Tandem: Sondaje, concursuri, clasamente, premii

În 2011 Michael Haulică a iniţiat în Observator cultural, în cadrul rubricii pe care o susţinea, o serie amplă de dialoguri cu autori şi editori despre ideea de debut în F&SF-ul românesc. În cadrul acestei serii, Michael a avut ideea de a include, între altele, un triptic de „tandemuri” (care pot fi citite aici, aici şi aici), în care am vorbit despre „starea naţiunii SF”, lăsîndu-ne în voia conversaţiei şi dîndu-ne deopotrivă cu părerea, fără ca unul dintre noi să joace neapărat rolul intervievatorului, iar celălalt pe cel al intervievatului. Ne-a plăcut şi cred că am atins destule subiecte sensibile. Aşa încît, atunci cînd mi-a propus să reluăm experienţa şi să facem din aceste „tandemuri” o prezenţă recurentă în Galileo Online, am îmbrăţişat ideea cu entuziasm. Cred că a ieşit o discuţie rodnică şi, din păcate, mult prea relevantă şi acum, la aproape cinci ani distanţă. Am decis să o reiau acum în contextul în care luna septembrie va aduce un val de manifestări în zona SF, fiecare dintre ele cu propriul set de distincţii: RomCon-ul lui Cornel Secu (pardon, al ArcaSF!), AntareSFest-ul braşovean şi, pe final de septembrie, a doua ediţie SciFi Fest.

Michael Haulică: Ai iniţiat de curînd două sondaje printre sefişti, întru cercetarea preferinţelor publicului (aici intrînd şi scriitori, şi editori, pentru că în F&SF şi aceştia fac parte din ceea ce se cheamă fandom). Te-ai oprit asupra cărţilor anului 2012 şi asupra copertelor. De ce ai făcut asta? De ce crezi că avem nevoie de clasamente, de premii?

Pe de altă parte, blogul FanSF a anunţat deschiderea perioadei de vot pentru premiile FanSF, aflate la a doua ediţie. În mai ar trebui să se acorde premiile Ion Hobana şi Galileo. Nu se ştie ce se va întîmpla anul ăsta cu premiile RomCon. De asemenea, dacă nu mă înşel, ar fi vremea pentru o nouă ediţie a premiilor Vladimir Colin.

Avem noi nevoie de atîtea premii? Sîntem în stare să ne descurcăm cu organizarea lor? Şi mai mult: sîntem în stare să acceptăm decizia unui juriu, decizia unui vot… popular, să spunem, cîtă vreme se adună 15, 20, 40 de votanţi? Ce are mai multă greutate: decizia unui juriu alcătuit din 3 sau 5 oameni, aleşi şi ei de alţi oameni, pe diferite criterii, contestabile sau nu, sau decizia luată în urma a patruzeci de voturi ale „simplilor cititori”?

Horia Nicola Ursu: Sondajele iniţiate pe Galileo Online au avut scopuri diferite. Cel privind cărţile a fost iniţiat cu scopul de-a oferi nişte impresii preliminare asupra a ceea ce ne aşteaptă la premiile nejurizate de anul acesta.  N-a vrut să stabilească neapărat o ierarhie, ci să ofere, mai degrabă, nişte sugestii de lectură şi, în egală măsură, un sumar a ceea ce s-a publicat de-a lungul anului trecut.

Topul copertelor, în schimb, a pornit dintr-o curiozitate personală. Am vrut să văd dacă opiniile mele, în calitate de editor, coincid cu ale celorlalte persoane implicate în producţia şi vînzarea de carte F&SF, iar pe parcurs m-am gîndit să cer şi părerea unor cititori în ale căror gusturi literare am încredere. Numărul enorm de vizite pe care le-au primit însemnările în cauză mi-au confirmat că există interes din partea publicului de rînd pentru aspectul exterior al cărţilor, nu doar pentru ce conţin acestea. Poate că a sosit timpul ca unul dintre premiile care se acordă la noi (destul de numeroase, aşa cum ai remarcat) să conţină şi o categorie care să evidenţieze cele mai bune coperte?

MH: Asta merge la niște premii populare, ca să zic așa, în care să se audă vocea cititorilor, a celor care cumpără cărțile și pentru care, poate, coperta are un rol hotărîtor. Și ce premii de genul ăsta avem? RomCon – premiile unei convenții, Ion Hobana – premiile unei asociații, Galileo – premii date de cititori. Cred totuși că în momentul în care se va simți nevoia  unui astfel de premiu, el va apărea. Cred că demersul tău e un bun început, e o bună ocazie de a aduce în centrul atenției coperta de carte. Mai departe… om vedea.

HNU: Şi-acuma să trecem la cealaltă parte a subiectului pe care mi l-ai propus: premiile destul de multe care se acordă la noi. Nu spun că-i rău că se dau atîtea premii. Mai ales dacă ele constau în mai mult decît o simplă diplomă şi o caldă strîngere de mînă.

Premii jurizate sau premii votate de un număr mare de participanţi la o convenţie? Şi una şi cealaltă dintre variante poate fi valabilă şi obiectivă, dacă e organizată cum trebuie. Ca dovadă, premiile Hugo (votate de participanţii la Worldcon) sau Nebula (votate de membrii SFWA, deci un plus de clasă, dar poate şi o posibilitate de viciere pe criterii de politică organizaţională) şi Premiile World Fantasy sau Clarke (ambele decise de către nişte jurii obiective, altele în fiecare an).

La noi, ce mi se pare aiurea e faptul că aproape fiecare dintre premii reflectă opţiunile grupării care le decernează, parcă în ciuda celorlalte. Şi discrepanţele astea nu vin din diferenţele de gusturi dintre votanţii unuia şi altuia (ceea ce ar fi OK, la o adică), ci din orgoliile grupărilor care organizează premiile astea. E o tîmpenie, zău. Premiile RomCon nu-mi par a avea vreo relevanţă, cîtă vreme ele sînt hotărîte de participanţii la o convenţie la care s-a ştiut clar că participă doar o anumită tabără, cea din jurul grupării Helion, pe ceilalţi a avut grijă să-i alunge Cornel Secu cu grobianismele lui… Aşa cum nici premiile SRSFF – sau premiile Ion Hobana SRSFF ori cum naiba le cheamă acuma – nu-mi inspiră încredere prea multă, avînd în vedere că în juriu se găsesc, iar, numai oameni dintr-o anumită „tabără” sau afini de-ai acestora. Premiile FanSF… hai să fim serioşi. Sînt o iniţiativă faină, dar cîtă vreme audienţa blogului cu pricina e formată din oameni care intră acolo doar ca să cîştige cărţile oferite ca premii, iar însemnările mai consistente (adică recenziile lui Liviu) abia sînt comentate… În plus, nu există nici un fel de modalitate de a verifica identitatea votanţilor şi de a împiedica votul multiplu. Deci nu.

Premille Colin ar fi o variantă viabilă de premii jurizate obiectiv, cu juraţi mai presus de orice bănuială partizană, dar tare mi-e teamă că nu are cine să-i ia locul lui Ion Hobana în calitate de catalizator al acţiunii; să sperăm că nu am dreptate. Pentru Premiile Galileo am ales o soluţie de alegere a cîştigătorilor care să implice un număr cît mai mare de votanţi şi soluţia de calcul pe baza unor votări succesive, în sistemul de vot australian. Din punctul meu de vedere, deocamdată Premiile Colin şi Galileo sînt singurele care îndeplinesc criteriile de obiectivitate care să mă determine să le iau în seamă. Fiecare e liber însă să-şi construiască propriul sistem de criterii şi să ia în seamă premiile pe care le preferă. Oricum, la cît de divizat e publicul activ – aşa-numitul fandom – de la noi, nu cred că vom avea prea curînd nişte premii unanim recunoscute. Dar, la urma urmei, cît de important e fandomul ăsta?

MH: Acuma, în juriul SRSFF cine-ai vrea să fie? Tu? Evident că sînt membri ai SRSFF. Bine-ar fi dacă n-ar fi fundamentaliști cărora le cade mîna dacă scriu numele unuia din afara cercului. Ar fi totuși interesant de pronosticat ce premii se vor da anul ăsta. Cine le va da și către cine vor merge ele. Uite, la premiile Ion Hobana ale SRSFF, așa cum a arătat juriul la cele două ediții de pînă acum, am o idee despre cine va lua premiile. Nu-i văd în stare să treacă peste propria ogradă. Sînt curios totuși dacă va lua Narcisa Stoica premiul pentru debut/tînăr scritor/speranța anului sau cum se va mai chema – probabil denumirea va justifica acordarea acestuia unui anumit scriitor – sau se va descoperi din nou vreun puști de 7 ani, 12 ani care, prin cine știe ce oraș, a publicat o carte de care n-a auzit nimeni și nici dup-aia nu va mai auzi cineva.

În rest… chiar nu fac pronosticuri, pentru că la Galileo nu știu ce vor vota cei 30-40 de inși care se vor implica, la RomCon nu știu cum se va vota, cine va fi în juriu, nu știu nici dacă va fi vreun RomCon anul ăsta etc. Dar de obicei aici se votează gloriile locale (ale orașului în care se ține convenția), cu o excepție, două, trei în care primează evidența/notorietatea sau un lobby bine făcut.

Mi-ar plăcea să avem o asociație de sefiști care să dea un premiu al asociației, dar să fie votat de toți membrii, prin email, nu de un juriu care să dea premiile cui vrea în numele celorlalți care, săracii, n-au nici un cuvînt de spus, nici măcar în stabilirea listei celor care vor hotărî în numele lor. Cum se întîmplă și la Uniunea Scriitorilor, de altfel, chestia asta cu premiile uniunii fiind o chestie falsă. Nu, nu sînt premiile uniunii, sînt ale juriului. Uniunea înseamnă cele cîteva mii de membri. Cum sînt la Oscar, la Nebula… Or, aici se vede ruptura dintre conducere și cei conduși, aici, unde conducerea nu îndrăznește să-i lase pe cei conduși, în totalitatea lor, să voteze, pentru că n-ar mai controla premiile.

Aștept ziua în care o carte scrisă de un autor român să ia toate premiile pentru cea mai bună carte de la noi.

Întrebai cît de important e fandomul… Păi, depinde dacă acest fandom vrea ceva de la viață și în ce măsură e în stare să se organizeze ca lucrurile pe care le vrea  de la viață să se și întîmple. Da, e greu să faci ceva coerent cu un grup de oameni eterogen. Problema cu fandomul românesc apare atunci cînd breslele, ca să zic așa, se amestecă și fiecare vrea să facă ceea ce, de fapt, ar trebui să facă celălalt. În mod normal, scriitorul scrie, uneori mai e și editor profesionist. Editorul e editor (poate să provină dintr-un scriitor, și atunci e și scriitor). Fanul e… fan. Cumpără cărți, le citește. Eventual scrie despre ele pe blogul propriu, face schimb de impresii cu alți fani. Pînă aici, toate bune. Dar ce te faci cînd scriitorul vrea să organizeze convenții ale fanilor sau cînd fanii vor să facă reviste profesioniste? Fanii fac fanzine, nu reviste. Fanii organizează convenții, nu scriu istorii ale literaturii. Da, la convenții dau premii de popularitate, premiază cărțile și autorii care le-au plăcut cel mai mult…

Eu cred că de-abia atunci cînd scriitorii noștri vor avea asociația lor, a creatorilor, și își vor vedea de problemele lor specifice (contracte cu editurile, drepturi de autor etc.), iar fanii vor organiza convențiile naționale la care îi vor invita pe scriitorii pe care vor ei să-i vadă, să-i asculte etc., de-abia atunci comunitatea F&SF românească va funcționa cu adevărat. Pînă atunci… nu vom avea parte decît de o luptă de uzură care va face rău atît comunității fanilor, cît și scriitorilor și editorilor.

Îmi amintesc de un articol pe tema asta pe care l-am scris pentru Observator cultural, dar pînă la urmă l-am publicat doar pe blogul meu: „Băieții de mingi”.

Hai să te întreb și pe tine, în contextul acestor convorbiri, deși noi doi am tot căutat răspunsuri la întrebarea asta, la un moment dat chiar am fost pe punctul de a și face ceva în sensul ăsta. De ce crezi că la noi nu sînt asociații care să reunească oameni de același fel? Că nu ne putem ascunde după prostia aia că toți sîntem fani… Nu, nu sîntem. Toți iubim sefeul, da, dar unii sîntem editori, unii scriitori, alții publiciști, alții fani, doar fani.

HNU: Uite, eu nu mă consider neapărat un fan. Lecturile nu mi-s exclusiv sefiste (nici măcar alea pe care le fac de musai, din motive profesionale), nu-mi fac chip cioplit din nici un autor SF, nu am în bibliotecă doar SF (dimpotrivă, SF-ul e doar o fracţiune din biblioteca mea) şi nici nu cumpăr absolut orice apare, numai fiindcă e SF. Cît despre răspunsul la întrebarea cu asociaţiile, el trebuie căutat în contextul sociologic mai larg. Românii se pricep la orice, toţi românii. Aşa că, dacă le place sefeul, sigur că o să se apuce şi ei de scris aşa ceva, sigur că o să vrea să publice şi, prin urmare, îşi vor face şi o editură sau se vor lipi de editura vreunui confrate… Şi, de-o fi să se asocieze, de ce nu s-ar asocia cu alţii care gîndesc la fel şi îşi închipuie că pot fi şi fani, şi scriitori, şi editori? O asociere pe criterii strict profesionale nu va fi posibilă la noi fiindcă fiecare crede că ştie mai bine şi va vrea să fie şef în asociaţia aia. În plus, cei care pot fi încadrați în categoria profesioniştilor sînt atît de puţini, încît pot fi număraţi pe degete. Iar o asociaţie a fanilor care-s exclusiv fani va fi greu de făcut fiindcă, la fel ca în toate domeniile, românul de rînd renunţă la orice, inclusiv la posibilitatea de a se asocia, atunci cînd realizează că trebuie să se implice. Asta îl sperie, cred, mai mult decît orice altceva.

MH: Poate și de-aia asociațiile noastre prezintă un risc sporit de eșec, pentru că ăia capabili nu se implică, iar cei care se implică se dovedesc, în timp, incapabili, dar nu-i schimbă nimeni pentru că asta ar însemna ca, după schimbare, să pună osul la treabă în locul celor pe care i-au schimbat.

Am rămas datori cu răspunsul la o întrebare pe care am pus-o în introducerea mea. De ce nu sîntem în stare să acceptăm hotărîrea unui juriu sau vot colectiv? De ce de fiecare dată toate premiile sînt contestate, de ce pînă și premiile date „din partea casei” cum ar veni, sînt contestate? Uite, de pildă acum, cu premiile FanSF. Cineva se întreabă de ce premiul special merge la Liviu Radu și nu la Ana-Veronica Mircea, de pildă, care a tradus atîtea și atîtea cărți? Pentru că Liviu Radu are 18 cărți publicate și peste 50 traduse, față de două cu treizeci (sau cîte o avea traduse Vero). Adică îmi pare că asta chiar nu e o categorie la care să poți contesta premiul lui Liviu. Fără s-o ofenesez cumva pe Vero, dar uită-te și tu: 18 – 2. 50 – 30. Nu e clar de ce? Adică uităm și de bunul simț numai de dragul de a contesta? De a-l contrazice pe celălalt? De a-i găsi vreo vină?

HNU: Trebuie să te uiţi, zic eu, şi din partea cui vin contestările astea… Unii indivizi chiar nu merită absolut deloc atenţie, ba dimpotrivă. Respectivul cîrcotaş e acelaşi care, într-un alt comentariu, ridiculizează iniţiativa celor de la Fan SF. Genul de individ care nutreşte sentimente deloc nobile pentru capra vecinului. Genul de individ care nu merită decît, cel mult, un scuipat pe chelie.

MH: Hai să încheiem încercînd să găsim răspuns la o întrebare care mă muncește de o bună bucată de vreme: au vreun rost toate premiile astea? S-a întîmplat ceva semnificativ cu un scriitor român, cu cariera lui, după ce a primit un premiu? Prin alte părți un premiu (uneori chiar și o nominalizare) îți poate aduce un contract, îți poate crește cota (adică suma primită ca avans ca să publici la editura X)… Dar la noi? Uneori am impresia că toate eforturile noastre de a ne comporta ca ăia din țările pe care le luăm ca model sfîrșesc prin a nu fi decît palide imitații, dacă nu chiar parodii, tratate ca atare de toți cei implicați: scriitori, editori, cititori.

Ce ne lipsește? Credibilitatea? Seriozitatea?

HNU: Nu credibilitatea lipseşte, cel puţin nu în toate cazurile. Şi nici seriozitatea, fiindcă nu cred că vreunuia dintre aceste premii i se pot reproşa intenţiile bune. Poate doar consecvenţa? Lipseşte acut o popularizare a acestor premii şi a cîştigătorilor lor, fiindcă nişa în care activăm e prea mică pentru a fi băgată în seamă de către media, care e prea ocupată să popularizeze altceva. Isteriile politicienilor sau ale starletelor sînt mult mai interesante, se pare, pentru marele public. La noi, un premiu pentru literatura F&SF e semnificativ strict pentru cei din interiorul nişei. Fie ca fapt divers, ca prilej de gargară sau de harţă, fie ca o indicaţie de lectură, în cazul cel bun. Dar nişa e îndeajuns de mică încît numărul celor care ţin seama de un premiu să nu se simtă în cota autorului. Pe de altă parte, aceste premii răsplătesc talente reale. Şi, pentru un editor care are fler, ele pot fi un bun indiciu. Dar despre asta… poate discutăm mai pe larg data viitoare.

Acest dialog a apărut în Galileo Online la 30 ianuarie 2013

Anunțuri

Un roman complet

Mary Gentle – 1610. A Sundial in a Grave – trade paperback, 720 pagini, ISBN 978-0575075528, Gollancz, 2004

1148375Mary Gentle m-a impresionat foarte plăcut în urmă cu aproximativ un deceniu, cînd i-am citit masivul roman Ash (în varianta originală, britanică, de la Gollancz; cea românească, din care a apărut un singur volum, e de evitat, e din perioada aia a Tritonicului).

Excelentă experienţă! 1610. A Sundial in a Grave chiar are de toate. E un excelent roman picaresc (eroii călătoresc de la Paris la Londra, de-acolo în Japonia, apoi înapoi la Londra via Goa, în India, iar de-acolo înapoi în patrie, în Franţa), un roman de capă şi spadă (săbii! dueluri! samurai!), un thriller care te ţine cu sufletul la gură (moare sau nu moare? îl/o omoară sau n-o/nu-l omoară?), un roman istoric-politic (deloc de mirare, avînd în vedere cele două doctorate în istorie ale autoarei), un roman de dragoste pasionant şi pe alocuri kinky rău de tot (în sensul bun al cuvîntului), ba chiar are şi-un iz de SF (întreaga intrigă se învîrte în jurul unui matematician care a descoperit, prin calcule care amintesc de psihoistoria lui Hari Seldon, că în viitorul îndepărtat Pămîntul va fi nimicit de ciocnirea cu o cometă) şi-un zvon de ucronie (matematicianul antemenţionat urmărind să modifice istoria viitorului, acţionînd decisiv în anumite puncte nodale).

Eroul narator e Rochefort, arch-nemesis-ul lui d’Artagnan din romanele cu muschetari ale lui Dumas, iar Mary Gentle şi-a făcut foarte bine şi frumos temele la capitolul acesta; pe parcursul romanului aflăm multe despre trecutul lui Rochefort (care-a fost un personaj real, se pare!) şi autoarea ne mai face cu ochiul, furnizînd cîte-un amănunt în lumina căruia o eventuală (şi probabilă!) relectură a romanelor lui Dumas va fi o experienţă mult mai interesantă.

La fel ca în Ash, structura naraţiunii (fragmente din aşa-zisele memorii ale lui Rochefort, o istorisire liniară la persoana I aşadar) e întreruptă ici-colo, prin punctele esenţiale, de alte „documente”, „epistole”, „rapoarte” etc., care aparţin unora dintre personajele secundare, asigurîndu-se astfel o sporire a „obiectivităţii” şi o explicitare a unor eventuale zone care i-au rămas neclare naratorului principal. Am fost impresionat pozitiv şi de felul în care Mary Gentle descrie atmosfera finalului de Ev Mediu (Londra post-elisabetană devine ea însăşi personaj în cartea asta), intrigile internaţionale întortocheate, dar şi relaţiile interumane ale epocii.

Una peste alta, am avut parte de-o lectură deopotrivă instructivă şi plăcută, pe care v-o recomand cu toată căldura.

recenzie publicată iniţial în Galileo Online nr.28 / octombrie 2012

La răscruce de paradigme

Robert Charles Wilson – A Bridge of Years – 384 pagini, paperback, ISBN 9780765327420, Orb Books, 2011

11412858Cînd şi cînd, împrejurările mă determină să mă abat de la lista de lecturi pe care mi le-am programat şi să iau în mînă o carte pe care să o citesc strict pentru pura mea plăcere. În astfel de cazuri, mă îndrept de obicei spre anumite teme sau anumiţi autori pe care îi consider „valori sigure”, spre cărţi despre care ştiu aproape sigur că nu mă vor dezamăgi. Unul dintre aceşti autori este canadianul Robert Charles Wilson. Am avut privilegiul să-l întîlnesc în urmă cu nişte ani – pe cînd nu-i citisem însă decît vreo cîteva povestiri -, iar conversaţiile de-atunci mi-au dezvăluit un om extraordinar de cald şi de profund şi m-au determinat să vreau să-i citesc romanele. Am început cu Darwinia, am continuat cu The Chronoliths (recent tradusă şi la noi), iar de astă dată alegerea mea a fost A Bridge of Years (1991), un roman nominalizat la premiul Philip K. Dick. N-am regretat deloc.

Tom Winter, protagonistul, s-a despărţit de curînd de soţia sa, Barbara, şi-a pierdut slujba şi s-a refugiat într-un orăşel liniştit, „departe de lumea dezlănţuită”. Casa pe care a cumpărat-o este însă ceva mai ciudată, după cum îi dezvăluie Doug Archer, agentul imobiliar pasionat de întîmplări paranormale. În urmă cu zece ani, fostul proprietar, un tip nu foarte sociabil pe nume Ben Collier, a dispărut fără urmă. În paralel cu noua sa slujbă (plictisitoare din cale-afară!) de vînzător de maşini, Tom începe să cerceteze mai îndeaproape misterele casei sale, şi descoperă că este co-locatarul unor micro-roboţi, care încearcă să comunice cu el. Va descoperi astfel că în subsolul casei se află una dintre intrările într-un soi de „tunel al timpului”, ce are la celălalt capăt o poartă spre New York-ul anului 1962. O epocă a spaimei de războiul nuclear (în privinţa căruia însă protagonistul ştie că nu are a-şi face griji), dar şi a unei inocenţe pierdute. După cîteva expediţii în trecut, Tom nu ezită prea mult înainte de-a lua hotărîrea de-a se muta cu totul acolo, pentru a începe o nouă viaţă. Însă „călătorul imprudent” (ca să fac referire la un text clasic al călătoriei în timp) nu a luat în calcul îndejuns de multe necunoscute, iar venirea sa în trecut va declanşa un şir de evenimente care îi vor pune în pericol existenţa tihnită la care spera.

A Bridge of Years mi-a amintit, în mare măsură, de 11.22.63 al lui Stephen King (o carte mai recentă, pe care însă s-a întîmplat să o citesc mai devreme). Şi în romanul lui Robert Charles Wilson, eroul călătoreşte înapoi în timp în anii ’60, o perioadă pe care autorul, la fel ca şi King, o descrie cu tandreţe şi nostalgie. Aici însă, nu e vorba de o expediţie cu scopul de a schimba trecutul, ci de o fugă de prezent. Povestea din A Bridge of Years e spusă din perspectiva mai multor personaje, iar aici cred că e marele merit al lui Wilson: nu avem parte de un punct de vedere unilateral asupra celor întîmplate (aşa cum se întîmplă la Stephen King), ci de o succesiune de puncte de vedere. Iar povestea fiecărui personaj reuşeşte să dea relief şi substanţă întîmplărilor, să lărgească unghiul din care privim, permiţîndu-ne astfel să ne facem o idee despre the big picture.

Prima ediţie a romanului a apărut în 1991, în plină post-istorie, potrivit lui Francis Fukuyama. O post-istorie a prefacerilor social-politice pe care Robert Charles Wilson le-a intuit ca fiind de substanţă, esenţa cărţii sale fiind chiar aceasta: A Bridge of Years e un roman despre schimbarea de paradigmă, privită deopotrivă de la nivel individual şi global. O carte în egală măsură excelent scrisă şi excelent gîndită, pe care nu pot decît să v-o recomand cu toată căldura.

recenzie publicată iniţial în Galileo Online nr.32 (februarie 2013)

O carte cu adevărat mare

Ann & Jeff VanderMeer – The Big Book of Science Fiction – trade paperback, 1216 pagini, Vintage, New York, iulie 2016

Deşi ar putea paradoxal pentru un neofit într-ale genului, SF-ul, literatură a viitorului prin excelenţă, are în spate o istorie multiseculară. Unii dintre exegeţii genului exagerează, împingând zorii SF-ului până în antichitate la Istoria adevărată a lui Lucian din Samosata, iar alţii aleg să ignore opera marilor înaintaşi de talia unor Jules Verne sau H.G. Wells, plasând originea SF-ului în revistele pulp americane din anii ’20-’30 ai secolului trecut, când Hugo Gernsback a inventat într-adevăr denumirea, dar nu şi genul însuşi. Dreptatea e undeva la mijloc, iar Brian Aldiss are probabil dreptate atunci când plasează începuturile science-fiction-ului la începutul secolului 19, în plină epocă romantică, având drept prim reper major romanul Frankenstein sau Prometeul modern de Mary Wollstonecraft Shelley (apărut într-o primă ediţie anonimă în 1818, pe când autoarea avea doar 20 ani). Cu o istorie de asemenea proporţii, este absolut firesc ca ficţiunea speculativă să-şi aibă propriul inventar de opere canonice, reunind valorile sale de necontestat.

BigBookOfScienceFictionExistenţa unui astfel de canon e de-acum un fapt, genul îşi are monştrii săi sacri pentru cei pasionaţi. Pe de altă parte, marea literatură a acceptat, în sfârşit, faptul că SF-ul înseamnă, dincolo de temele sale inovatoare, pur şi simplu literatură de bună calitate, şi a început să-şi însuşească, în propriul canon, vârfurile de necontestat ale genului. Astfel, prestigioasa fundaţie / editură Library of America, ce publică într-o colecţie tipărită în condiţii grafice de lux operele cele mai importante ale literaturii americane, a început să includă, între autorii canonici, numele sacre ale literaturii de gen, serii de autor fiind dedicate lui H.P. Lovecraft, Ursula K. LeGuin, Philip K. Dick, Kurt Vonnegut, dar şi romanelor cele mai importante ale epocii de aur, într-o masivă antologie în două volume. Iar această deschidere a mainstreamului spre science fiction este abia la început.

SF-ul a fost însă – şi este! – o literatură a prozei scurte, a nuvelelor şi povestirilor. O însumare canonică a acestora e, cu siguranţă, o întreprindere supraomenească, la care nimeni nu s-a încumetat să se înhame. Până acum.

The Big Book of Science Fiction (editori: Ann şi Jeff VanderMeer) este, aşa cum îi spune şi numele, o carte mare. La propriu: antologia apărută la Vintage pe 12 iulie măsoară 17 / 23 cm (aşa numitul format oversized paperback), are 1216 pagini, însumează aproape 750000 de cuvinte şi cântăreşte aproape două kilograme! Potrivit editorilor, este o „antologie definitivă”, acoperind întregul spectru tematic al literaturii SF, o perioadă de un secol, al douăzecilea (cu mici derapaje de câţiva ani) şi, în premieră pentru o antologie publicată în spaţiul anglofon, această acoperire este una globală, cele peste 100 de povestiri cuprinse aici fiind semnate de autori din 26 de ţări!

Într-un articol publicat înaintea apariţiei antologiei de Jeff VanderMeer, scriitorul şi editorul expune deosebit de plastic şi de amuzant ce a însemnat enormul travaliu care s-a concretizat în volumul-gigant:

Uneori, editorul unei antologii este asemenea unui detectiv care încearcă să dezlege cazuri rămase demult nerezolvate. Însă, în loc să încerci să rezolvi misterul unei crime petrecute în urmă cu decenii, ceea ce încerci să faci e să dezgropi poveşti demult uitate şi să le aduci în faţa unui public cititor. Atunci când e vorba de o carte de dimensiunile acesteia, care acoperă un secol întreg, sarcina ta te va purta de-a curmezişul tuturor continentelor şi te va cufunda în profunzimile mai multor limbi.

Într-o zi vei negocia cu urmaşii unui scriitor care îi apără cu acribie moştenirea literară. A doua zi vei căuta indicii în Hong Kong, la Moscova sau la Buenos Aires, pentru a porni imediat după aceea într-o direcţie cu totul nebănuită, descoperind că un autor pe care credeai că-l ştii a scris şi literatură SF.

Într-un moment al documentării noastre, a trebuit să intrăm în contact cu ambasadorul Cehiei în Filipine pentru a-i cere informaţii despre un anumit autor; într-o viaţă anterioară, excelenţa sa a editat o revistă de SF care, în perioada dinaintea căderii zidului Berlinului, plătea povestirile scrise de autorii occidentali oferindu-le acestora ediţii greu de găsit ale unor albume de artă erotică din perioada suprarealistă. Domnul ambasador s-a dovedit a fi un adevărat expert, după ce, datorită călătoriilor sale diplomatice, a intrat în contact cu literatura din mai multe colţuri ale lumii. Sugestiile sale s-au dovedit deosebit de utile şi ne vor fi de folos şi în alte proiecte viitoare.

Nu toate informaţiile sunt întotdeauna de vreun folos, dar sunt cu siguranţă fascinante. Ca de exemplu, faptul că Philip K. Dick l-a turnat la FBI pe Stanislaw Lem. Sau că în anii şaizeci, fandomul dezbătea aprins – şi uneori cu argumente absolut terifiante – posibilitatea ca James Tiptree Jr. să fie de fapt, femeie (ceea ce şi era, de altfel). Am avut revelaţia faptului că Ursula K. LeGuin a fost, de la bun început, nu doar extrem de talentată, ci şi o apărătoare feroce a drepturilor femeilor şi o militantă pentru diversitate în SF. Şi încă ceva: ştiaţi că un faimos editor purta o cască de scafandru completă, cu tot cu aparatul de respiraţie, atunci când corecta textele menite publicării?

Trăgând linie şi ajungând la concluzii: sperăm că această antologie uriaşă (probabil cea mai amplă care să fi fost vreodată publicată într-un singur volum) va fi o lectură vie şi îndeajuns de diversificată încât să provoace discuţii, controverse şi, în cele din urmă, reevaluarea unor autori, iar cititorii să o găsească la fel de amuzantă precum a fost compilarea ei pentru noi, editorii.

Ambiţii mari pentru o carte pe măsură. Şi, potrivit criticii de întâmpinare, ambiiţile soţilor VanderMeer sunt pe deplin justificate: The Big Book of Science Fiction este într-adevăr un volum care stabileşte canonul unei literaturi insuficient cunoscută marelui public. De acum înainte, atunci când veţi dori să arătaţi unui cititor nefamiliarizat cu ce se mănâncă ficţiunea speculativă, cărămidoiul editat de Ann şi Jeff VanderMeer va fi probabil o excelentă introducere întru deliciile genului.

articol apărut în Ştiinţă & Tehnică nr.58, iulie-august 2016

 

George Lazăr: Picături în ocean

În 2010, convenţia europeană de SF, Euroconul, a fost organizată în comun de Cehia şi Polonia, într-un oraş aflat pe graniţa dintre cele două ţări: Cieszyn / Český Těšín. Din delegaţia României a făcut parte şi scriitorul George Lazăr, care fusese desemnat oficial drept candidatul României pentru Premiul Eurocon la categoria cel mai bun autor. Millennium a avut în anul respectiv onoarea de-a fi nominalizată din partea României la categoria cea mai bună editură. Propunerile României au fost stabilite pe baza unui sondaj online (foarte controversat la momentul desfăşurării sale) organizat de SRSFF.

În cele din urmă, de la Eurocon-ul respectiv România s-a întors cu un premiu pentru cea mai bună revistă, categorie în care SRSFF nu anunţase nici o nominalizare prealabilă, ceea ce a creat oarecare confuzie în rîndul celor de-acasă: cum era oare cu putinţă ca un site al unei organizaţii (care nu deţinea la vremea respectivă un ISSN propriu) să primească un premiu pentru cea mai bună revistă, şi încă fără să fi fost înscris în competiţie? Nu cumva premiul fusese obţinut de Alte ţărmuri, antologia SRSFF? L-am luat la întrebări pe George Lazăr încă din seara sosirii sale acasă (cu o zi mai devreme decît restul delegaţiei), încercînd să descîlcim misterul.

Horia Nicola Ursu: Cum te-ai pregătit pentru Eurocon? Cu ce speranţe, cu ce planuri concrete?

George Lazăr: Am încercat să aflu câte ceva de la cei care au mai fost pe acolo. Am obţinut promisiunea că da, voi primi informaţii, însă asta a fost tot. Nu am plecat în nici un caz cu speranţa că voi obţine eu marele premiu, pentru cel mai bun autor european. Nu sunt lipsit de simţul realităţii. Deocamdată am scris două cărţi şi câteva nuvele, dar mai e drum lung până la consacrare. Concret, am dorit să reprezint ţara noastră, de fapt sefeul românesc. Am propus – şi colegii de delegaţie au fost de acord – să înjghebăm un concurs cu taloane şi premii, care a fost un succes, au mai aflat de noi şi am făcut rost de o bază de date, întrucât taloanele trebuiau completate.

HNU: Înţeleg că ai sponsorizat SRSFF. Cât te-a costat totul?

GL: Nu a fost mare sponsorizare. Am ajutat SRSFF prin una din firmele mele cu câteva sute de euro, ca să extindem delegaţia, am adus pliantele pentru concurs, urna, pixuri, şi marele premiu, o sticlă de coniac Brâncoveanu XO. Iar pentru drum, hoteluri, masă, înscriere… să fi fost încă vreo câteva sute de euro.

HNU: A fost realitatea de la faţa locului pe măsura aşteptărilor?

GL: Da… şi nu. Organizatorii au încercat să pună împreună convenţiile din Cehia, Polonia, Slovacia cu Euroconul. A ieşit un fel de ameţeală din care nu am priceput nimic. Bănuiam că aşa o să se întâmple, iar realitatea a confirmat asta. Nu voi mai merge prea curând la Eurocon. Nu e deloc genul meu.

HNU: La ce fel de „întîmplări” (a se citi puncte din program) ai asistat, cu cine te-ai întîlnit (dintre oaspeţii de onoare anunţaţi)?

GL: Eu am plecat cu o zi mai repede. Am asistat la un singur punct din program, din cele vreo patru, cred, în care se vorbea limba engleză, şi anume la prezentările de câte trei minute făcute de reprezentanţii naţionali candidaţilor lor. Pentru România a vorbit Marian Truţă. A vorbit frumos, însă pe lângă subiect, pentru că s-a emoţionat. Nu cred că a contat foarte mult, căci l-am ascultat cu atenţie doar noi, cei din delegaţie. Oaspete de onoare a fost un actor care a jucat un rol obscur de general în Star Wars, dar eu unul nu l-am văzut şi, oricum, nu cred că l-aş fi recunoscut. Nici nu îmi place să mă îmbulzesc. Totuşi, Roberto Quaglia, care a venit cu noi, mi-a prezentat editori din Rusia şi Elveţia, ba chiar şi un autor din Belgia căruia i-am publicat o povestire în SciFi Magazin. A fost dezamăgit să afle că revista a încetat să mai apară. Plăcut surprins am fost de faptul că fanii au stat la coadă pentru cărţile de  la Millennium şi pentru revistele SciFi Magazin oferite gratuit. Nu intenţionau să le citească, evident, ci doar să le colecţioneze. I-au atras coperţile.

HNU: România a cîştigat, iată, dupa 16 ani, un premiu „mare” la Eurocon, pentru o revistă despre care nici n-am ştiut că e revistă pînă să apară nominalizarea. Al cui este meritul pentru acest premiu?

GL: Ar trebui să explic, pentru cei care nu sunt în temă, cum se acordă premiile la Eurocon. Reprezentanţii ţărilor propun listele cu candidaturi care, iată, în premieră în acest an, au trebuit susţinute prin speech-uri de câte trei minute. Apoi negociază între ei. E cam ca la piaţă: eu vreau premiul ăsta, îţi ofer în schimb voturile mele pentru premiul celălalt. Nu are nici un fel de legătură cu valoarea, desigur, asta în cazul în care participanţii nu trec prin procesul de filtrare din ţările lor. Însă fiecare delegaţie trage să ia cât mai multe premii, chiar dacă propunerile lor sunt inferioare altora. Sistemul e departe de a fi perfect. Aşa se explică de ce multe ţări nu mai participă la Eurocon. Nu am auzit să fi fost cineva din Franţa, Germania, Spania sau Italia. Meritul pentru premiu, după părerea mea, le revine, în ordine, lui Roberto, care a fost vicepreşedintele comitetului Eurocon şi a avut un cuvânt greu de spus, lui Marian Truţă, care şi-a negociat voturile, lui Dănuţ Ungureanu, cel care a avut ideea de a scoate cartea [antologia Alte ţărmuri, editată de SRSFF] şi, în final, autorilor cuprinşi in antologie.

HNU: Cine a luat de fapt premiul? Site-ul SRSFF? Sau antologia Alte ţărmuri?

GL: Şi eu am rămas la fel de surprins când am aflat… Cred totuşi că antologia a fost premiată, ca fanzin. Probabil că diferenţa esenţială între aceasta şi Galileo sau SciFi Magazin este că Alte ţărmuri a promovat exclusiv autori români. Însă eu credeam despre fanzin că e altceva… În final, e bine că am obţinut un premiu, că am participat cu o delegaţie relativ consistentă, că am facut lobby pentru România, dovedind că nu am încetat să existăm pe harta sefeului european.

HNU: Regreţi că nu ai participat la un Eurocon pe vremea cînd scoteai SciFi Magazin?

GL: Nu, în nici un caz. SciFi Magazin a fost gândit ca o operaţiune comercială. Cu sau fără un eventual premiu, ar fi avut din păcate aceeaşi soartă. Asta se petrece uneori cînd se amestecă pasiunea cu afacerile, cred ca ştii foarte bine la ce mă refer.

HNU: Am fi avut şanse la mai multe premii dacă nominalizările ar fi fost altele?

GL: Nu cred. Sunt popoare unde sefeul e la mare cinste. Sunt autori cu peste zece cărţi, din care multe traduse. Sunt reviste cu tiraje de mii de exemplare. Chiar dacă nu îmi place s-o spun, realitatea e că şi aici am rămas în urmă, pentru că ceea ce faci tu, ceea ce am făcut eu sau ce încearcă să facă Helion sau SRSFF sunt deocamdată doar picături într-un ocean.

HNU: Daca ar fi să pleci la Cyeszin acum, ştiind ce te aşteaptă, te-ai mai duce?

GL: Da, fiindcă am un simţ al onoarei ceva mai special. Ştiam că am de făcut un drum foarte obositor, de două mii de kilometri. Ştiam că nu era posibil să iau eu premiul pentru cel mai bun autor. Nu mi-am pus mari speranţe că voi întâlni editori sau scriitori consacraţi. Pentru mine, în nici un caz nu aş fi mers. Însă am fost acolo pentru cei care m-au votat să reprezint România la Eurocon. Le datoram asta.

interviu publicat iniţial în Galileo Online, 31 august 2010

george-lazarGeorge Lazăr s-a născut la 3 februarie 1963, la Vatra Dornei. A absolvit Facultatea de Automatică, secţia Calculatoare, din cadrul Institutului Politehnic „Gheorghe Asachi“ din Iași. În prezent este directorul cotidianului Monitorul de Botoșani.

A debutat în antologia Cosmos XXI Un univers al păcii, 1987. A publicat povestiri SF în Argonaut, Opinia Studenţească, Cronica, Magazin, SciFi Magazin. În perioada 2007-2008 a editat SciFi Magazin, revistă lunară de SF, iar în 2009 Almanahul SciFi Magazin.

Este prezent cu proză în antolgiile Alte Ţărmuri (2009), Pangaia (2010), Steampunk. A doua revoluţie (2011). Volume publicate: romanele America One (2007); Îngerul păzitor (2009), Fier vechi (2014) şi culegerea de povestiri Ziditorii de biserici (2014).

RomCon 2015, Suceava: Teoria şi practica haosului

Experienţa unei pasiuni e cu atît mai intensă cu cît sînt mai mulţi cei cu care o împărtăşeşti. Pentru participanţii la cea de-a 36-a convenţie naţională dedicată F&SF-ului, RomCon 2015, reuniune desfăşurată la Suceava între 18 şi 20 septembrie, aceasta a fost, probabil, cea mai importantă recompensă.

Prima întîlnire de acest fel a avut loc se pare în 1936, la Philadelphia, cînd un număr de şase sau şapte fani din New York – inclusiv cel ce avea să devină unul dintre cei mai importanţi autori ai genului, Frederik Pohl – s-au întîlnit cu un grup similar de tineri din oraşul-gazdă, pentru a sta de vorbă despre pasiunea lor comună.

În România, prima întîlnire naţională a fanilor SF a avut loc în 1972 la Bucureşti, sub denumirea specifică limbii de lemn a vremii, Consfătuirea Naţională a Cenaclurilor de Anticipaţie. A fost o întîlnire între membrii cenaclului local Solaris şi cei ai cenaclului H.G. Wells din Timişoara, la care au participat însă şi o bună parte dintre autorii de gen consacraţi ai vremii: Ion Hobana, Adrian Rogoz, Vladimir Colin, Sergiu Fărcăşan, Horia Aramă etc. În timp, acest gen de reuniuni (la început bi-anuale, apoi anuale) au devenit tradiţionale, sub oblăduirea atentă a forului tutelar al cenaclurilor de gen, Uniunea Tineretului Comunist. Cea de-a treisprezecea întîlnire, cea din 1983, organizată de cenaclul bucureştean Modul 13, a fost cu ghinion, fiind anulată chiar în ziua începerii sale: nu se obţinuseră toate aprobările necesare. În mod paradoxal, libertatea de asociere adusă de schimbarea de regim din 1989 nu a fost de bun augur pentru întîlnirile fanilor. Prinşi în vîrtejul unui cotidian tot mai acaparant, fanii de SF s-au împuţinat, cenaclurile şi cluburile s-au stins, iar convenţiile naţionale, rebotezate după modelul occidental RomCon-uri, au devenit tot mai rare.

După o primă încercare de revitalizare a ideii de RomCon, în 2011, cînd SRSFF (Societatea Română de Science Fiction & Fantasy, organizaţie care reuneşte în principal pasionaţi ai genului din Bucureşti) a mijlocit o întîlnire menită să redefinească ideea unei coagulări a fanilor F&SF, un an mai tîrziu iniţiativa a fost preluată de gruparea timişoreană Helion şi de proaspăt înfiinţata ARCASF (Asociația Română a Cluburilor și Autorilor de Science Fiction), care a organizat în oraşul de pe Bega o întîlnire mai degrabă „de familie”, evitată de bună parte dintre sefiştii bucureşteni, din motive de afinităţi personale. Dacă în 2013, ieşenii din jurul clubului Quasar au încropit RomCon-ul tot sub stindardul ARCASF, în 2014, grupul de iniţiativă craiovean nu a reuşit să ducă la bun sfîrşit sarcina organizării RomCon-ului, amînat de la o lună la alta şi, în cele din urmă, abandonat. Iată de ce anunţul Clubului Cygnus privind organizarea în septembrie 2015 a unui RomCon la Suceava a fost privit de bună parte dintre cei implicaţi în mişcarea SF românească cu o doză bună de scepticism. Prezentarea haotică (e un eufemism!) a viitoarei manifestări, susţinută de Mircea Nanu-Muntean la Tîrgul de Carte F&SF Final Frontier din martie, n-a fost de natură să dea speranţe prea mari eventualilor viitori participanţi.

Iniţial, nu intenţionam să iau parte la aşa-numita Convenţie Naţională de Ficţiune Speculativă şi Viitorologie (pompoasă denumire, nu?) care îi avea drept invitaţi de onoare pe Alexandru Mironov şi Mircea Opriţă. M-am răzgîndit după ce un grup de tineri autori şi fani au lansat, cu vreo lună şi jumătate înaintea datei de începere, un manifest online, prin care îndemnau la participare, promiţînd o adevărată revoluţie a tinerilor, un reviriment în SF-ul românesc. Aşadar, am sosit la Suceava animat, în primul rînd, de curiozitate. Am avut ocazia să particip la diverse întîlniri sefiste organizate în România, dar am şi experienţa unor atare manifestări de pe alte meleaguri: am fost la Utopialele franceze de la Nantes în 2007, la Eastercon-ul britanic din 2008, la convenţia ceho-slovacă Parcon din 2008 şi la cîteva întîlniri ale colegilor maghiari şi ştiu, deci, cu ce se mănîncă o convenţie naţională de succes. Pe de altă parte, fiind în contact prin natura profesiei mele de editor (inclusiv) de literatură F&SF cu principalii actori ai genului din România, aveam, trebuie să recunosc, anumite idei preconcepute despre felul în care acest RomCon, al treizeci şi şaselea, avea să se desfăşoare. Unele dintre previziuni mi-au fost confirmate. Altele, dimpotrivă.

Din punct de vedere logistic, organizatorilor nu li se poate reproşa absolut nimic. Cazarea şi masa participanţilor au fost mai presus de orice aşteptare, iar locul ales pentru desfăşurarea manifestărilor, Observatorul Astronomic al Universităţii Ştefan cel Mare din Suceava (partener principal în organizare) a avut tot ceea ce trebuie: o sală de conferinţe cu scaune comode şi acustică bună, un hol larg potrivit pentru socializare şi pentru amenajarea standurilor editurilor, o sală de protocol bine dotată şi voluntari inimoşi şi simpatici, gata să-ţi fie de ajutor cu orice informaţie. Pentru toate acestea, George Sauciuc şi colegii săi de la Cygnus merită felicitări şi mulţumiri.

Participarea a fost mai mare chiar decît se aşteptau organizatorii, chiar şi în visele lor cele mai optimiste. Au fost acolo, alături de simpli pasionaţi de F&SF, scriitori şi editori din Bucureşti (Marian Truţă, Ana Nicolau, Alexandru Mironov, Michael Haulică, Bogdan Hrib, Roxana Brînceanu, Liviu Surugiu, Doina Roman, Balin Feri), Timişoara (Cornel Secu, Lucian Vasile Szabo, Darius Hupov, Daniel Timariu), Iaşi (George Ceauşu, Lucian Merişca), Braşov (Nic Dobre şi Alexandru Lamba), Alba Iulia (Lucian Dragoş Bogdan), Cluj (Mircea Opriţă), Botoşani (Ciprian Mitoceanu, George Lazăr), Bacău (Ovidiu Bufnilă), Piatra Neamţ (Dan Popescu) etc.

Problema cea mare a RomCon-ului sucevean a fost congruenţa sa cu prezentarea din primăvară; atunci, Mircea Nanu-Muntean a răspuns destul de vag la întrebările privind programul viitoarei convenţii, iar desfăşurarea în timp real a acesteia a corespuns fidel acestei descrieri. Genericul întîlnirii – „Teroarea şi terorismul în ficţiunea speculativă” – care pentru un outsider poate părea în pas cu vremurile, n-a avut nici în clin, nici în mînecă cu ceea ce aşteptau şi îşi doreau participanţii. Conferinţele subscrise acestui generic vor fi fost poate interesante pentru cei nefamiliarizaţi cu genul, dar, după mărturisirile auditorilor, nu au adus nimic nou. Dacă fiecare zi a debutat conform programului pus pe hîrtie, ca un făcut, mersul lucrurilor a fost de fiecare dată deraiat, cu sau fără voia participanţilor.  Întîlnirea cu editorii de gen – şi eram destui la faţa locului: Ana Nicolau de la Nemira, Michael Haulică de la Paladin, Bogdan Hrib de la Tritonic şi subsemnatul de la Millennium – n-a mai avut loc, fără ca nouă să ni se fi dat vreo explicaţie. Discuţia despre revistele de SF&F a inclus, voit se pare, doar „o anumită parte a presei” specializate. Au fost conferinţe care-au dispărut fără urmă, lansări de carte care nu s-au mai întîmplat sau au fost derulate pe repede-înainte, de parcă singurul scop ar fi fost bifarea încă unui punct din program. Să mai pomenesc oare de faptul că unul dintre invitaţii speciali anunţaţi iniţial (alături de Cornel Secu, Cătălin Badea-Gheracostea, Marian Truţă şi George Ceauşu), Sebastian A. Corn, habar nu avea cu vreo săptămînă înainte de RomCon că o atare întîmplare urma să aibă loc? Ulterior, numele scriitorului-medic a dispărut fără urmă din lista invitaţilor, de parcă nici n-ar fi fost vreodată acolo.

Decernarea Premiilor RomCon, care trebuia să se întîmple abia în ultima zi, duminică, a avut loc sîmbătă după-amiaza; o răzgîndire de ultim moment, probabil singura cu adevărat inspirată. Festivitatea, care ar fi trebuit să fie o încununare a întregii activităţi de peste an a celor prezenţi, scriitori şi fani deopotrivă, un soi de Oscar Night a SF-ului românesc, a fost căznită şi lipsită de orice urmă de fast, iar faptul că unul dintre premiaţi – Cornel Secu, desemnat de votanţi cel mai bun promotor al genului – a refuzat premiul, lansîndu-se apoi într-o alambicată diatribă împotriva lui Cătălin Badea-Gheracostea, cel care a condus juriul premiilor, n-a fost deloc de natură să îmbunătăţească situaţia. Am aflat astfel că juriul Premiilor RomCon, care a stabilit nominalizările pentru aceste premii şi care se voia reprezentativ, fiind format din personalităţi din fiecare zonă de influenţă din fandom, ar fi avut iniţial şapte membri. În cele din urmă, nominalizările s-au făcut de către doar patru dintre aceştia, potrivit sugestiilor preşedintelui. Iar voturile exprimate online asupra lucrărilor şi persoanelor nominalizate n-au mai fost contrabalansate prin votul unui juriu, care s-a dovedit cu totul inutil. Complicat, nu? Cam da, mai ales fiind vorba de nişte premii de popularitate, lipsite de orice miză materială reală.

…Şi totuşi, trăgînd linie şi adunînd bune cu rele, RomCon-ul sucevean a fost pentru cei mai mulţi dintre cei aproximativ o sută de participanţi, inclusiv pentru mine, o experienţă plăcută. Iar acest lucru s-a datorat reîntîlnirii cu o mulţime de oameni de care mă leagă prietenii vechi şi trainice. Am vorbit în fiecare seară, pînă tîrziu în noapte, despre cărţi şi filme SF, despre politică şi despre familiile noastre, despre planurile de viitor şi despre amintirile din trecut, despre ce e bine şi ce nu e bine în lumea strîmtă a SF-ului, în care ne învîrtim. Acolo s-a întîmplat de fapt RomCon-ul sucevean.

Dacă totul merge bine, anul viitor vom avea din nou un RomCon bucureştean. Va fi oare acela mult-doritul şi trîmbiţatul punct de răscruce care va duce la renaşterea unei mişcări fandomiale, odinioară atît de activă? Am mari îndoieli, avînd în vedere cele văzute anul acesta. Dar chiar şi aşa, va fi o excelentă ocazie de socializare pentru nişte oameni care împărtăşesc aceeaşi pasiune pentru zborul imaginaţiei. Şi acesta e lucrul cel mai important, pînă la urmă.

articol apărut în Ştiinţă&Tehnică nr.52, octombrie 2015

Lucian Dragoş Bogdan: Sînt la început de drum

E ziua lui Lucian Dragoş Bogdan azi, aşa că m-am gîndit c-ar fi nimerit să reiau acest interviu realizat în urmă cu un an şi jumătate pentru Argos. De Lucian mă leagă o veche prietenie şi sînt mîndru că i-am publicat primele două cărţi (Trilogie şi Zeul Kvun, ambele la OmniBooks, în 2004) şi, în egală măsură, antologia de autor Povestiri fantastice (Millennium, 2016). Să-mi trăieşti, conaşule, să fii sănătos şi să ai parte de bucurii din plin şi inspiraţie aşijderea!

LDB

Lucian Dragoş Bogdan văzut de Amalia Todorov

Lucian-Dragoş Bogdan (n. 16 iulie 1975, Alba Iulia) a absolvit Facultatea de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj Napoca. În prezent este educator şi coordonator la Centrul de recuperare pentru copii cu dizabilităţi multiple Alba Iulia și administrator-asociat al unei firme. Locuiește în Alba Iulia.

A debutat în 1991, în nr. 17 al ziarului Alba Forum, cu povestirea „Triunghiul Bermudelor”. A mai publicat în Argos, CPSF Anticipaţia, Discobolul, Ficţiuni.ro, Galileo, Gazeta SF, Helion, Helion Online, Jurnalul de imagine, Luceafărul, Lumi Virtuale, Nautilus și este prezent în antologiile Argos Doi (2015), Dincolo de orizont, vol.1 (2015), Argos Trei (2017) și în volumul colectiv Exit (Eagle, 2016).

Volume publicate: Trilogie (Omnibooks, 2004), Zeul Kvun (Omnibooks, 2004), Frontiera (Diasfera, 2006; Tritonic, 2017), Vraciul de pe norul interior (Tritonic, 2014), Pânza de păianjen (Tritonic, 2014), Uneori, când visez… (Tritonic, 2015), Omul-fluture (în colaborare cu Teodora Matei, Tracus Arte, 2015), Întâmplări din oceanele timpului (Streamland, 2016), Povestiri fantastice (Millennium Books, 2016), Vânătorii de capete (Tritonic, 2016), Maya (în colaborare cu Teodora Matei, Tritonic, 2016), Ultimul flux (Tritonic, 2016), Apărarea siciliană (Tritonic, 2017).

A obținut mai multe premii, printre care Premiul RomCon 2015 pentru cea mai bună povestire („Dincolo de orizont”). A fost nominalizat de trei ori la ultimele Convenții Naționale de Science-fiction RomCon (în 2016 pentru nuvela „Odiseea lui Berg” și romanul Omul-fluture, în 2015 pentru romanul Vraciul de pe norul interior).

Horia Nicola Ursu: Ce citea Lucian Dragoş Bogdan în copilărie şi cum a ajuns să scrie F&SF?

Lucian Dragoş Bogdan: Am început, evident, cu cărţile de poveşti. Apoi am trecut la Jules Verne, Alexandre Dumas, Karl May, Fenimore Cooper, seria Clubul Temerarilor, CPSF, articole şi cărţi despre enigme neelucidate… Am încercat şi alt genuri de lecturi, dar nu m-au prins, nu mi-au aţâţat imaginaţia. Pe Jules Verne îmi amintesc că-l citeam cu atlasul în faţă, urmărind pe unde călătoresc personajele şi notând pe hărţi locurile care nu apăreau acolo.

La scris am ajuns dintr-o întâmplare. Îmi plăcea mult să desenez (într-o vreme am realizat chiar o revistă de bandă desenată, pe care o scoteam acasă, lunar) şi o vecină m-a întrebat de ce nu încerc să scriu. Aveam vreo 10 ani, eram în vacanţa de iarnă şi… am trecut la treabă. Am încercat întâi să-l imit pe Jules Verne, apoi am trecut la schiţe, povestiri – toate în aria SF-ului. Nu concepeam să scriu altceva.

HNU: Primele tale cărţi au apărut într-o perioadă mai dificilă pentru scriitorii de gen de la noi, începutul anilor 2000. Jurnalul SF şi prima serie post-revoluţionară a Anticipaţiei decedaseră, colecţia de gen de la Nemira era în moarte clinică, iar alte edituri interesate de SF nu prea existau. Te-ai simţit vreodată descurajat de acest context? Acesta a fost motivul pentru care ai dispărut pentru un timp din peisajul sefistic?

LDB: Anii ’90 au fost destul de fructuoşi pentru mine. Am avut povestiri citite la Radio România Tineret, am apărut în Anticipaţia… La Jurnalul SF n-am trimis niciodată şi nici nu-l cumpăram – nu mai ştiu ce pitici aveam contra lui. Apoi, aşa cum ai spus, au dispărut revistele, colecţiile de cărţi SF treceau printr-o perioadă dificilă, dar a apărut SFera Online. Acolo am publicat în 2002-2003 o serie de povestiri. Pe urmă Ovidiu Bufnilă m-a implicat în nişte proiecte online în care am cunoscut multă lume.

Oricum, până atunci considerasem scrisul doar ca pe un hobby, ceva intim, o evadare. Abia după ce am ajuns să public primele două cărţi, la OmniBooks, am început să mă iau mai în serios. În momentul acela am conştientizat şi eu problemele pe care le-ai menţionat. Când am vrut mai mult, mi-am dat seama că nu e aşa de simplu – mai ales că, fiind din Alba Iulia, eram puţin izolat de centrele SF din ţară şi nici nu existau reviste online, ca acum. Atunci mi-am pierdut busola, n-am mai ştiut ce să fac, care e calea pe care ar trebui s-o apuc.

Totuşi, această experienţă mi-a fost de folos. Pentru că acum am mult mai multă răbdare, sunt mai deschis la provocări. Ştiu că, dacă îmi văd de scris, rezultatele vor veni mai devreme sau mai târziu. Trebuie şi un dram de noroc, fireşte.

HNU: Romanul apărut la Tritonic, Vraciul de pe norul interior, e un SF mai aparte în peisajul de gen de la noi. Cititorii şi criticii au fost unanimi în a aplauda măiestria cu care ai descris lumi şi fiinţe diferite mult de ale noastre. În ce mă priveşte, am avut senzaţia, la anumite pasaje, că-l citesc pe Brian Aldiss cel din Sera / Hothouse. Ce anume contează mai mult într-un roman SF de acest tip: povestea sau descrierea lumii care o găzduieşte?

LDB: Cred că, în cazul acestui roman, au contat ambele. Recunosc că mă simt în largul meu atunci când îmi imaginez lumi şi fiinţe diferite de ale noastre – iar aici cred că se simte din plin influenţa lecturilor din copilărie. De altfel, am primit aprecieri pentru asta şi la romanul Frontiera, publicat în 2006 la Amaltea. Dar cred că un element important l-a constituit şi povestea, care este atipică pentru ceea ce se scrie în ziua de azi, sau ce apare în filme. Nu există un conflict, nu apar ilustrate binele şi răul. Elementul central în constituie acel sense of wonder care m-a încântat atât de mult la Clarke, de exemplu. Şi cred că tocmai asta a făcut-o să iasă în evidenţă, să pară o pată de culoare în peisajul publicistic actual.

HNU: Ai publicat de curînd romanul Omul-fluture, în colaborare cu Teodora Matei. În ce împrejurări v-aţi hotărît să scrieţi acest roman împreună? Cum a decurs procesul în sine de scriere? Este mai greu să scrii de unul singur sau prezenţa unui colaborator te stimulează?

LDB: Teo şi cu mine am mai scris o povestire în colaborare, la începutul anului 2014. Atunci a fost mai mult din joacă, să vedem ce iese. Apoi, către sfârşitul anului, am vrut să repetăm experienţa. Momentul cheie a fost atunci când ne-am dat seama că subiectul părea să ducă spre un roman. Atunci ne-am dat seama că trebuie să ne luăm mult mai în serios.

Procesul de scriere a fost interesant, pentru că am colaborat exclusiv prin intermediul Facebook-ului. Am creionat sinopsisul, personajele, apoi am început să scriem. N-a fost uşor, pentru că uneori ne veneau idei pe parcurs şi nu cădeam întotdeauna de acord asupra lor. Din fericire, Teo a fost mereu cea împăciuitoare, aşa încât ciocnirile de orgolii n-au depăşit anumite limite. Aşa, ca amănunte interesante, aş putea să amintesc o fază în care unul dintre noi a trebuit să rescrie de vreo trei ori un episod, până când celălalt a ajuns să fie mulţumit de el. Sau când unul a fost rugat să „dubleze” vocea unui personaj, peste un dialog deja scris de celălalt. Sau finalul, pe care l-am scris în proporţie de 60-70 la sută în direct, schimbând unul cu altul fraze pe Facebook. Ori faptul că un personaj care, iniţial, avea doar un rol de decor, a devenit unul dintre elementele principale ale romanului.

Cât despre scrisul în colaborare, îmi place. Diferă de a scrie singur, dar ambele sunt provocări interesante.

HNU: În afara romanului de la Tracus Arte, la Gaudeamus ai lansat şi primul tău roman de dragoste (!), la Tritonic. Ce anume te-a inspirat să-l scrii? Care e diferenţa între a scrie SF&F şi a scrie un roman de dragoste?

LDB: Aşa cum am spus şi mai devreme, perioada aceea de pauză mi-a fost de folos. Am învăţat din ea. Mi-am dat seama că, dacă vreau să trec scrisul de la stadiul de hobby la cel de profesie, trebuie să las piticii deoparte şi să mă ocup doar de scris. Prin urmare, atunci când Bogdan Hrib a fost suficient de nebun încât să mă provoace să scriu întâi un roman poliţist, apoi unul de dragoste, am decis să încerc – deşi ieşeam mult în afara zonei mele de confort, mai ales cu al doilea. Pe de altă parte, cred că doar aşa pot învăţa să devin mai bun – scriind ceva ce nu-mi este la îndemână. Bine, asta nu înseamnă că aş scrie orice.

În cazul meu este o diferenţă mare între a scrie SF&F şi a scrie orice alt gen literar. Primul reprezintă, pentru mine, culmea literaturii. Asta face ca, deşi procesul efectiv de scriere să fie mult mai dificil, să curgă mai uşor, pentru că o fac din tot sufletul. Romanul de dragoste şi cel poliţist s-au scris mai uşor din punct de vedere literar, dar au fost dificile pentru că efortul de a-mi păstra interesul pentru ele era foarte mare.

HNU: În ultima vreme, odată cu revenirea ta pe rafturile librăriilor, ai fost prezent la toate evenimentele importante ale fandomului: şi la Final Frontier, şi la RomCon, la tîrgurile de carte generaliste. Cum ai regăsit fandomul, faţă de ceea ce ştiai de acum zece-doisprezece ani?

LDB: A fost o plăcere să mă reîntâlnesc cu cei pe care-i ştiam de acum zece-doisprezece ani şi m-am bucurat să văd o infuzie de „sânge proaspăt” (indiferent de vârstă). Optimist cum sunt, iau asta ca un semn bun – că ne aşteaptă vremuri bune în SF-ul românesc în următorii ani.

HNU: Mai are astăzi fandomul clasic – cel cu cenacluri şi convenţii – un rost? Sau comunităţile online sînt cele care contează cu adevărat pentru un scriitor care vrea, aşa cum e firesc, să vîndă ceea ce scrie?

LDB: Cred că atât întâlnirile faţă în faţă, cât şi mediul online au rolul lor. Cel din urmă este foarte util pentru promovare, pentru o comunicare rapidă, ceea ce este esenţial – aşa cum ai punctat şi tu – în partea de marketing şi vânzări. Însă consider că sunt bune şi întâlnirile între scriitori, redactori şi editori – până la urmă, multe proiecte se creionează la un pahar de vorbă, într-un mediu destins. Ca să nu mai vorbim de contactul cu cititorii (sau fanii – dacă vom ajunge şi noi să avem aşa ceva, într-o zi), care cred că este extrem de important.

HNU: Te consideri „bun pentru export”? Există autori de F&SF români care ar putea cuceri cititorii de pe alte meridiane? Ai planuri în acest sens?

LDB: Îmi place să cred că aş fi „bun pentru export”, dar, fireşte, nu sunt în măsură să fac asemenea aprecieri. Cred că avem autori F&SF valoroşi, cărţi şi povestiri bune, care pot sta fără să se ruşineze pe rafturile librăriilor din străinătate. Şi cred că trebuie să găsim metode prin care să ieşim afară – şi nu doar cu o carte din când în când, ci printr-o strategie coerentă, bine pusă la punct, care să aibă continuitate.

Fireşte că îmi doresc să ajung „la export” şi am planuri în direcţia asta. Dar cred că e nevoie să ne străduim să ieşim şi ca grup. Impactul este mai mare, probabilitatea de a fi mai mult decât o simplă apariţie meteorică creşte şi, evident, cresc şansele să se ajungă la recunoaştere şi bani.

HNU: Ce sfaturi i-ai da unui tînăr aspirant la gloria literaturii? Este parcursul tău un posibil model?

LDB: Cred că e cam mult spus că eu aş putea fi un model pentru cei care aspiră la gloria literaturii. Nu de alta, dar mai am şi eu mult până acolo. Însă cred că metodele pe care le-am învăţat şi eu de la alţii sunt folositoare. Mă refer la faptul de a lua în serios scrisul, de a-l trece dincolo de stadiul „scriu şi eu când pot/când am chef”. Dacă vrei rezultate, sintagma cu 10 la sută inspiraţie (talent) şi 90 la sută transpiraţie este perfect valabilă. Altfel, doar dai câte un tun când şi când. Trebuie să tratezi scrisul ca pe orice altă meserie – să-i dedici zilnic din timpul tău, să încerci continuu să te perfecţionezi (iar acceptarea provocărilor literare este foarte utilă în acest sens), să publici, să fii vizibil, să te implici. Sunt convins că redactorii şi editorii îşi doresc să colaboreze cu scriitori pe care ştiu că se pot baza (din punct de vedere al calităţii, cantităţii şi respectării termenelor limită). Nu poţi să ceri profesionalism decât atunci când tu eşti primul care-l oferă.

Nu în ultimul rând, cred că trebuie să învăţăm că restul scriitorilor nu ne sunt duşmani. Să tragem împreună la aceeaşi căruţă, respectându-ne, dacă nu ne putem îndrăgi. Din succesul oricăruia dintre noi vor avea de câştigat şi ceilalţi, mai devreme sau mai târziu.

HNU: Eşti tatăl unei fete frumoase aflată la vîrsta adolescenţei. Cum percepe ea cariera ta de scriitor? Ţi-a citit cărţile?

LDB: Până acum câteva luni, fiica mea n-a fost interesată de lectură. Recent a descoperit cărţile lui Nicholas Sparks, de care s-a îndrăgostit şi pe care le citeşte în original. Sunt convins că acesta este doar începutul şi de aici va urma un drum lung şi frumos alături de aceşti prieteni deosebiţi care sunt cărţile. Şi, fiind tot o carte de dragoste, sper să citească şi romanul meu, Uneori, când visez…

Cred că e mândră de cariera mea de scriitor, dar bănuiesc că nu e foarte fericită de faptul că, scriind mult, o mai neglijez. A citit Pânza de păianjen, romanul poliţist, despre care a spus că i-a plăcut. Cu Vraciul de pe norul interior a avut o tentativă, dar a renunţat repede, pentru că erau prea multe denumiri ciudate pentru ea. Cum îi plac mult filmele cu vampiri, i-am promis că voi scrie o povestire în acest gen, iar ea a promis că o va citi. Între timp, ideea s-a dezvoltat în mintea mea şi probabil că va deveni un roman. I-am prezentat premisele de la care porneşte şi s-a arătat foarte încântată de ele. Prin urmare, sper că va ieşi ceva pe gustul ei.

HNU: În calitate de cîştigător al premiului Romcon, ce părere ai despre felul în care a fost organizată ediţia de anul acesta? Ce ar trebui să se schimbe pe viitor? Şi: are acest premiu (care pentru unii dintre laureaţi – vezi cazul Anei-Veronica Mircea – nu a însemnat decît o ştire undeva online, nici măcar o amărîtă de diplomă) vreo semnificaţie din punct de vedere al vînzărilor viitoare sau, eventual, din alte puncte de vedere?

LDB: Ediţia de anul acesta a Romconului a avut plusuri şi minusuri. Personal, îi felicit pe cei de la Cygnus pentru efortul depus în a o organiza. Legat de partea cu premiile, acolo sunt multe de pus la punct. Discuţiile pentru a găsi cea mai bună soluţie au început de la Suceava, au continuat în lunile următoare şi sper ca primele efecte să se observe deja de la viitorul Romcon.

Sunt multe de pus la punct, iar situaţia Anei-Veronica Mircea este unul dintre exemplele de „aşa nu”. Nu ştiu ce reprezintă pentru alţii premiul, pot vorbi doar din perspectiva mea. Pentru mine, ţinând cont că sunt la început de drum, a constituit o bucurie, o încurajare, dar asta a pornit încă de la nominalizare. Fireşte că am fost foarte bucuros că am ajuns şi cu romanul printre finalişti, dar recunosc că asta s-a datorat mai mult sistemului de vot decât valorii în sine. Oricât de apreciat ar fi fost Vraciul de pe norul interior, trebuie să fiu realist şi să conştientizez că, printre nominalizări, s-au numărat Ne vom întoarce în Muribecca sau Vegetal (ca să aleg doar două exemple), scrise de autori versaţi.

Din punct de vedere al vânzărilor viitoare, nu ştiu cât vor conta acest loc de finalist, sau premiul câştigat cu povestirea „Dincolo de orizont”. Dacă o vor face, totuşi, nu mă aştept să fie ceva spectaculos. Însă, evident, ca să devină ceva cu adevărat important, trebuie să stabilim criterii care să le dea credibilitate.

HNU: Ce urmează, ce le mai pregăteşti cititorilor, la ce scrii acum?

LDB: Am două romane SF finalizate, unul din acelaşi univers cu Vraciul de pe norul interior, celălalt scris în colaborare cu Teodora Matei, plus un volum de povestiri. Deocamdată, nu ştiu să dau detalii legate de când şi cum se vor concretiza din punct de vedere al publicării. Alte două proiecte sunt mai sigure şi sunt şanse mari să iasă pe piaţă în 2016. Unul dintre ele este primul roman dintr-o serie poliţistă, iar celălalt sper să fie o surpriză plăcută, ţinând cont de interesul pe care unii cititori actuali l-au arătat pentru cele două volume de povestiri cu care am debutat şi care nu se mai găsesc pe piaţă.

interviu realizat în decembrie 2015 şi apărut în Argos nr.14 / iarna 2015-2016