Politică, aventură şi zombi: post-Apocalipsa Mirei Grant

Mira Grant (pseudonim al scriitoarei Seanan McGuire) a debutat în 2010 cu Feed, primul roman dintr-o trilogie a cărei acţiune se desfăşoară la 25 de ani după Transformare („the Rising”), evenimentul apocaliptic în urma căruia omenirea a fost infectată accidental cu virusul Kellis-Amberlee, care cauzează, în urma unui proces denumit „amplificare virală”, preschimbarea celor infectaţi în zombi. În unele dintre cazuri, transformarea are loc spontan, în alte cazuri ea e declanşată de o muşcătură a unui infectat. America, la 25 de ani după Transformare, e o societate paranoică pînă la extrem. Relaţiile sociale s-au schimbat radical, întîlnirile faţă în faţă au devenit o raritate, iar testele care să confirme lipsa unei infecţii sînt un inconvenient banal, un prag de care un om trebuie să treacă de zeci de ori pe zi, ori de cîte ori intră într-o clădire, sau chiar la trecerea dintr-o încăpere într-alta.

Internetul, în aceste condiţii, a devenit principala interfaţă socială. Rolul presei scrise de odinioară a fost preluat de către bloggeri, care se împart în trei categorii: Newsies (echivalentul jurnaliştilor clasici, care raportează şi comentează faptele în mod obiectiv), Irwins (care, asemeni lui Steve Irwin, modelul lor, se aventurează în zonele infestate de zombi şi-şi riscă viaţa pentru a alimenta nevoia publicului de adrenalină) şi Fictionals (complementari celorlalte categorii, aceştia fac, pur şi simplu, literatură, inspirîndu-se din cele scrise şi trăite de colegii lor din celelalte două tagme profesionale).

After the End Times e un colectiv ambiţios, strîns unit în jurul celor doi fondatori, Georgia şi Shaun Mason. Cei doi, orfani în urma Transformării, au fost crescuţi de aceiaşi părinţi adoptivi, soţii Mason, care s-au aflat la originile blogging-ului de tip Irwin, încă din timpul Transformării. Cu timpul, părinţii au ajuns să fie atît de ahtiaţi după atenţia publicului, încît tot ceea ce contează pentru ei este traficul, chiar şi în detrimentul obiectivităţii. Georgia şi Shaun şi-au jurat că nu le vor urma exemplul care le-a deformat viaţa, şi încearcă, cu After the End Times, să pună mai presus de orice adevărul necosmetizat. Ajung astfel să urmărească îndeaproape campania pentru alegerile prezidenţiale a senatorului progresist Ryman, iar refuzul lor de a face compromisuri îi transformă într-o ţintă atunci cînd descoperă existenţa unei conspiraţii a cărei dezvăluire ar putea schimba din temelii societatea post-Transformare.

Trilogia Newsflesh, din care face parte Feed, a fost completată de Deadline (2011) şi Blackout (2012). Firele conspiraţiei abia întrezărită în romanul iniţial se ramifică incredibil şi acţiunea celor trei romane devine tot mai alertă şi mai complexă pe măsură ce înaintezi în lectură, dar nu ar avea nici un farmec să dezvălui aici mai multe.

Feed a fost pentru mine o surpriză plăcută: un roman cu zombi – subgen care constituie una dintre plăcerile-mi vinovate – combinat cu un thriller politic de cea mai bună calitate. Deadline a continuat dezvăluirea mecanismelor interne ale unei societăţi care încearcă să treacă peste trauma apocaliptică a Transformării, pretinzînd că nu s-a schimbat nimic, că viaţa merge înainte. În sfîrşit, Blackout a dezlegat, cu aplicaţie, firele încîlcite ale unei conspiraţii care s-a revelat a fi mai perversă şi mai extinsă decît dădeau de înţeles romanele anterioare. Cu toate acestea, nu conspiraţia (ingenios concepută), nici răsturnările de situaţie (unele cu adevărat şocante, dar nu mai puţin plauzibile), nici scenele de carnagiu sau urmăririle (impecabil descrise, cu o dozare expertă ce s-ar preta la o ecranizare) şi nici referinţele culturale şi literare (care sînt presărate cu discernămînt de-a lungul seriei, un deliciu pentru fanii genului) nu au fost cele care m-au determinat să citesc cărţile cu sufletul la gură, ci dinamica personajelor. Shaun şi Georgia Mason, precum şi cei din jurul lor (fiecare devenind pe rînd personajul de referinţă, prin ai cărui ochi este privită desfăşurarea evenimentelor), au căpătat viaţă şi m-au făcut să-mi pară rău că povestea se apropia de deznodămînt.

Mira Grant a reuşit performanţa de a crea o lume credibilă, locuită de personaje credibile, vii. Prin urmare, am considerat perfect îndreptăţită nominalizarea succesivă a primelor două romane ale seriei la premiile Hugo, şi am convingerea că, anul viitor, şi Blackout se va regăsi pe lista finaliştilor. E de văzut însă dacă Deadline va reuşi să strîngă mai multe voturi decît ceilalţi competitori, lista finaliştilor la categoria romanelor fiind cît se poate de puternică anul acesta.

Post scriptum: Ca un bonus pentru fanii seriei Newsflesh, Orbit a lansat vara trecută, exclusiv în format electronic, nuvela Countdown, care i-a adus Mirei Grant o nominalizare la Hugo şi la categoria aceasta. Countdown e o relatare din fragmente scurte a succesiunii de evenimente care au declanşat Transformarea, zombi-apocalipsa. Am citit nuvela abia după ce terminasem de parcurs cele trei romane şi n-aş putea spune că am aflat lucruri noi, dar a fost o plăcere să aflu explicaţiile de ordin ştiinţific (care mi-au părut cît se poate de plauzibile) ale Transformării şi să găsesc, dezvoltate, întîmplări la care doar se face aluzie în cuprinsul celor trei romane. Una peste alta, o lectură instructivă şi plăcută deopotrivă.

Mira Grant – Feed – 599 pagini, paperback, ISBN 9780316081054, Orbit, mai 2010 • Deadline – 608 pagini, paperback, ISBN 9780316081061, Orbit, iunie 2011 • Blackout – 659 pagini, paperback, 9780316081078, Orbit, iunie 2011

Această recenzie a apărut iniţial în Galileo Online, 26 mai 2012

Violenţă şi evoluţie

Deocamdată, nu-mi amintesc să fi citit vreun text – fie povestire, fie roman – scris de Paolo Bacigalupi care să mă fi dezamăgit. Puţini sînt scriitorii care-au reuşit acest lucru, aşa că, în mod firesc, am aşteptat cu nerăbdare ieşirea de sub tipar a romanului The Drowned Cities (lansarea oficială a avut loc pe 1 mai a.c.). Situat în acelaşi univers ficţional ca şi un roman anterior al scriitorului american, multipremiatul Ship Breaker (despre care mi-am spus sumar părerea aici), Drowned Cities a reuşit să mă ţină cu ochii ţintuiţi de pagini pînă tîrziu în nopţile pe care i le-am dedicat. Vîndut de editori drept o carte destinată tinerilor (YA), romanul e îndeajuns de înspăimîntător – prin premize şi prin violenţa descrisă – încît să pună serios pe gînduri chiar şi cel mai blazat adult. Singura-i legătură cu generaţia tînără îmi pare a fi tinereţea personajelor sale.

Nu avem o situare temporală clară a acţiunii, dar e vorba de un viitor îndeajuns de apropiat, încît senzaţia de înstrăinare să nu se instaleze nici măcar pentru o clipă. Lumea a trecut printr-un colaps economic şi ecologic, diferenţele dintre săraci şi bogaţi existente azi s-au adîncit acut, dar cei bogaţi nu mai sînt cei din aşa-numita Lume a-ntîia. Dimpotrivă, colapsul a dat peste cap ierarhiile, iar America prezentului a devenit în viitorul descris de Bacigalupi echivalentul celor mai sărace ţări din Lumea a Treia de azi. Rămăşiţele gloriei de odinioară sînt vîndute pe bucăţele colecţionarilor din ţările emergente de azi, devenite, alături de corporaţiile transnaţionale, superputerile lumii lui Bacigalupi.

Capitala americană – în fapt, întreg megalopolisul de pe Coasta de Est a Statelor Unite – a fost afectată de catastrofa ecologică, ca urmare a ridicării nivelului oceanului planetar, străzile oraşului aflîndu-se acum sub un strat de apă mai înalt decît două etaje. În clădirile pe jumătate ruinate, populaţia sărăcită îşi duce traiul de-o manieră primitivă, din pescuit şi recuperare (în original, scavenging). Facţiuni rivale, care poartă numele de Frontul Patriotic, Armata Domnului sau alte denumiri pompoase, poartă un necruţător şi nesfîrşit război civil, avînd drept scop iniţial preluarea puterii în Oraşele Înecate, scop care acum s-a redus la nimicirea adversarului prin orice mijloace şi cu orice preţ. Armatele rivale sînt alcătuite în marea lor majoritate din copii recrutaţi cu forţa din rîndul localnicilor fermieri, pescari, recuperatori, şi îndoctrinaţi să creadă orbeşte în liderii prezenţi doar prin portretele desenate pe ziduri. O încercare de pacificare venită din afară, condusă de civilizaţii chinezi, a dat greş, iar pacificatorii s-au retras. Cei care-au colaborat cu ei au fost vînaţi fără cruţare. Oraşele Înecate au fost înconjurate de un cordon militar menit să împiedice extinderea sîngerosului conflict, care a fost reluat cu şi mai mare înverşunare de facţiunile rivale.

Acesta este fundalul pe care se desfăşoară povestea Mahliei, o proscrisă, fiica unei negustoare de antichităţi şi a unui pacificator chinez, care a reuşit să supravieţuiască (pierzîndu-şi însă o mînă) şi s-a refugiat într-o comunitate rurală din afara Oraşelor Înecate, unde uceniceşte pe lîngă un doctor pe nume Mahfouz, care a primit-o în casa sa împreună cu prietenul ei, un puşti pe nume Mouse. Într-o zi, Mahlia şi Mouse descoperă în junglă trupul aproape fără viaţă al unui om-cîine, o fiinţă modificată genetic pentru a lupta în slujba unui stăpîn. Omul-cîine nu e însă mort, şi reuşeşte să-l ia ostatic pe Mouse, iar Mahlia se angajează să-l aducă pe doctor în schimbul vieţii prietenului ei. Dar satul Mahliei a fost deja ocupat de soldaţii-copii ai Frontului Patriotic, care-l caută pe monstrul ce a reuşit să evadeze din mîinile lor. Mahlia şi doctorul reuşesc să înşele vigilenţa plutonului de soldaţi condus de un adult – un individ lipsit de orice urmă de umanitate – şi să-l pună pe picioare pe omul-cîine (care se dovedeşte a fi Tool, unul dintre personajele cele mai interesante din Ship Breaker). Mouse e eliberat, apoi capturat şi înrolat cu forţa în plutonul care îşi revarsă furia asupra localnicilor, iar doctorul Mahfouz îşi pierde viaţa încercînd să împiedice distrugerea satului. De voie, de nevoie, Mahlia şi Tool devin aliaţi şi pornesc către Oraşele Înecate, fiecare cu scopul său: Mahlia vrea să-l salveze pe Mouse (care între timp parcurge cumplitele încercări menite să facă din el un soldat de nădejde al Frontului Patriotic), iar Tool vrea să se răzbune pe cei care l-au obligat să lupte în arenă înainte de evadare.

Foarte atent a fost surprinsă de către autor evoluţia personajelor. Mahlia, din proscrisa care îşi doreşte doar să supravieţuiască cu orice preţ, devine din ce în ce mai curajoasă, îndrăznind să spere că va reuşi să scape din infernul Oraşelor Înecate; Mouse devine dintr-un puşti nepăsător şi imprudent un soldat-copil acceptat de către tovarăşii săi; Tool, omul-cîine, îşi lasă la o parte condiţionarea, platoşa autoconservării, şi se apropie cu adevărat de Mahlia, umanizîndu-se; în sfîrşit, asistăm la evoluţia lui Ocho, sergentul-copil pe care violenţa trăită şi practicată l-a dezumanizat, şi care îşi redescoperă adevărata fire.

Întreg romanul e scris în crescendo. Ritmul acţiunii se înteţeşte, violenţa devine la un moment dat aproape insuportabilă. Scenele descrise de Bacigalupi sînt de-o cruzime dătătoare de fiori, de la luptele prin care trec personajele, la mutilările şi eviscerările la care acestea asistă. Drowned Cities ar putea fi un imn închinat violenţei, dacă toate acestea n-ar fi perfect justificate pentru a transmite mesajul cărţii, care este, în cele din urmă, prin prisma evoluţiei personajelor şi prin finalul în care se întrevede un licăr de speranţă pentru această lume care a luat-o razna, unul optimist.

Cred sincer că avem de-a face cu un roman care va figura pe listele de premii de la anul, şi, de asemenea, că Drowned Cities nu va fi cea din urmă carte pe care Paolo Bacigalupi o va situa în acest univers. Prin urmare, nu-mi rămîne decît să aştept cu nerăbdare următoarele sale cărţi.

Paolo Bacigalupi – The Drowned Cities – 448 pagini, hardcover, Little, Brown (ediţia americană) / 336 pagini, trade paperback, Atom (ediţia britanică)

Această recenzie a apărut iniţial în Galileo Online, 20 mai 2012

Un fel de road-movie cu zombi

V. M. Zito – The Return Man – paperback, 432 pagini, ISBN 9781444725186, Hodder & Stoughton, 2012

…Cam aşa ar putea fi caracterizată acţiunea din The Return Man, romanul de debut al lui V. M. Zito. Ceea ce nu e neapărat un lucru rău, avînd în vedere că am avut ocazia cu toţii să vedem de-a lungul vremii destule filme bune de genul acesta.

Zito îşi plasează întîmplările în post-apocalipsa zombistică. Reînvierea s-a produs în urmă cu patru ani, supravieţuitorii americani s-au refugiat în Statele Sigure din Est, iar Statele Evacuate, cele din Vest, unde molima care îi transformă pe cei infectaţi în cadavre ambulante ce se hrănesc cu carne omenească a fost mai puternică, au fost abandonate. Despre Reînviere şi ororile desfăşurate atunci aflăm treptat, din rememorările protagonistului, Henry Marco, un fost medic neurolog ce şi-a pierdut soţia în zilele apocaliptice ale izbucnirii epidemiei şi a hotărît să se sustragă evacuării către Statele Sigure, rămînînd să bîntuie jumătatea de continent evacuată, în căutarea acesteia. Marco nu-şi face iluzii că ar mai putea să o găsească în viaţă, este convins că Danielle este şi ea unul dintre morţii-vii care – şi iată un concept interesant, pe care l-am întîlnit destul de rar în literatura de gen – rătăcesc de colo-colo, în jurul unuia dintre locurile care i-au marcat afectiv în decursul vieţii. Cu ani în urmă, Marco a vizitat toate aceste locuri, în speranţa că va reuşi să-şi găsească soţia, dar fără rezultate. În prezent, ajutat de un prieten aflat în Statele Sigure, îşi ocupă timpul căutînd rudele devenite zombi ale celor care au supravieţuit, pe baza informaţiilor furnizate de aceştia, cu scopul de a le „elibera” din eterna rătăcire, ucigîndu-le şi curmîndu-le astfel suferinţa.

Îndeletnicirea sa ajunge în atenţia autorităţilor din Statele Sigure – o administraţie americană ultra-conservatoare a „noilor republicani”, ajunsă la putere pe baza paranoiei instalate în mentalul colectiv în urma apocalipsei – care îl recrutează (prin şantaj) pentru a duce la bun sfîrşit o misune de „eliberare” mai specială: recuperarea cadavrului unui fost coleg de-al său, neurolog şi acesta, care – în haosul Reînvierii – experimenta la un spital-penitenciar în căutarea unui vaccin pentru necruţătoarea molimă. Doctorul Ballard se afla la un pas de descoperirea salvatoare atunci cînd misiunea trimisă să-l recupereze a fost nimicită de zombi şi, se pare, a pierit şi el, deşi apucase în prealabil să-şi injecteze o variantă insuficient perfecţionată a serului salvator. Marco va trebui aşadar să aducă o mostră din ADN-ul lui Ballard, pe baza acesteia urmînd să fie perfecţionat un vaccin care să prevină o eventuală reizbucnire a epidemiei. Marco nu va pleca singur către închisoarea Sarsgard, ci însoţit de Kheng Wu, pe care îl crede a fi unul dintre militarii trimişi de autorităţi să-l sprijine. În realitate, Wu este un agent chinez infiltrat în Statele Sigure, care a primit misiunea de a pune mîna pe Ballard înaintea americanilor. Acestea sînt premizele călătoriei din Arizona pînă în California pe care cei doi tovarăşi de drum – care se privesc cu îndreptăţite suspiciuni reciproce – o vor întreprinde, ca în road-movie-ul de care am pomenit la început, înfruntînd hoarde de zombi flămînzi, bande de bikeri mercenari aflaţi în slujba altor puteri care urmăresc acelaşi scop şi condiţiile vitrege ale traversării unei Americi pline de epavele abandonate ale civilizaţiei distruse.

N-am să povestesc mai pe larg despre călătorie şi nici despre rezultatele ei, povestea spusă de Zito merită parcursă în întregime. E o lectură presărată cu destule momente de suspans şi destule scene de luptă – descrise chiar exagerat de explicit – pentru a te face să dai pagina cît mai repede, iar Marco şi Wu sînt personaje interesante, ale căror poveşti de viaţă sînt conturate amplu, mai ales prin tehnica flashback-urilor, utilizată cu succes şi pentru a ne spune cum s-a produs Reînvierea. Dacă ar fi să-i reproşez un lucru autorului, acela ar fi insuficienta inovaţie într-un gen de literatură dedat clişeelor şi repetitivităţii. Am reţinut însă deznodămîntul deschis – deşi twist-ul final a fost oarecum previzibil – care îi lasă lui Zito posibilitatea unor eventuale continuări (potenţial recunoscut de autor în interviul-bonus inclus de editori în ultimele pagini ale ediţiei americane), pe care am să le parcurg cu aceeaşi plăcere. Nu ştiu dacă această carte va fi pe placul cititorului mediu. Pentru cei pasionaţi – ca şi mine – de subgenul aflat în expansiune al literaturii cu zombi, e o lectură aducătoare de satisfacţii garantate.

Această recenzie a apărut iniţial în Galileo Online, 7 mai 2012

Printre alţii, printre zîne, printre cărţi

Jo Walton – Among Others – hardcover, 304 pagini, ISBN 978-0765321534, Tor Books, 2011.

Aveam Among Others în bibliotecă încă de anul trecut. O citesc pe Jo Walton în mod regulat pe Tor.com şi mi-am propus de multă vreme să-i citesc şi romanele (trilogia ucronică începută cu Farthing, îndeosebi, mi s-a părut interesantă din recenziile parcurse). Ca de obicei, a fost nevoie de-un impuls. Iar acesta a fost dublu: pe de-o parte, nominalizarea celui mai recent roman al său la Hugo şi, pe de alta, recenzia lui Tudor Ciocârlie din noiembrie anul trecut, recitită în momentul anunţării nominalizărilor. Cîteva seri liniştite mi-au oferit răgazul necesar, iar acum, la încheierea lecturii, nu pot decît să mă declar încîntat. Jurnalul adolescentei Mori, care vorbeşte cu zînele, citeşte SF cu toptanul şi se luptă cu plictiseala unei vieţi anoste la o şcoală privată cu reguli stricte din Anglia anilor ’79-’80 e un deliciu şi îngăduie o lectură pe multe paliere.

Poţi citi această carte ca pe un bildungsroman strict realist: eroina urcă treapta de la copilărie la adolescenţă sub ochii noştri, învingînd adversitatea ce o înconjoară (o mamă abuzivă, un tată absent reapărut în viaţa ei fără ca ea să-şi fi dorit acest lucru, trauma pierderii surorii sale gemene, handicapul fizic care îi atrage batjocura colegelor etc.); depăşeşte însă toate aceste obstacole şi, la urmă, priveşte cu încredere către un viitor incert, dar cu potenţial luminos.

Cartea permite însă şi o lectură în cheie fantasy: eroina vorbeşte şi interacţionează cu o lume de zîne nu neapărat antropomorfe, a reuşit – cu preţul schilodirii sale şi al pierderii surorii iubite – să salveze lumea de dominaţia malefică a mamei sale vrăjitoare, practică magia – dar neapărat numai pentru a preveni răul – şi, printre muggles, ca în Harry Potter, reuşeşte să poarte acest război invizibil fără a-şi deconspira calităţile supranaturale: cu excepţia „făt-frumos-ului” de serviciu, nimeni nu reuşeşte să-i pătrundă armura firii retrase ce o caracterizează.

În sfîrşit, şi cred că aici a fost cuiul volumului pentru mine, cartea e şi un extraordinar jurnal de lecturi, eminamente din domeniul science fiction. Fiind scutită de activităţile sportive care alcătuiesc programa şcolii Arlinghurst, unde s-a trezit exilată deîndată ce a ajuns sub tutela tatălui său, care e o marionetă mînuită ferm de cele trei surori/mătuşi tiranice, Mori are timp berechet pentru a citi şi pentru a-şi împărtăşi impresiile de lectură, atît nouă, cît şi noilor săi prieteni din cercul de lecturi SF în care e primită cu braţele deschise. Toată floarea cea vestită a F&SF-ului defilează sub ochii noştri, de la Ursula K. LeGuin la Delany, de la Zelazny (stilistul suprem) la Silverberg (inegal dar cu sclipiri geniale), de la Tiptree la Brunner, de la Heinlein la Cordwainer Smith, de la C.S. Lewis la Tolkien (a cărui capodoperă joacă de altfel un rol crucial în deznodămîntul poveştii)… Vă mărturisesc că, urmărind lecturile protagonistei lui Jo Walton, mi-am îmbogăţit considerabil lista de lecturi (şi relecturi) viitoare. E atît de multă pasiune, atîta înflăcărare, atîta profunzime în aparenta simplitate cu care Mori scrie despre ceea ce a citit, despre descoperirile din bibliotecă şi din librării, încît nu poţi să nu te molipseşti de dragostea ei pentru un gen „minor”, care, la vremea acţiunii romanului, bătea cu hotărîre la poarta marii literaturi.

N-am idee dacă volumul acesta are vreo şansă la Hugo, dar l-ar merita cu prisosinţă. Anul acesta avem parte de o trupă de finalişti puternică – cel puţin din punct de vedere comercial – la categoria roman; am citit cărţile lui James S. A. Corey, George R. R. Martin şi Mira Grant şi aş avea argumente pentru a-l vota pe fiecare, dacă aş avea un cuvînt de spus. Mi-a mai rămas de citit doar Embassytown al lui China Miéville (un autor mereu interesant pentru felul în care scrie, şi pentru capacitatea sa de a surprinde), care a strîns deja îndeajuns de multe alte premii pentru a fi considerat unul dintre favoriţi. Cu Among Others însă, Jo Walton şi-a cîştigat pe merit un loc în rîndul scriitorilor pe care îi voi urmări cu mare atenţie de-acum înainte. Nu ocoliţi această carte: e comoara ascunsă în văzul tuturor din lista finaliştilor de la Hugo!

Această recenzie a apărut iniţial în Galileo Online, 22 aprilie 2012

O apocalipsă banală, cu vampiri

Guillermo del Toro & Chuck Hogan – The Fall – Harper Collins, 320 pagini, hardcover, 2010

Volumul al doilea al trilogiei lui Guillermo del Toro și Chuck Hogan continuă acțiunea din The Strain (o recenzie a romanului poate fi citită aici), încercînd să aducă un nivel superior de complexitate poveștii. Și eșuează.

Virusul vampiric continuă să se răspîndească în New York-ul aflat în stare de asediu, iar haosul creat este parte a unui plan bine pus la punct de Stăpîn, vampirul primordial, în colaborare cu bătrînul și maleficul magnat Eldritch Palmer. Cei care încearcă să le zădărnicească intențiile de subjugare a omenirii sînt aceiași ca și în primul volum: cercetătorul Ephraim Goodweather, deratizatorul Vassily Fet și bătrînul vînător de vampiri, Abraham Setrakian. Pe măsură ce infrastructura umană se prăbușește iar instaurarea Nopții Eterne pare inevitabilă, prin mijlocirea unor flashback-uri intercalate în narațiune ne este dat să aflăm noi amănunte revelatoare ale istoriei adversității dintre Setrakian și Stăpîn. Acțiunea curge non-stop, urmărită din perspectiva mai multor personaje. Aici apare problema primordială a acestui roman de mijloc al trilogiei: supraîncărcarea în mai multe privințe. În primul rînd, multitudinea de puncte de vedere dăunează, cauzînd o fragmentare inutilă. E greu să te atașezi de protagoniști. O economie de puncte de vedere ar fi fluidizat, după părerea mea, o poveste și așa supraîncărcată și ar fi pus mai multă carne pe scheletele unor personaje insuficient cunoscute. În al doilea rînd, încercările disperate de a scoate la iveală cu orice preţ răul absolut reprezentat de Stăpîn și tabăra vampirilor sporește neverosimilitatea poveștii.

Amalgamul de toposuri ficționale vizitate (de la o Albanie stalinistă cu ecouri medievale, bîntuită în voie de vampiri, la o licitație fițoasă la Sotheby’s; din lagărele de exterminare naziste la Cernobîlul radioactiv; din Viena postbelică la tunelele care unesc Manhattanul de continent) nu „se leagă” deloc. Parcă asistăm la secvențe din mai multe superproducții hollywoodiene montate de-a valma, într-o zadarnică încercare de a conferi coerență și grandoare, căci se simte acut intenția de a conferi aceste atribute unei apocalipse care, cu toate eforturile, rămîne banală. Ba chiar trasă de păr.

O senzație de déja-vu supărător a fost cea care m-a stăpînit pe parcursul celor trei sau patru seri cît m-am luptat să duc lectura acestei cărți la bun sfîrșit. Dacă The Strain a fost un thriller perfect pentru o lectură de vacanță, The Fall nu a reușit să-i calce pe urme. Clișeele și neverosimilitatea au subminat chiar și efectul cinematic vădit dorit de cei doi autori.

Mai sînt cinci zile pînă cînd ultimul segment al trilogiei anunțate va ajunge în librării. Am mari îndoieli însă c-am să mă grăbesc să pun mîna pe The Night Eternal. Răul pare a fi cîștigat, omenirea e destinată să devină sclava vampirilor… Ei și? Apocalipsa lui del Toro și Hogan a trecut pe lîngă mine fără să mă emoționeze cîtuși de puțin.

Acest articol a apărut inițial în Galileo Online, 8 septembrie 2011.

O scriere de senectute

Arthur C. Clarke – Mînia lui Dumnezeu • trade paperback, Elit, 1995

Pentru cunoscătorii operei lui Clarke – aşadar aceia care i-au citit măcar scrierile apărute în româneşte – Mînia lui Dumnezeu (The Hammer of God, 1993) va fi, dacă nu o dezamăgire, cel puşin o confirmare a unui adevăr verificat: scriitorii mari nu scriu numai capodopere.

Dacă v-au plăcut Oraşul şi stelele, Întîlnire cu Rama, Sfîrşitul copilăriei sau 2001: O odisee spaţială (cu urmările sale cu tot), nu vă aşteptaţi la vreo revelaţie nemaivăzută în acest roman scris la senectute. Acţiunea e destul de liniară, fără suprize şi, în ciuda eforturilor autorului de a da un oarecare suflu personajelor, acestea nu reuşesc să depăşească un schematism care e cam depăşit. În rest, aflăm o serie de date interesante despre asteroizi şi despre comete, într-un stil care s-ar potrivi mai degrabă unei cărţi de vulgarizare ştiinţifică.

Dacă ar fi ecranizat, romanul acesta s-ar putea transforma într-un film cu spectaculoase efecte vizuale. Un sociolog ar putea găsi interesante prognozele futurologice ale lui Clarke. Pentru un cititor nepretenţios, pentru care science fiction-ul s-a oprit undeva pe vremea bunicului Jules Verne, această carte ar putea constitui o lectură agreabilă pentru o după-amiază caniculară. Pentru cei care-i cunosc autorului adevăratul potenţial, Mînia lui Dumnezeu nu va însemna decît un mare semn de întrebare şi un oftat nostalgic.

Un mare punct negru pentru editorii români, care au ales o copertă absolut insipidă, care ar putea concura cu succes la un premiu pentru „cea mai neinspirată prezentare grafică”.

Acest articol a apărut iniţial în Jurnalul SF, august 1995

Proza scurtă la Nebula 2004: opiniile unui outsider

Premiile Nebula, decernate anual (de către Science Fiction and Fantasy Writers of America – SFWA) începînd din 1962, constituie, alături de Premiile Hugo (selectate de către participanţii la convenţiile mondiale de science fiction, Worldcon), un bun barometru al producţiei anuale a scriitorilor aplecaţi către genurile ficţiunii speculative.

Premiile Nebula se acordă la trei categorii principale (roman, proză scurtă, scenariu), divizate la rîndul lor în subcategorii riguros delimitate prin criterii dimensionale (novella, novellette, short story la proza scurtă şi lung-metraj / scurt-metraj la scenarii). Spre deosebire de Hugo însă, Nebula e un premiu votat de profesionişti şi, prin urmare, criteriul literar ar trebui să primeze în selecţia textelor nominalizate, iar nu caracterul de best-seller al cutărui roman sau cel de blockbuster al vreunui film. Nu întotdeauna se întîmplă aşa. Şi scriitorii (chiar şi cei pasionaţi de F&SF!) sînt oameni… Criteriul politic sau interesele de grup primează uneori în votarea la aceste categorii, astfel încît, după cum s-a întîmplat şi în acest an, cărţi de mare valoare sînt surclasate de altele inferioare din punct de vedere literar, dar mai bine vîndute, ori scrise de un autor prea popular pentru a putea fi contrariate gusturile publicului. Iată de ce categoriile mai „populare” (roman şi scenariu) sînt mai previzibile şi nu e greu de intuit, pentru un cititor cît de cît avizat, să intuiască laureaţii înaintea ceremoniei de decernare din cadrul Banchetului Anual Nebula, desfăşurat într-un week-end pe la jumătatea lunii mai a fiecărui an. Benefiiciind de o jurizare mai obiectivă, categoriile de proză scurtă oferă o mai bună imagine a ceea ce înseamnă, an după an, ceea ce are mai bun F&SF-ul mondial.

În cele ce urmează, am analizat relativ atent textele din selecţia finală de la subcategoriile prozei scurte, încercînd să punctez potenţialul cîştigător (cel puţin din punctul meu de vedere) luînd în considerare exclusiv criteriul literar. Ulterior, după anunţarea premiilor, am revenit asupra pronosticurilor mele, încercînd să îmi explic motivaţiile alegerilor juriului Nebula.

NOVELLA (între 17500 şi 40000 de cuvinte)

Vernor Vinge – THE COOKIE MONSTER (Analog, octombrie 2003): Un text în care părintele Singularităţii se adresează unor cititori care au văzut Matrix şi au citit mult, mult SF. Postulatul lui Vinge e simplu: avansul fabulos al tehnologiei ar putea duce la sfîrşitul supremaţiei omului, în beneficiul inteligenţelor artificiale. Întrebarea pe care şi-o pune (şi ne-o propune) Vinge e simplă: va fi omenirea capabilă să se adapteze la schimbările radicale pe care le va aduce, inevitabil, saltul continuu în necunoscut presupus de Singularitate? Idei cît cuprinde, dublate de o scriitură intensă, dar oarecum depersonalizată.

Connie Willis – JUST LIKE THE ONES WE USED TO KNOW (Asimov’s, decembrie 2003): Încă o poveste de Crăciun cum numai Connie Willis se pricepe să scrie (a devenit deja o tradiţie pentru cei de la Asimov’s să publice cîte-un text de-al ei, potrivit tematic, în numerele de final de an ale revistei; textele mai vechi au fost reunite în MIRACLE AND OTHER CHRISTMAS STORIES). Nimic ieşit din comun în acest text: o bulversare climatică demnă de THE DAY AFTER TOMORROW, fără exagerările inepte ale peliculei hollywoodiene. Şi o imensă bucurie cu care autoarea scrie, perceptibilă la lectură.

Catherine Asaro – WALK IN SILENCE (Analog, aprilie 2003): O poveste space-opera, cu un punct de pornire relativ incitant: o pămînteancă rămîne insărcinată în urma contactului sexual cu un aparent incompatibil (din punct de vedere genetic) cephean, aparţinînd unei rase descendente din oameni (izolaţi cu milenii in urmă de către extratereştri, bla, bla, bla). Tratarea (şi toata seria Imperiului Skolian, de fapt) mi-a amintit de Star Trek, de Babylon 5Good ol’ space opera. Fără artificii. Fără strălucire. Cum ar spune americanii: highly readable. Dar nimic mai mult.

Walter Jon Williams – THE GREEN LEOPARD PLAGUE (Asimov’s, octombrie/noiembrie 2003): Un viitor al belşugului pentru toţi, al tinereţii fără bătrîneţe şi al vieţii fără de moarte (post-Singularitate? se vorbeşte de un anume Lightspeed War, care ar fi marcat schimbarea radicală a feţei lumii). Totul zugrăvit spectaculos. O demnă locuitoare a acestei utopii descoperă originile lumii în care trăieşte. Două fire narative paralele: cel al viitorului îndepărtat, utopic, şi cel al unui viitor imediat, în care se regăsesc toate tarele prezentului. În ambele poveşti, o scriitură precisă, taioasă. Personaje bine conturate. Suspans exact cît trebuie. Şi o concluzie surprinzătoare: oamenii rămîn oameni, cu defectele şi pasiunile lor, indiferent cît de bine le-ar merge. Un text de nota 10, cu de toate.

Adam-Troy Castro – THE TANGLED STRINGS OF THE MARIONETTES (Fantasy and Science Fiction, iulie 2003): Am recitit textul, laolaltă cu predecesorul său din 1997 (The Funeral March of the Marionettes) şi am avut aceeaşi impresie agreabilă. O nouă abordare a civilizaţiei Vlhani, care, alături de alte cîteva, coexistă cu omenirea într-un viitor îndepărtat. Vlhani, o rasă de alieni stranie, se dedă periodic unor dansuri rituale care sfîrşesc prin moartea protagonistului. Rareori, Vlhani acceptă ca şi reprezentanţii altor civilizaţii să participe la dansurile lor funerare. Ecouri din Jack Vance, dar şi din Kristine Kathryn Rusch (aceea din Alien Influences sau Traitors) sau chiar (prin atmosfera) Ursula K. Le Guin.

Cine ar fi trebuit să cîştige: Walter Jon Williams? Connie Willis? Vernor Vinge? Adam-Troy Castro? Greu de spus. Selecţia de anul acesta, la categoria „novella”, a fost superbă.

Cine a cîştigat: Walter Jon Williams; la a doua lectură, aceasta ar fi fost şi alegerea mea.

NOVELETTE (între 7500 şi 17500 de cuvinte)

Andy Duncan – ZORA AND THE ZOMBIE (SciFiction, 4 februarie 2004): Zora studiază antropologia în Haiti; mai exact observă ritualurile stranii ale practicanţilor voodoo. Problema ei e că nu prea mai e nimic nou de descoperit, realitatea nu face decît să confirme ceea ce ştia deja din cărţi. Pînă în momentul în care Zora întîlneşte primul zombie adevărat şi e atrasă în vîrtejul misterului pe care localnicii vor să îl ascundă. Duncan, unul dintre autorii mei preferaţi in materie de proză (relativ) scurtă, îşi prezintă superb personajul şi mediul în care acesta pătrunde. Departe de ceea ce prevesteşte titlul (o poveste horror în tradiţia pulp-urilor de odinioară), dar fără a-şi renega sursele de inspiraţie, Duncan construieşte un text încadrabil mai degrabă în „nişa” realismului magic.

Christopher Rowe – THE VOLUNTARY STATE (SciFiction, Mai 2004): O lume matrixoidă, detalii regionale prea pronunţate, un amestec de virtual şi real care, drept să spun, nu m-a convins. Un detaliu interesant, totuşi: animale, oameni, obiecte mecanice, toate par a fi făcute din acelaşi material organic. Cu siguranţă, un Brussolo s-ar fi descurcat mai bine la capitolul punerii în valoare a unei idei, în fond, interesante. Poate la a doua citire…

Lois Tilton – THE GLADIATOR’S WAR: A DIALOGUE (Asimov’s, iunie 2004): O istorie alternativă a revoltei sclavilor conduşi de Spartacus. Totul prezentat sub forma unui dialog între doi martori oculari ai întîmplărilor, aparţinînd însă taberelor adverse. Interesant, pasionant, bine scris. Dar nu îndeajuns pentru un premiu Nebula.

William Sanders – DRY BONES (Asimov’s, mai 2003): Într-un orăşel ultraconservator din America anilor ’50, descoperirea unui schelet într-o peşteră atrage atenţia întregii comunităţi. La fel şi cei doi oameni de ştiinţă veniţi să studieze relicva. Care se dovedeşte a fi cadavrul unui astronaut, sau al unui călător temporal. Iar naratorul e un puşti de treisprezece ani. Sună familiar. Sună a Stephen King, cel din Hearts in Atlantis, de pildă. Iar ideea SF a textului e uzată la greu; am mai citit-o şi la Marcel Luca al nostru, prin anii optzeci.

Ellen Klages – BASEMENT MAGIC (Fantasy & Science Fiction, mai 2003): Voodoo (sau, mă rog, magia semenilor noştri de culoare) e la modă anul ăsta. Ellen Klages scrie o poveste fantastică interesantă, despre o fetiţă de şase ani rămasă orfană de mamă, care are o mamă vitrega rea şi un tătic plecat cu afaceri. Mary Louise este consolată de Ruby, servitoarea negresă, care o învaţă cum să se apere (cu ajutorul magei) de răutăţile mamei vitrege. Clişeele sînt la locul lor (mama vitregă rea, servitoarea cea bună, mama idealizată, etc.), dar textul curge.

Cine ar fi trebuit să cîştige: Andy Duncan (strict din punct de vedere literar, e cu o clasă peste competitorii săi)

Cine a cîştigat: încărcarea emoţională mai mare a înclinat balanţa în favoarea textului lui Ellen Klages.

SHORT STORY (sub 7500 de cuvinte)

Ken Wharton – ALOHA (Analog, iunie 2003): Probabil una din cele mai complicate fictţuni aflate anul acesta în competiţie. Dar, dacă reuşeşti să treci peste handicapul înţelegerii premiselor impuse de autor, răsplata intelectuală este pe măsură. E o povestire cum numai SF-ul (în tradiţia lui clasică) ar fi putut să producă. Voi incerca să rezum în două rînduri ideea de bază: curgerea duală a timpului. Acesta curge dinspre Big Bang spre Big Crunch şi, respectiv, dinspre Big Crunch spre Big Bang (adică înapoi, din punctul nostru de vedere). Cînd cele două curgeri temporale se întîlnesc (moment perceput diferit de la persoană la persoană), un observator conştient va percepe o reversie a sistemelor de referinţă. O persoană care îşi întîlneşte eul contra-temporal se contopeşte cu acesta. Wharton a muncit enorm, bănuiesc, pentru a da coerenţă interacţiunii celor două personaje: Barry, care nu a atins încă punctul de întîlnire, şi Hannah, care a suferit deja reversia temporală. Un text cu şanse mari de nebulizare, dar care ar respinge după nici o jumătate de pagină un cititor nefamiliarizat cu tropii SF-ului.

Benjamin Rosenbaum – EMBRACING-THE-NEW (Asimov’s, ianuarie 2004): Un autor promiţător (fapt remarcat şi prin nominalizarea sa la Hugo, anul acesta, pentru un text care îi dovedeşte evoluţia), Rosenbaum parcurge în Embracing-The-New cărări deja bătute (de James Patrick Kelly, de pildă, în romanul Look Into the Sun). Un tînăr ucenic (aparţinînd unei rase extraterestre ce moşteneşte memoria înaintaşilor – şi identitatea acestora – prin mijlocirea unor organisme cu care trăieşte în simbioză) primeşte misiunea de a sculpta un Zeu nou, deşi nu e cel mai talentat dintre discipolii Maestrului său. Pasiunea ce îl animă este însă mistuitoare, şi-l va ajuta să creeze un Zeu care îi va transforma pe semenii săi. Mi-a placut sfîrşitul, sumbru şi, paradoxal, însufleţitor în egală măsură.

Mike Resnick – TRAVELS WITH MY CATS (Asimov’s, februarie 2004): Un individ banal îşi aminteşte de o carte citită în tinereţe şi, recitind-o, se indrăgosteşte de autoarea acesteia, ceea ce-l determină să pornească în căutarea ei. Lucrurile se complică în momentul în care se trezeşte vizitat de fantoma respectivei autoare. Experienta îl va transforma pe Owen. Nu e un text din cale afară de original, dar reuşeşte să captureze senzaţia aceea pe care, cu siguranţă, am resimţit-o cu toţii la un moment dat, a apropierii de un autor a cărui opera o parcurgem. Resnick e într-o formă de zile mari şi, deşi nu se ridică la nivelul prozelor sale africane (o părere pur subiectivă, recunosc) are toate şansele să ia premiul.

Mike Moscoe – THE STRANGE REDEMPTION OF SISTER MARY-ANNE (Analog, noiembrie 2004): Un subiect de actualitate. Mai degrabă o dispută teologică. Ce se întîmplă cu embrionii care nu mai ajung să se nască? Cînd ia naştere sufletul unei fiinţe umane? Acestea sînt întrebările care o chinuie pe Mary Anne, aflată în stadiul terminal al cancerului. Mary Anne a avut parte de o viaţă plină: carieră, un soţ iubitor. Şi, la momentul potrivit, o fertilizare in-vitro, care i-a adus patru copii; dar alţi patru embrioni nu au supravieţuit. Iar acum, la amurgul vieţii, aceştia o bîntuie. Fiind ateu, mi-e greu să mă implic emoţional în texte care au subiecte religioase. De regulă, nu reuşesc să duc lectura la bun sfîrşit. De data asta, am făcut o excepţie, dat fiind că am opinii ferme (şi experienţe personale) în ce priveşte reproducerea umană asistată. În ansamblu, textul lui Moscoe e o recapitulare neconcludentă a clişeelor şi lozincilor taberelor opuse în concepţiile privind etica fertilizării in-vitro, a avorturilor, ş.a.m.d. Probabil că o persoană mai detaşată ar fi capabilă să evalueze mai obiectiv textul, măcar din punct de vedere literar. Mi s-a părut cam siropos.

Greg Van Eekhout – IN THE LATE DECEMBER (Strange Horizons, decembrie 2003): O poveste-parabolă de Crăciun, pe care ar fi putut să o scrie Bufnilă. Acelaşi stil parabolico-absurdist, care te duce cu gîndul la un dicteu automat. E despre un Moş Crăciun a cărui existenţă e singura garanţie a supravieţuirii universului. În traducere, ar suna ridicol. În engleză, sună decent. Dar nu la nivel de Nebula. Nici măcar la nivelul unei nominalizări preliminarii…

Eileen Gunn – COMING TO TERMS (Stable Strategies and Others, septembrie 2003): Un contrapunct interesant la textul lui Ken Wharton. Gunn neagă simetria temporală; timpul, spune ea, curge într-o singură direcţie. Dar asta e numai finalul unui text plin, plin ochi de viaţă, viaţa unui bătrîn scriitor, retrăită indirect de fiica acestuia, în timp ce studiază ce a rămas în urma lui după moarte. O bijuterie greu de povestit, dar care rămîne întipărită adînc în minte.

Cine ar fi trebuit să cîştige: Eileen Gunn, daca votanţii ar lua în considerare strict criteriul literar.

Cine a cîştigat: Eileen Gunn; prin alegerea de la această subcategorie, juriul Nebula a reuşit să îşi răscumpere (măcar parţial) gafa făcută prin alegerea, dintre romane, a celui mai nesemnificativ din punct de vedere literar (n-am să-l pomenesc, fiindcă nu merită să-i fac reclamă).

Acest articol a apărut iniţial, într-o formă uşor abreviată, pe AtelierKult, în aprilie 2005