George Lazăr: Picături în ocean

În 2010, convenţia europeană de SF, Euroconul, a fost organizată în comun de Cehia şi Polonia, într-un oraş aflat pe graniţa dintre cele două ţări: Cieszyn / Český Těšín. Din delegaţia României a făcut parte şi scriitorul George Lazăr, care fusese desemnat oficial drept candidatul României pentru Premiul Eurocon la categoria cel mai bun autor. Millennium a avut în anul respectiv onoarea de-a fi nominalizată din partea României la categoria cea mai bună editură. Propunerile României au fost stabilite pe baza unui sondaj online (foarte controversat la momentul desfăşurării sale) organizat de SRSFF.

În cele din urmă, de la Eurocon-ul respectiv România s-a întors cu un premiu pentru cea mai bună revistă, categorie în care SRSFF nu anunţase nici o nominalizare prealabilă, ceea ce a creat oarecare confuzie în rîndul celor de-acasă: cum era oare cu putinţă ca un site al unei organizaţii (care nu deţinea la vremea respectivă un ISSN propriu) să primească un premiu pentru cea mai bună revistă, şi încă fără să fi fost înscris în competiţie? Nu cumva premiul fusese obţinut de Alte ţărmuri, antologia SRSFF? L-am luat la întrebări pe George Lazăr încă din seara sosirii sale acasă (cu o zi mai devreme decît restul delegaţiei), încercînd să descîlcim misterul.

Horia Nicola Ursu: Cum te-ai pregătit pentru Eurocon? Cu ce speranţe, cu ce planuri concrete?

George Lazăr: Am încercat să aflu câte ceva de la cei care au mai fost pe acolo. Am obţinut promisiunea că da, voi primi informaţii, însă asta a fost tot. Nu am plecat în nici un caz cu speranţa că voi obţine eu marele premiu, pentru cel mai bun autor european. Nu sunt lipsit de simţul realităţii. Deocamdată am scris două cărţi şi câteva nuvele, dar mai e drum lung până la consacrare. Concret, am dorit să reprezint ţara noastră, de fapt sefeul românesc. Am propus – şi colegii de delegaţie au fost de acord – să înjghebăm un concurs cu taloane şi premii, care a fost un succes, au mai aflat de noi şi am făcut rost de o bază de date, întrucât taloanele trebuiau completate.

HNU: Înţeleg că ai sponsorizat SRSFF. Cât te-a costat totul?

GL: Nu a fost mare sponsorizare. Am ajutat SRSFF prin una din firmele mele cu câteva sute de euro, ca să extindem delegaţia, am adus pliantele pentru concurs, urna, pixuri, şi marele premiu, o sticlă de coniac Brâncoveanu XO. Iar pentru drum, hoteluri, masă, înscriere… să fi fost încă vreo câteva sute de euro.

HNU: A fost realitatea de la faţa locului pe măsura aşteptărilor?

GL: Da… şi nu. Organizatorii au încercat să pună împreună convenţiile din Cehia, Polonia, Slovacia cu Euroconul. A ieşit un fel de ameţeală din care nu am priceput nimic. Bănuiam că aşa o să se întâmple, iar realitatea a confirmat asta. Nu voi mai merge prea curând la Eurocon. Nu e deloc genul meu.

HNU: La ce fel de „întîmplări” (a se citi puncte din program) ai asistat, cu cine te-ai întîlnit (dintre oaspeţii de onoare anunţaţi)?

GL: Eu am plecat cu o zi mai repede. Am asistat la un singur punct din program, din cele vreo patru, cred, în care se vorbea limba engleză, şi anume la prezentările de câte trei minute făcute de reprezentanţii naţionali candidaţilor lor. Pentru România a vorbit Marian Truţă. A vorbit frumos, însă pe lângă subiect, pentru că s-a emoţionat. Nu cred că a contat foarte mult, căci l-am ascultat cu atenţie doar noi, cei din delegaţie. Oaspete de onoare a fost un actor care a jucat un rol obscur de general în Star Wars, dar eu unul nu l-am văzut şi, oricum, nu cred că l-aş fi recunoscut. Nici nu îmi place să mă îmbulzesc. Totuşi, Roberto Quaglia, care a venit cu noi, mi-a prezentat editori din Rusia şi Elveţia, ba chiar şi un autor din Belgia căruia i-am publicat o povestire în SciFi Magazin. A fost dezamăgit să afle că revista a încetat să mai apară. Plăcut surprins am fost de faptul că fanii au stat la coadă pentru cărţile de  la Millennium şi pentru revistele SciFi Magazin oferite gratuit. Nu intenţionau să le citească, evident, ci doar să le colecţioneze. I-au atras coperţile.

HNU: România a cîştigat, iată, dupa 16 ani, un premiu „mare” la Eurocon, pentru o revistă despre care nici n-am ştiut că e revistă pînă să apară nominalizarea. Al cui este meritul pentru acest premiu?

GL: Ar trebui să explic, pentru cei care nu sunt în temă, cum se acordă premiile la Eurocon. Reprezentanţii ţărilor propun listele cu candidaturi care, iată, în premieră în acest an, au trebuit susţinute prin speech-uri de câte trei minute. Apoi negociază între ei. E cam ca la piaţă: eu vreau premiul ăsta, îţi ofer în schimb voturile mele pentru premiul celălalt. Nu are nici un fel de legătură cu valoarea, desigur, asta în cazul în care participanţii nu trec prin procesul de filtrare din ţările lor. Însă fiecare delegaţie trage să ia cât mai multe premii, chiar dacă propunerile lor sunt inferioare altora. Sistemul e departe de a fi perfect. Aşa se explică de ce multe ţări nu mai participă la Eurocon. Nu am auzit să fi fost cineva din Franţa, Germania, Spania sau Italia. Meritul pentru premiu, după părerea mea, le revine, în ordine, lui Roberto, care a fost vicepreşedintele comitetului Eurocon şi a avut un cuvânt greu de spus, lui Marian Truţă, care şi-a negociat voturile, lui Dănuţ Ungureanu, cel care a avut ideea de a scoate cartea [antologia Alte ţărmuri, editată de SRSFF] şi, în final, autorilor cuprinşi in antologie.

HNU: Cine a luat de fapt premiul? Site-ul SRSFF? Sau antologia Alte ţărmuri?

GL: Şi eu am rămas la fel de surprins când am aflat… Cred totuşi că antologia a fost premiată, ca fanzin. Probabil că diferenţa esenţială între aceasta şi Galileo sau SciFi Magazin este că Alte ţărmuri a promovat exclusiv autori români. Însă eu credeam despre fanzin că e altceva… În final, e bine că am obţinut un premiu, că am participat cu o delegaţie relativ consistentă, că am facut lobby pentru România, dovedind că nu am încetat să existăm pe harta sefeului european.

HNU: Regreţi că nu ai participat la un Eurocon pe vremea cînd scoteai SciFi Magazin?

GL: Nu, în nici un caz. SciFi Magazin a fost gândit ca o operaţiune comercială. Cu sau fără un eventual premiu, ar fi avut din păcate aceeaşi soartă. Asta se petrece uneori cînd se amestecă pasiunea cu afacerile, cred ca ştii foarte bine la ce mă refer.

HNU: Am fi avut şanse la mai multe premii dacă nominalizările ar fi fost altele?

GL: Nu cred. Sunt popoare unde sefeul e la mare cinste. Sunt autori cu peste zece cărţi, din care multe traduse. Sunt reviste cu tiraje de mii de exemplare. Chiar dacă nu îmi place s-o spun, realitatea e că şi aici am rămas în urmă, pentru că ceea ce faci tu, ceea ce am făcut eu sau ce încearcă să facă Helion sau SRSFF sunt deocamdată doar picături într-un ocean.

HNU: Daca ar fi să pleci la Cyeszin acum, ştiind ce te aşteaptă, te-ai mai duce?

GL: Da, fiindcă am un simţ al onoarei ceva mai special. Ştiam că am de făcut un drum foarte obositor, de două mii de kilometri. Ştiam că nu era posibil să iau eu premiul pentru cel mai bun autor. Nu mi-am pus mari speranţe că voi întâlni editori sau scriitori consacraţi. Pentru mine, în nici un caz nu aş fi mers. Însă am fost acolo pentru cei care m-au votat să reprezint România la Eurocon. Le datoram asta.

interviu publicat iniţial în Galileo Online, 31 august 2010

george-lazarGeorge Lazăr s-a născut la 3 februarie 1963, la Vatra Dornei. A absolvit Facultatea de Automatică, secţia Calculatoare, din cadrul Institutului Politehnic „Gheorghe Asachi“ din Iași. În prezent este directorul cotidianului Monitorul de Botoșani.

A debutat în antologia Cosmos XXI Un univers al păcii, 1987. A publicat povestiri SF în Argonaut, Opinia Studenţească, Cronica, Magazin, SciFi Magazin. În perioada 2007-2008 a editat SciFi Magazin, revistă lunară de SF, iar în 2009 Almanahul SciFi Magazin.

Este prezent cu proză în antolgiile Alte Ţărmuri (2009), Pangaia (2010), Steampunk. A doua revoluţie (2011). Volume publicate: romanele America One (2007); Îngerul păzitor (2009), Fier vechi (2014) şi culegerea de povestiri Ziditorii de biserici (2014).

RomCon 2015, Suceava: Teoria şi practica haosului

Experienţa unei pasiuni e cu atît mai intensă cu cît sînt mai mulţi cei cu care o împărtăşeşti. Pentru participanţii la cea de-a 36-a convenţie naţională dedicată F&SF-ului, RomCon 2015, reuniune desfăşurată la Suceava între 18 şi 20 septembrie, aceasta a fost, probabil, cea mai importantă recompensă.

Prima întîlnire de acest fel a avut loc se pare în 1936, la Philadelphia, cînd un număr de şase sau şapte fani din New York – inclusiv cel ce avea să devină unul dintre cei mai importanţi autori ai genului, Frederik Pohl – s-au întîlnit cu un grup similar de tineri din oraşul-gazdă, pentru a sta de vorbă despre pasiunea lor comună.

În România, prima întîlnire naţională a fanilor SF a avut loc în 1972 la Bucureşti, sub denumirea specifică limbii de lemn a vremii, Consfătuirea Naţională a Cenaclurilor de Anticipaţie. A fost o întîlnire între membrii cenaclului local Solaris şi cei ai cenaclului H.G. Wells din Timişoara, la care au participat însă şi o bună parte dintre autorii de gen consacraţi ai vremii: Ion Hobana, Adrian Rogoz, Vladimir Colin, Sergiu Fărcăşan, Horia Aramă etc. În timp, acest gen de reuniuni (la început bi-anuale, apoi anuale) au devenit tradiţionale, sub oblăduirea atentă a forului tutelar al cenaclurilor de gen, Uniunea Tineretului Comunist. Cea de-a treisprezecea întîlnire, cea din 1983, organizată de cenaclul bucureştean Modul 13, a fost cu ghinion, fiind anulată chiar în ziua începerii sale: nu se obţinuseră toate aprobările necesare. În mod paradoxal, libertatea de asociere adusă de schimbarea de regim din 1989 nu a fost de bun augur pentru întîlnirile fanilor. Prinşi în vîrtejul unui cotidian tot mai acaparant, fanii de SF s-au împuţinat, cenaclurile şi cluburile s-au stins, iar convenţiile naţionale, rebotezate după modelul occidental RomCon-uri, au devenit tot mai rare.

După o primă încercare de revitalizare a ideii de RomCon, în 2011, cînd SRSFF (Societatea Română de Science Fiction & Fantasy, organizaţie care reuneşte în principal pasionaţi ai genului din Bucureşti) a mijlocit o întîlnire menită să redefinească ideea unei coagulări a fanilor F&SF, un an mai tîrziu iniţiativa a fost preluată de gruparea timişoreană Helion şi de proaspăt înfiinţata ARCASF (Asociația Română a Cluburilor și Autorilor de Science Fiction), care a organizat în oraşul de pe Bega o întîlnire mai degrabă „de familie”, evitată de bună parte dintre sefiştii bucureşteni, din motive de afinităţi personale. Dacă în 2013, ieşenii din jurul clubului Quasar au încropit RomCon-ul tot sub stindardul ARCASF, în 2014, grupul de iniţiativă craiovean nu a reuşit să ducă la bun sfîrşit sarcina organizării RomCon-ului, amînat de la o lună la alta şi, în cele din urmă, abandonat. Iată de ce anunţul Clubului Cygnus privind organizarea în septembrie 2015 a unui RomCon la Suceava a fost privit de bună parte dintre cei implicaţi în mişcarea SF românească cu o doză bună de scepticism. Prezentarea haotică (e un eufemism!) a viitoarei manifestări, susţinută de Mircea Nanu-Muntean la Tîrgul de Carte F&SF Final Frontier din martie, n-a fost de natură să dea speranţe prea mari eventualilor viitori participanţi.

Iniţial, nu intenţionam să iau parte la aşa-numita Convenţie Naţională de Ficţiune Speculativă şi Viitorologie (pompoasă denumire, nu?) care îi avea drept invitaţi de onoare pe Alexandru Mironov şi Mircea Opriţă. M-am răzgîndit după ce un grup de tineri autori şi fani au lansat, cu vreo lună şi jumătate înaintea datei de începere, un manifest online, prin care îndemnau la participare, promiţînd o adevărată revoluţie a tinerilor, un reviriment în SF-ul românesc. Aşadar, am sosit la Suceava animat, în primul rînd, de curiozitate. Am avut ocazia să particip la diverse întîlniri sefiste organizate în România, dar am şi experienţa unor atare manifestări de pe alte meleaguri: am fost la Utopialele franceze de la Nantes în 2007, la Eastercon-ul britanic din 2008, la convenţia ceho-slovacă Parcon din 2008 şi la cîteva întîlniri ale colegilor maghiari şi ştiu, deci, cu ce se mănîncă o convenţie naţională de succes. Pe de altă parte, fiind în contact prin natura profesiei mele de editor (inclusiv) de literatură F&SF cu principalii actori ai genului din România, aveam, trebuie să recunosc, anumite idei preconcepute despre felul în care acest RomCon, al treizeci şi şaselea, avea să se desfăşoare. Unele dintre previziuni mi-au fost confirmate. Altele, dimpotrivă.

Din punct de vedere logistic, organizatorilor nu li se poate reproşa absolut nimic. Cazarea şi masa participanţilor au fost mai presus de orice aşteptare, iar locul ales pentru desfăşurarea manifestărilor, Observatorul Astronomic al Universităţii Ştefan cel Mare din Suceava (partener principal în organizare) a avut tot ceea ce trebuie: o sală de conferinţe cu scaune comode şi acustică bună, un hol larg potrivit pentru socializare şi pentru amenajarea standurilor editurilor, o sală de protocol bine dotată şi voluntari inimoşi şi simpatici, gata să-ţi fie de ajutor cu orice informaţie. Pentru toate acestea, George Sauciuc şi colegii săi de la Cygnus merită felicitări şi mulţumiri.

Participarea a fost mai mare chiar decît se aşteptau organizatorii, chiar şi în visele lor cele mai optimiste. Au fost acolo, alături de simpli pasionaţi de F&SF, scriitori şi editori din Bucureşti (Marian Truţă, Ana Nicolau, Alexandru Mironov, Michael Haulică, Bogdan Hrib, Roxana Brînceanu, Liviu Surugiu, Doina Roman, Balin Feri), Timişoara (Cornel Secu, Lucian Vasile Szabo, Darius Hupov, Daniel Timariu), Iaşi (George Ceauşu, Lucian Merişca), Braşov (Nic Dobre şi Alexandru Lamba), Alba Iulia (Lucian Dragoş Bogdan), Cluj (Mircea Opriţă), Botoşani (Ciprian Mitoceanu, George Lazăr), Bacău (Ovidiu Bufnilă), Piatra Neamţ (Dan Popescu) etc.

Problema cea mare a RomCon-ului sucevean a fost congruenţa sa cu prezentarea din primăvară; atunci, Mircea Nanu-Muntean a răspuns destul de vag la întrebările privind programul viitoarei convenţii, iar desfăşurarea în timp real a acesteia a corespuns fidel acestei descrieri. Genericul întîlnirii – „Teroarea şi terorismul în ficţiunea speculativă” – care pentru un outsider poate părea în pas cu vremurile, n-a avut nici în clin, nici în mînecă cu ceea ce aşteptau şi îşi doreau participanţii. Conferinţele subscrise acestui generic vor fi fost poate interesante pentru cei nefamiliarizaţi cu genul, dar, după mărturisirile auditorilor, nu au adus nimic nou. Dacă fiecare zi a debutat conform programului pus pe hîrtie, ca un făcut, mersul lucrurilor a fost de fiecare dată deraiat, cu sau fără voia participanţilor.  Întîlnirea cu editorii de gen – şi eram destui la faţa locului: Ana Nicolau de la Nemira, Michael Haulică de la Paladin, Bogdan Hrib de la Tritonic şi subsemnatul de la Millennium – n-a mai avut loc, fără ca nouă să ni se fi dat vreo explicaţie. Discuţia despre revistele de SF&F a inclus, voit se pare, doar „o anumită parte a presei” specializate. Au fost conferinţe care-au dispărut fără urmă, lansări de carte care nu s-au mai întîmplat sau au fost derulate pe repede-înainte, de parcă singurul scop ar fi fost bifarea încă unui punct din program. Să mai pomenesc oare de faptul că unul dintre invitaţii speciali anunţaţi iniţial (alături de Cornel Secu, Cătălin Badea-Gheracostea, Marian Truţă şi George Ceauşu), Sebastian A. Corn, habar nu avea cu vreo săptămînă înainte de RomCon că o atare întîmplare urma să aibă loc? Ulterior, numele scriitorului-medic a dispărut fără urmă din lista invitaţilor, de parcă nici n-ar fi fost vreodată acolo.

Decernarea Premiilor RomCon, care trebuia să se întîmple abia în ultima zi, duminică, a avut loc sîmbătă după-amiaza; o răzgîndire de ultim moment, probabil singura cu adevărat inspirată. Festivitatea, care ar fi trebuit să fie o încununare a întregii activităţi de peste an a celor prezenţi, scriitori şi fani deopotrivă, un soi de Oscar Night a SF-ului românesc, a fost căznită şi lipsită de orice urmă de fast, iar faptul că unul dintre premiaţi – Cornel Secu, desemnat de votanţi cel mai bun promotor al genului – a refuzat premiul, lansîndu-se apoi într-o alambicată diatribă împotriva lui Cătălin Badea-Gheracostea, cel care a condus juriul premiilor, n-a fost deloc de natură să îmbunătăţească situaţia. Am aflat astfel că juriul Premiilor RomCon, care a stabilit nominalizările pentru aceste premii şi care se voia reprezentativ, fiind format din personalităţi din fiecare zonă de influenţă din fandom, ar fi avut iniţial şapte membri. În cele din urmă, nominalizările s-au făcut de către doar patru dintre aceştia, potrivit sugestiilor preşedintelui. Iar voturile exprimate online asupra lucrărilor şi persoanelor nominalizate n-au mai fost contrabalansate prin votul unui juriu, care s-a dovedit cu totul inutil. Complicat, nu? Cam da, mai ales fiind vorba de nişte premii de popularitate, lipsite de orice miză materială reală.

…Şi totuşi, trăgînd linie şi adunînd bune cu rele, RomCon-ul sucevean a fost pentru cei mai mulţi dintre cei aproximativ o sută de participanţi, inclusiv pentru mine, o experienţă plăcută. Iar acest lucru s-a datorat reîntîlnirii cu o mulţime de oameni de care mă leagă prietenii vechi şi trainice. Am vorbit în fiecare seară, pînă tîrziu în noapte, despre cărţi şi filme SF, despre politică şi despre familiile noastre, despre planurile de viitor şi despre amintirile din trecut, despre ce e bine şi ce nu e bine în lumea strîmtă a SF-ului, în care ne învîrtim. Acolo s-a întîmplat de fapt RomCon-ul sucevean.

Dacă totul merge bine, anul viitor vom avea din nou un RomCon bucureştean. Va fi oare acela mult-doritul şi trîmbiţatul punct de răscruce care va duce la renaşterea unei mişcări fandomiale, odinioară atît de activă? Am mari îndoieli, avînd în vedere cele văzute anul acesta. Dar chiar şi aşa, va fi o excelentă ocazie de socializare pentru nişte oameni care împărtăşesc aceeaşi pasiune pentru zborul imaginaţiei. Şi acesta e lucrul cel mai important, pînă la urmă.

articol apărut în Ştiinţă&Tehnică nr.52, octombrie 2015

Lucian Dragoş Bogdan: Sînt la început de drum

E ziua lui Lucian Dragoş Bogdan azi, aşa că m-am gîndit c-ar fi nimerit să reiau acest interviu realizat în urmă cu un an şi jumătate pentru Argos. De Lucian mă leagă o veche prietenie şi sînt mîndru că i-am publicat primele două cărţi (Trilogie şi Zeul Kvun, ambele la OmniBooks, în 2004) şi, în egală măsură, antologia de autor Povestiri fantastice (Millennium, 2016). Să-mi trăieşti, conaşule, să fii sănătos şi să ai parte de bucurii din plin şi inspiraţie aşijderea!

LDB

Lucian Dragoş Bogdan văzut de Amalia Todorov

Lucian-Dragoş Bogdan (n. 16 iulie 1975, Alba Iulia) a absolvit Facultatea de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj Napoca. În prezent este educator şi coordonator la Centrul de recuperare pentru copii cu dizabilităţi multiple Alba Iulia și administrator-asociat al unei firme. Locuiește în Alba Iulia.

A debutat în 1991, în nr. 17 al ziarului Alba Forum, cu povestirea „Triunghiul Bermudelor”. A mai publicat în Argos, CPSF Anticipaţia, Discobolul, Ficţiuni.ro, Galileo, Gazeta SF, Helion, Helion Online, Jurnalul de imagine, Luceafărul, Lumi Virtuale, Nautilus și este prezent în antologiile Argos Doi (2015), Dincolo de orizont, vol.1 (2015), Argos Trei (2017) și în volumul colectiv Exit (Eagle, 2016).

Volume publicate: Trilogie (Omnibooks, 2004), Zeul Kvun (Omnibooks, 2004), Frontiera (Diasfera, 2006; Tritonic, 2017), Vraciul de pe norul interior (Tritonic, 2014), Pânza de păianjen (Tritonic, 2014), Uneori, când visez… (Tritonic, 2015), Omul-fluture (în colaborare cu Teodora Matei, Tracus Arte, 2015), Întâmplări din oceanele timpului (Streamland, 2016), Povestiri fantastice (Millennium Books, 2016), Vânătorii de capete (Tritonic, 2016), Maya (în colaborare cu Teodora Matei, Tritonic, 2016), Ultimul flux (Tritonic, 2016), Apărarea siciliană (Tritonic, 2017).

A obținut mai multe premii, printre care Premiul RomCon 2015 pentru cea mai bună povestire („Dincolo de orizont”). A fost nominalizat de trei ori la ultimele Convenții Naționale de Science-fiction RomCon (în 2016 pentru nuvela „Odiseea lui Berg” și romanul Omul-fluture, în 2015 pentru romanul Vraciul de pe norul interior).

Horia Nicola Ursu: Ce citea Lucian Dragoş Bogdan în copilărie şi cum a ajuns să scrie F&SF?

Lucian Dragoş Bogdan: Am început, evident, cu cărţile de poveşti. Apoi am trecut la Jules Verne, Alexandre Dumas, Karl May, Fenimore Cooper, seria Clubul Temerarilor, CPSF, articole şi cărţi despre enigme neelucidate… Am încercat şi alt genuri de lecturi, dar nu m-au prins, nu mi-au aţâţat imaginaţia. Pe Jules Verne îmi amintesc că-l citeam cu atlasul în faţă, urmărind pe unde călătoresc personajele şi notând pe hărţi locurile care nu apăreau acolo.

La scris am ajuns dintr-o întâmplare. Îmi plăcea mult să desenez (într-o vreme am realizat chiar o revistă de bandă desenată, pe care o scoteam acasă, lunar) şi o vecină m-a întrebat de ce nu încerc să scriu. Aveam vreo 10 ani, eram în vacanţa de iarnă şi… am trecut la treabă. Am încercat întâi să-l imit pe Jules Verne, apoi am trecut la schiţe, povestiri – toate în aria SF-ului. Nu concepeam să scriu altceva.

HNU: Primele tale cărţi au apărut într-o perioadă mai dificilă pentru scriitorii de gen de la noi, începutul anilor 2000. Jurnalul SF şi prima serie post-revoluţionară a Anticipaţiei decedaseră, colecţia de gen de la Nemira era în moarte clinică, iar alte edituri interesate de SF nu prea existau. Te-ai simţit vreodată descurajat de acest context? Acesta a fost motivul pentru care ai dispărut pentru un timp din peisajul sefistic?

LDB: Anii ’90 au fost destul de fructuoşi pentru mine. Am avut povestiri citite la Radio România Tineret, am apărut în Anticipaţia… La Jurnalul SF n-am trimis niciodată şi nici nu-l cumpăram – nu mai ştiu ce pitici aveam contra lui. Apoi, aşa cum ai spus, au dispărut revistele, colecţiile de cărţi SF treceau printr-o perioadă dificilă, dar a apărut SFera Online. Acolo am publicat în 2002-2003 o serie de povestiri. Pe urmă Ovidiu Bufnilă m-a implicat în nişte proiecte online în care am cunoscut multă lume.

Oricum, până atunci considerasem scrisul doar ca pe un hobby, ceva intim, o evadare. Abia după ce am ajuns să public primele două cărţi, la OmniBooks, am început să mă iau mai în serios. În momentul acela am conştientizat şi eu problemele pe care le-ai menţionat. Când am vrut mai mult, mi-am dat seama că nu e aşa de simplu – mai ales că, fiind din Alba Iulia, eram puţin izolat de centrele SF din ţară şi nici nu existau reviste online, ca acum. Atunci mi-am pierdut busola, n-am mai ştiut ce să fac, care e calea pe care ar trebui s-o apuc.

Totuşi, această experienţă mi-a fost de folos. Pentru că acum am mult mai multă răbdare, sunt mai deschis la provocări. Ştiu că, dacă îmi văd de scris, rezultatele vor veni mai devreme sau mai târziu. Trebuie şi un dram de noroc, fireşte.

HNU: Romanul apărut la Tritonic, Vraciul de pe norul interior, e un SF mai aparte în peisajul de gen de la noi. Cititorii şi criticii au fost unanimi în a aplauda măiestria cu care ai descris lumi şi fiinţe diferite mult de ale noastre. În ce mă priveşte, am avut senzaţia, la anumite pasaje, că-l citesc pe Brian Aldiss cel din Sera / Hothouse. Ce anume contează mai mult într-un roman SF de acest tip: povestea sau descrierea lumii care o găzduieşte?

LDB: Cred că, în cazul acestui roman, au contat ambele. Recunosc că mă simt în largul meu atunci când îmi imaginez lumi şi fiinţe diferite de ale noastre – iar aici cred că se simte din plin influenţa lecturilor din copilărie. De altfel, am primit aprecieri pentru asta şi la romanul Frontiera, publicat în 2006 la Amaltea. Dar cred că un element important l-a constituit şi povestea, care este atipică pentru ceea ce se scrie în ziua de azi, sau ce apare în filme. Nu există un conflict, nu apar ilustrate binele şi răul. Elementul central în constituie acel sense of wonder care m-a încântat atât de mult la Clarke, de exemplu. Şi cred că tocmai asta a făcut-o să iasă în evidenţă, să pară o pată de culoare în peisajul publicistic actual.

HNU: Ai publicat de curînd romanul Omul-fluture, în colaborare cu Teodora Matei. În ce împrejurări v-aţi hotărît să scrieţi acest roman împreună? Cum a decurs procesul în sine de scriere? Este mai greu să scrii de unul singur sau prezenţa unui colaborator te stimulează?

LDB: Teo şi cu mine am mai scris o povestire în colaborare, la începutul anului 2014. Atunci a fost mai mult din joacă, să vedem ce iese. Apoi, către sfârşitul anului, am vrut să repetăm experienţa. Momentul cheie a fost atunci când ne-am dat seama că subiectul părea să ducă spre un roman. Atunci ne-am dat seama că trebuie să ne luăm mult mai în serios.

Procesul de scriere a fost interesant, pentru că am colaborat exclusiv prin intermediul Facebook-ului. Am creionat sinopsisul, personajele, apoi am început să scriem. N-a fost uşor, pentru că uneori ne veneau idei pe parcurs şi nu cădeam întotdeauna de acord asupra lor. Din fericire, Teo a fost mereu cea împăciuitoare, aşa încât ciocnirile de orgolii n-au depăşit anumite limite. Aşa, ca amănunte interesante, aş putea să amintesc o fază în care unul dintre noi a trebuit să rescrie de vreo trei ori un episod, până când celălalt a ajuns să fie mulţumit de el. Sau când unul a fost rugat să „dubleze” vocea unui personaj, peste un dialog deja scris de celălalt. Sau finalul, pe care l-am scris în proporţie de 60-70 la sută în direct, schimbând unul cu altul fraze pe Facebook. Ori faptul că un personaj care, iniţial, avea doar un rol de decor, a devenit unul dintre elementele principale ale romanului.

Cât despre scrisul în colaborare, îmi place. Diferă de a scrie singur, dar ambele sunt provocări interesante.

HNU: În afara romanului de la Tracus Arte, la Gaudeamus ai lansat şi primul tău roman de dragoste (!), la Tritonic. Ce anume te-a inspirat să-l scrii? Care e diferenţa între a scrie SF&F şi a scrie un roman de dragoste?

LDB: Aşa cum am spus şi mai devreme, perioada aceea de pauză mi-a fost de folos. Am învăţat din ea. Mi-am dat seama că, dacă vreau să trec scrisul de la stadiul de hobby la cel de profesie, trebuie să las piticii deoparte şi să mă ocup doar de scris. Prin urmare, atunci când Bogdan Hrib a fost suficient de nebun încât să mă provoace să scriu întâi un roman poliţist, apoi unul de dragoste, am decis să încerc – deşi ieşeam mult în afara zonei mele de confort, mai ales cu al doilea. Pe de altă parte, cred că doar aşa pot învăţa să devin mai bun – scriind ceva ce nu-mi este la îndemână. Bine, asta nu înseamnă că aş scrie orice.

În cazul meu este o diferenţă mare între a scrie SF&F şi a scrie orice alt gen literar. Primul reprezintă, pentru mine, culmea literaturii. Asta face ca, deşi procesul efectiv de scriere să fie mult mai dificil, să curgă mai uşor, pentru că o fac din tot sufletul. Romanul de dragoste şi cel poliţist s-au scris mai uşor din punct de vedere literar, dar au fost dificile pentru că efortul de a-mi păstra interesul pentru ele era foarte mare.

HNU: În ultima vreme, odată cu revenirea ta pe rafturile librăriilor, ai fost prezent la toate evenimentele importante ale fandomului: şi la Final Frontier, şi la RomCon, la tîrgurile de carte generaliste. Cum ai regăsit fandomul, faţă de ceea ce ştiai de acum zece-doisprezece ani?

LDB: A fost o plăcere să mă reîntâlnesc cu cei pe care-i ştiam de acum zece-doisprezece ani şi m-am bucurat să văd o infuzie de „sânge proaspăt” (indiferent de vârstă). Optimist cum sunt, iau asta ca un semn bun – că ne aşteaptă vremuri bune în SF-ul românesc în următorii ani.

HNU: Mai are astăzi fandomul clasic – cel cu cenacluri şi convenţii – un rost? Sau comunităţile online sînt cele care contează cu adevărat pentru un scriitor care vrea, aşa cum e firesc, să vîndă ceea ce scrie?

LDB: Cred că atât întâlnirile faţă în faţă, cât şi mediul online au rolul lor. Cel din urmă este foarte util pentru promovare, pentru o comunicare rapidă, ceea ce este esenţial – aşa cum ai punctat şi tu – în partea de marketing şi vânzări. Însă consider că sunt bune şi întâlnirile între scriitori, redactori şi editori – până la urmă, multe proiecte se creionează la un pahar de vorbă, într-un mediu destins. Ca să nu mai vorbim de contactul cu cititorii (sau fanii – dacă vom ajunge şi noi să avem aşa ceva, într-o zi), care cred că este extrem de important.

HNU: Te consideri „bun pentru export”? Există autori de F&SF români care ar putea cuceri cititorii de pe alte meridiane? Ai planuri în acest sens?

LDB: Îmi place să cred că aş fi „bun pentru export”, dar, fireşte, nu sunt în măsură să fac asemenea aprecieri. Cred că avem autori F&SF valoroşi, cărţi şi povestiri bune, care pot sta fără să se ruşineze pe rafturile librăriilor din străinătate. Şi cred că trebuie să găsim metode prin care să ieşim afară – şi nu doar cu o carte din când în când, ci printr-o strategie coerentă, bine pusă la punct, care să aibă continuitate.

Fireşte că îmi doresc să ajung „la export” şi am planuri în direcţia asta. Dar cred că e nevoie să ne străduim să ieşim şi ca grup. Impactul este mai mare, probabilitatea de a fi mai mult decât o simplă apariţie meteorică creşte şi, evident, cresc şansele să se ajungă la recunoaştere şi bani.

HNU: Ce sfaturi i-ai da unui tînăr aspirant la gloria literaturii? Este parcursul tău un posibil model?

LDB: Cred că e cam mult spus că eu aş putea fi un model pentru cei care aspiră la gloria literaturii. Nu de alta, dar mai am şi eu mult până acolo. Însă cred că metodele pe care le-am învăţat şi eu de la alţii sunt folositoare. Mă refer la faptul de a lua în serios scrisul, de a-l trece dincolo de stadiul „scriu şi eu când pot/când am chef”. Dacă vrei rezultate, sintagma cu 10 la sută inspiraţie (talent) şi 90 la sută transpiraţie este perfect valabilă. Altfel, doar dai câte un tun când şi când. Trebuie să tratezi scrisul ca pe orice altă meserie – să-i dedici zilnic din timpul tău, să încerci continuu să te perfecţionezi (iar acceptarea provocărilor literare este foarte utilă în acest sens), să publici, să fii vizibil, să te implici. Sunt convins că redactorii şi editorii îşi doresc să colaboreze cu scriitori pe care ştiu că se pot baza (din punct de vedere al calităţii, cantităţii şi respectării termenelor limită). Nu poţi să ceri profesionalism decât atunci când tu eşti primul care-l oferă.

Nu în ultimul rând, cred că trebuie să învăţăm că restul scriitorilor nu ne sunt duşmani. Să tragem împreună la aceeaşi căruţă, respectându-ne, dacă nu ne putem îndrăgi. Din succesul oricăruia dintre noi vor avea de câştigat şi ceilalţi, mai devreme sau mai târziu.

HNU: Eşti tatăl unei fete frumoase aflată la vîrsta adolescenţei. Cum percepe ea cariera ta de scriitor? Ţi-a citit cărţile?

LDB: Până acum câteva luni, fiica mea n-a fost interesată de lectură. Recent a descoperit cărţile lui Nicholas Sparks, de care s-a îndrăgostit şi pe care le citeşte în original. Sunt convins că acesta este doar începutul şi de aici va urma un drum lung şi frumos alături de aceşti prieteni deosebiţi care sunt cărţile. Şi, fiind tot o carte de dragoste, sper să citească şi romanul meu, Uneori, când visez…

Cred că e mândră de cariera mea de scriitor, dar bănuiesc că nu e foarte fericită de faptul că, scriind mult, o mai neglijez. A citit Pânza de păianjen, romanul poliţist, despre care a spus că i-a plăcut. Cu Vraciul de pe norul interior a avut o tentativă, dar a renunţat repede, pentru că erau prea multe denumiri ciudate pentru ea. Cum îi plac mult filmele cu vampiri, i-am promis că voi scrie o povestire în acest gen, iar ea a promis că o va citi. Între timp, ideea s-a dezvoltat în mintea mea şi probabil că va deveni un roman. I-am prezentat premisele de la care porneşte şi s-a arătat foarte încântată de ele. Prin urmare, sper că va ieşi ceva pe gustul ei.

HNU: În calitate de cîştigător al premiului Romcon, ce părere ai despre felul în care a fost organizată ediţia de anul acesta? Ce ar trebui să se schimbe pe viitor? Şi: are acest premiu (care pentru unii dintre laureaţi – vezi cazul Anei-Veronica Mircea – nu a însemnat decît o ştire undeva online, nici măcar o amărîtă de diplomă) vreo semnificaţie din punct de vedere al vînzărilor viitoare sau, eventual, din alte puncte de vedere?

LDB: Ediţia de anul acesta a Romconului a avut plusuri şi minusuri. Personal, îi felicit pe cei de la Cygnus pentru efortul depus în a o organiza. Legat de partea cu premiile, acolo sunt multe de pus la punct. Discuţiile pentru a găsi cea mai bună soluţie au început de la Suceava, au continuat în lunile următoare şi sper ca primele efecte să se observe deja de la viitorul Romcon.

Sunt multe de pus la punct, iar situaţia Anei-Veronica Mircea este unul dintre exemplele de „aşa nu”. Nu ştiu ce reprezintă pentru alţii premiul, pot vorbi doar din perspectiva mea. Pentru mine, ţinând cont că sunt la început de drum, a constituit o bucurie, o încurajare, dar asta a pornit încă de la nominalizare. Fireşte că am fost foarte bucuros că am ajuns şi cu romanul printre finalişti, dar recunosc că asta s-a datorat mai mult sistemului de vot decât valorii în sine. Oricât de apreciat ar fi fost Vraciul de pe norul interior, trebuie să fiu realist şi să conştientizez că, printre nominalizări, s-au numărat Ne vom întoarce în Muribecca sau Vegetal (ca să aleg doar două exemple), scrise de autori versaţi.

Din punct de vedere al vânzărilor viitoare, nu ştiu cât vor conta acest loc de finalist, sau premiul câştigat cu povestirea „Dincolo de orizont”. Dacă o vor face, totuşi, nu mă aştept să fie ceva spectaculos. Însă, evident, ca să devină ceva cu adevărat important, trebuie să stabilim criterii care să le dea credibilitate.

HNU: Ce urmează, ce le mai pregăteşti cititorilor, la ce scrii acum?

LDB: Am două romane SF finalizate, unul din acelaşi univers cu Vraciul de pe norul interior, celălalt scris în colaborare cu Teodora Matei, plus un volum de povestiri. Deocamdată, nu ştiu să dau detalii legate de când şi cum se vor concretiza din punct de vedere al publicării. Alte două proiecte sunt mai sigure şi sunt şanse mari să iasă pe piaţă în 2016. Unul dintre ele este primul roman dintr-o serie poliţistă, iar celălalt sper să fie o surpriză plăcută, ţinând cont de interesul pe care unii cititori actuali l-au arătat pentru cele două volume de povestiri cu care am debutat şi care nu se mai găsesc pe piaţă.

interviu realizat în decembrie 2015 şi apărut în Argos nr.14 / iarna 2015-2016

Oliviu Crâznic: Nu intenţionam să devin scriitor

IMG_20170401_130305Oliviu Crâznic s-a născut pe 1 noiembrie 1978, la Lupeni (jud. Hunedoara). Licenţiat în Drept, cu lucrarea de diplomă la disciplina Criminalistică (2001), este consilier juridic începînd cu anul 2002.

Bibliografie: …Şi la sfîrşit a mai rămas coşmarul (roman, Ed. Vremea, 2010); proză scurtă în antologii (Steampunk. A doua revoluţie, Millennium, 2011; Balaurul şi mioriţa, Eagle, 2011; Premiile Galileo 2011, Millennium, 2011; Alertă de grad zero în proza scurtă românească actuală, Herg Benet, 2011; Premiile Galileo 2012, Millennium, 2012) şi reviste, inclusiv în Galileo nr. 4 (Millennium, 2012). A editat antologia Dincolo de noapte. 12 feţe ale goticului (Millennium, 2012).

Premii: Premiul Galileo 2011 pentru cel mai bun volum; Eurocon 2012 Encouragement Award.

Horia Nicola Ursu: Circulă pe Facebook şi în mediul virtual o leapşă cu „cele zece cărţi formatoare”, cărţile care au definit personalitatea celui provocat. N-am să-ţi cer acum un top 10, dar am să te întreb ceva din aceeaşi categorie: ce citea tînărul Oliviu Crâznic?

Oliviu Crâznic: Cam tot ceea ce citesc şi acum: literatura extraordinarului, în toate formele acesteia, realiste sau fanteziste, evitând cu multă grijă literatura banalului, a cotidianului.

HNU: Eşti jurist de meserie. Cum se împacă meseria asta cu scrisul? Cînd scrii? Ai tabieturi „de scriitor”?

OC: Se împacă tot mai greu, pe zi ce trece – lipsă de timp, lipsă de energie. În ultima vreme nu prea am mai scris. Când scriu, scriu mai mult noaptea; asta n-are legătură însă cu meseria mea, aşa scriam şi în perioadele în care eram mai liber, în concedii etc. Tabieturi? Pizza şi Coca Cola, poate. Dar de Coca Cola încerc să mă las. Fără urmă de succes, desigur.

HNU: Ai apărut fulgerător pe scena F&SF-ului românesc, nesocotind traiectoria „clasică”, conform căreia un june autor frecventează cenacluri, publică povestiri şi abia într-un tîrziu, după ce „şi-a făcut un nume”, bate timid la poarta unei edituri. Mai cunosc un singur astfel de caz, cel al Onei Frantz. Ce ai de spus în apărarea ta, inculpat Crâznic? 🙂

OC: În primul rând, nu aveam habar că ar trebui urmat traseul menţionat de tine: dacă aş fi ştiut, probabil aş fi renunţat la ideea de a publica. Pe de altă parte, ca jurist, cunosc principiul nemo censetur ignorare legem, aşa că asta nu este o scuză… Cred că nu am urmat traseul „clasic” din mai multe motive: nu intenţionam să devin scriitor, ci doar să public ceea ce scrisesem; aveam încredere în romanul meu şi mă grăbeam să îl văd publicat; nu sunt o persoană sociabilă şi nici răbdătoare, de aceea tind să evit traseele care implică interacţiuni ori aşteptare sau să le aleg pe acelea care implică interacţiuni mai puţine; nu consider că povestirile îţi oferă suficient spaţiu pentru a dezvolta o poveste până la a acoperi integral potenţialul acesteia, putând constitui frumoase cadouri pentru cititori, dar neizbutind a suplini scrierea unei opere de dimensiuni ample.

HNU: Şi la sfîrşit a mai rămas coşmarul e cu totul altceva decît deja banelele poveşti urban fantasy. E un roman gotic în toată puterea cuvîntului, ca în vremurile de odinioară, ca la mama lui Frankenstein acasă. De ce gotic? Cum ţi-a venit ideea să resuscitezi o modalitate literară pe care mulţi ar considera-o desuetă?

OC: Goticul a venit firesc, ca urmare a interesului meu general pentru medievalism, dar şi ca răspuns tocmai la moda poveştilor „gotice” deloc gotice, în cadrul cărora, de pildă, apar vampiri lipsiţi de orice caracteristici vampirice (putând fi înlocuiţi oricând cu îngeri sau vârcolaci, fără a se altera povestea în nici un fel) şi, mai ales, deloc intense. De aici, dorinţa mea de a le aminti cititorilor ce înseamnă goticul de fapt şi, mai ales, ce înseamnă un roman în adevăratul înţeles al cuvântului. Dacă am reuşit sau nu în demersul meu, rămâne să decidă fiecare cititor în parte.

HNU: Romanul tău „inspirat din cronici medievale” e documentat foarte amănunţit (după cum o dovedeşte, de altfel, şi ampla sa postafţă, care ar putea ocupa un volum aparte). Cum s-a desfăşurat această documentare? Unde găseşte un autor român o asemenea bogăţie de surse?

OC: Nu a existat o documentare specială pentru roman, decât în sensul verificării unor amănunte în etapa „postscriere / corectare”; postfaţa menţionează, în fapt, fenomene şi întâmplări stranii din istoria omenirii pe care le-am aflat de-a lungul vieţii şi pe care le-am reţinut pentru că mi-au suscitat interesul (se poate spune, prin urmare, şi că m-am documentat toată viaţa pentru acest roman…) Acestea pot fi găsite în numeroase surse şi reprezintă common knowledge pentru pasionaţii de mistere, motiv pentru care nu am considerat necesar să ofer o bibliografie la sfârşitul cărţii (mi-ar fi foarte greu să precizez unde am citit pentru prima dată despre, să zicem, cazul Fiarei din Gevaudan, ori să îmi amintesc toate sursele care au contribuit la construirea viziunii mele asupra vieţii şi morţii contesei Bathory). Ar fi de precizat aici, de asemenea, că, deşi am încercat mereu să consult sursele originale, cronicile medievale, publicaţiile victoriene etc. pentru a surprinde percepţia contemporanilor în privinţa evenimentelor în cauză, şi nu interpretarea modernă a acestora, apetitul pentru misterele Universului mi-a fost fără îndoială deschis de lecturarea operelor unor autori dedicaţi cercetării neobişnuitului, precum Mihai Gheorghe Andrieş, Dan Apostol, Ion Hobana, Horia Matei, Alexandru Mironov, Paul Ştefănescu etc. De altfel, postfaţa nu s-a dorit nici o clipă a constitui un demers academic ori ştiinţific, ci doar o confesiune literară, cu principalul rol de a atrage cititorului atenţia că o poveste precum aceea din roman ar fi fost considerată reală sau cel puţin verosimilă în anumite condiţii istorice; ca dovadă, faptul că poveşti similare circulau în condiţiile respective, fiind privite de contemporani cu toată seriozitatea. Revenind la întrebarea „unde găseşte un autor român o asemenea bogăţie de surse”, răspunsul este simplu: peste tot, cu condiţia să vrea să caute. În biblioteca proprie, în bibliotecile cunoscuţilor, în bibliotecile publice, pe internet – acordând surselor importanţa cuvenită, în funcţie de tipul acestora (surse de mâna întâi – relatarea unui contemporan al evenimentelor vizate, raportul unor autorităţi etc., fie originale, fie reproduse în operele unor autori moderni; surse de mâna a doua – spre exemplu, o relatare modernă care interpretează relatarea unui contemporan al evenimentelor vizate sau care o redă trunchiat în scopul demonstrării unui punct de vedere etc.).

HNU: După apariţia romanului ai devenit omniprezent pe scena fantasticului românesc: cu povestiri publicate în antologii, în reviste, la manifestările fandomului… Cum ai fost primit de către public? Ce ştiai despre fandom la început şi cum îl vezi acum?

OC: Am fost bine primit de public şi de fandom (consider că sunt două noţiuni distincte, cel puţin în ceea ce mă priveşte) şi le mulţumesc tuturor pentru acest fapt. Nu ştiam nimic despre fandom la momentul respectiv, nici măcar faptul că există. Am văzut fandomul, iniţial, ca pe o oportunitate de a dezvolta literatura română, prin prietenii şi alianţe cu scriitori, editori, fani etc., destinate promovării literaturii fantastice şi, în general, a literaturii de calitate. Din nefericire, unele dezamăgiri m-au condus la concluzia că anumite „părţi” din fandom sunt superioare „întregului” şi că într-un grup ajunge o singură persoană cu caracter îndoielnic pentru a distruge orice iniţiativă a grupului în cauză, astfel încât, în prezent, încerc să menţin mai degrabă relaţii individuale decât relaţii cu caracter general.

HNU: Antologia Dincolo de noapte. Douăsprezece feţe ale goticului, apărută acum doi ani, a fost primită cu aplauze de cititori şi s-a epuizat îndeajuns de repede, o a doua ediţie fiind deja necesară. Cum ai lucrat în calitate de editor? Te-ai bazat exclusiv pe ceea ce ţi-a fost propus, sau ai solicitat anumitor autori poveşti scrise anume pentru această antologie?

OC: Toate poveştile au fost solicitate special pentru această antologie, unor autori în talentul cărora aveam încredere deplină şi care au avut mână liberă, cu condiţia de a respecta canoanele goticului (reamintite de mine, pe scurt, în invitaţie, şi discutate şi concret, pe text, în etapa destinată redactării antologiei). Am avut norocul şi cinstea să lucrez cu profesionişti, astfel încât scopul proiectului, consider eu (şi se pare că la fel consideră şi destui cititori) a fost atins: avem în literatura română o antologie care conţine douăsprezece poveşti nu doar gotice, ci şi memorabile.

HNU: O altă experienţă a ta în calitate de editor a fost (este?) revista Dublu Tăiş, publicată în format electronic. Vorbeşte-mi despre aceasta.

OC: Dublu tăiş este un proiect iniţiat şi demarat de mine (în calitate de consultant editorial şi autor) şi de Ciprian Mitoceanu (editor, autor), cu participarea Cătălinei Fometici (ilustrator, autor) şi a lui Lucian Mustaţă (redactor, tehnoredactor). Numerele apărute sunt disponibile pentru achiziţie pe elefant.ro şi pe amazon.com şi conţin povestiri şi nuvelete fantastice, recomandat a fi citite vineri noaptea (pentru atmosferă). În Casa corăbierului (Ciprian Mitoceanu) întâlnim un scriitor straniu, care trăieşte într-o casă în formă de corabie. În Spiriduşii albi (Oliviu Crâznic) trei adolescenţi (doi băieţi şi o fată) trăiesc o experienţă supranaturală şi cutremurătoare, în drumul lor spre maturitate. Lenore Arras (Oliviu Crâznic) spune povestea unui răzbunător rănit care străbate o trecătoare îngheţată şi a unei fete cu un trandafir galben în păr, adormită sub ninsoare. Chipul întunecat al visului (Cătălina Fometici) aduce în prim-plan o vânătoare medievală, o legendă cu lupi şi o atmosferă de basm negru, plină de senzualitate şi mister. În Pivniţele Palatului Charron (Oliviu Crâznic) reîntâlnim câteva personaje din …Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul, în vreme ce credinţa, onoarea şi prietenia înfruntă testul final în pivniţele unui adept al demonolatrului Conrad Lorenz. În pădure (Ciprian Mitoceanu) este povestea unei familii, a unei cabane, a unui adevăr îngrozitor şi a unui sacrificiu asemenea. Din punctul meu de vedere, rezultatele proiectului sunt satisfăcătoare, revista se vinde constant. Când – şi dacă – timpul ne-o va permite, vom pregăti şi numere noi.

HNU: Ai făcut pasul şi peste hotare, ai publicat proză şi articole în reviste din străinătate. E greu sau nu să îţi vezi scrierile traduse, în ziua de azi, cînd limba ta de baştină este româna? Va avea romanul tău o carieră internaţională? Ce ne poţi dezvălui în acest sens?

OC: Momentan am doar texte de analiză literară apărute peste hotare, dar mi-au fost acceptate pentru publicare în străinătate şi poezii, şi proză (de exemplu, varianta engleză a povestirii steampunk Ultima clepsidră a fost anunţată ca urmând să apară în Antologia SF-ului European 2014; le mulţumesc pe această cale celor doi coordonatori ai antologiei, Cristian Tamaş şi Roberto Mendes, sunt onorat), însă acestea nu au apărut încă. Ca şi în România, este dificil să publici în condiţii rezonabile şi e uşor să publici în condiţii neprofesioniste; e dificil să apari în publicaţii de prestigiu, mult mai uşor să apari în publicaţii oarecare etc. Cât despre carierea internaţională a Coşmarului, cred în aceasta: au existat semnale de interes din Italia şi, mai recent, din Franţa. Dar, pentru a reuşi, ar trebui să acord mai multă atenţie acestui aspect al carierei mele, îndată ce voi găsi timpul şi energia necesare.

HNU: Ai început să publici povestiri SF, space opera de fapt, iar universul ficţional care a început să se contureze e deosebit de promiţător. Ce va urma? Să aşteptăm o schimbare completă a macazului către SF?

OC: Nu, nici vorbă de schimbarea macazului. Space opera m-a fascinat mereu, iar una dintre primele mele povestiri, Mascarada învinşilor, deşi e o planetary romance, îşi are acţiunea plasată în universul amintit de tine (universul Ermengaarde Saga). Viitorul mă interesează la fel de mult cum mă interesează trecutul, de aceea am mai multe romane în lucru, de diverse facturi; inclusiv o continuare la Coşmar, intitulată Cărarea neagră.

HNU: Science fiction, fantastic, steampunk… Ai scris în toate aceste subgenuri, eşti familiarizat cu ceea ce se scrie la noi în această arie. Să presupunem că ai avea posibilitatea să hotărăşti tu ce anume am putea exporta. Care ar fi autorii pe care îi consideri „universali” din F&SF-ul românesc?

OC: Pentru un export reuşit, ar fi necesară o promovare adecvată. Cu o promovare adecvată poţi exporta orice, pentru că poţi vinde orice – după cum o dovedeşte succesul obţinut pe piaţa internaţională de numeroase cărţi cu adevărat slabe, ca să nu folosesc un cuvânt mai dur. Revenind la întrebarea ta, consider că mulţi dintre ai noştri scriu comparabil cu autorii străini contemporani (sau, în unele cazuri, mai bine decât aceştia şi comparabil cu clasicii): Roxana Brînceanu, Marian Coman, Sebastian A. Corn, Ştefana Cristina Czeller, Dan Doboş, Ioana Cătălina Dorojan, Cătălina Fometici, Ona Frantz, Costi Gurgu, Florentin Haidamac, Michael Haulică, George Lazăr, Şerban Andrei Mazilu, Ana-Veronica Mircea, Ciprian Mitoceanu, Mircea Opriţă, Florin Pîtea, Liviu Radu, Laura Sorin, Liviu Surugiu, Marian Truţă, Dănuţ Ungureanu, Ioana Vişan, Karina M. Vlad, Eugen Cadaru. Lista nu este exhaustivă.

HNU: La ce lucrezi acum? Ce anume ar trebui să caute cititorii în librării sub semnătura ta şi, mai ales, cînd?

OC: O întrebare dificilă – nu am reuşit, în ultimul timp, să îmi îndeplinesc planurile propuse. Când? Nu am nici cea mai vagă idee. Ce anume? Probabil nuvela/miniromanul „space opera” Imperiul minciunilor, povestirea SF Camlaan Unu şi studiul Fantasticul delimitat.

interviu realizat în septembrie 2014 şi apărut în Argos nr.9 / 2014

Roxana Brînceanu: Scrisul a venit de la sine

rbNăscută la 18 iunie 1969 la Craiova, Roxana Brînceanu a absolvit Facultatea de Electromecanică în 1992 şi Facultatea de Ştiinţe Economice în 1997 (ambele la Craiova). În prezent lcrează ca economist în Bucureşti. A debutat în revista Lumi Virtuale (nr.42-43 / 2003) cu povestirea „Colecţionarul de îngeri”. Ulterior, povestirile i-au apărut în numeroase antologii şi periodice, iar una dintre acestea a fost tradusă în Japonia. A tradus romane de Orson Scott Card, Richard Morgan, Iain Banks, Philip K. Dick, Stephen Donaldson etc. Debutul editorial s-a produs în 2005, cu romanul Sharia (Tritonic; ediţia a II-a la Millennium, în 2015). În mai 2014 a publicat Nuanţe de întuneric, în seria Novella de la Millennium (ediţia a II-a, adăugită, a apărut în 2016).

Horia Nicola Ursu: Cînd ai început să citeşti science fiction şi cum anume ai ajuns să scrii acest gen de literatură?

Roxana Brînceanu: Cred că am început să citesc science fiction atunci cînd am început în general să citesc. Nu mi s-a impus niciodată ce trebuie să citesc şi ce nu, şi printre aventurile citite în copilărie multe se desfăşurau pe alte planete, în viitor sau în locuri fantastice. Scrisul a venit de la sine – nevoia de a-mi inventa propriile lumi, propriile aventuri. Dar pînă la a scrie ceva publicabil drumul a fost destul de lung… „Ieşirea în lume” o datorez internetului, un mediu care oferă multă libertate atît pentru citit cît şi pentru publicat.

HNU: Eşti îndeajuns de parcimonioasă în ceea ce priveşte textele pe care le publici. Scrii puţin sau doar publici puţin? Cum se desfăşoară procesul de scriere pentru tine? Ai tabieturi legate de scris?

RB: În ultima vreme din păcate scriu puţin. În perioada în care m-am ocupat de tradus nu am scris aproape deloc şi asta se simte. Poate restrîngînd activitatea de traducător să obţin timp şi minte liberă ca să scriu mai mult, pentru că ţin mai mult să scriu decît să traduc.

Nu am tabieturi speciale, scriu oarecum instinctiv, dacă am ceva în minte sau pe suflet pun pe hîrtie – de multe ori dintr-o bucată, dar nu e o regulă – iar corecturile şi modificările ulterioare sunt mai mult de formă şi estetică decît de fond. Probabil de asta nici nu reuşesc să scriu romane sau texte mai lungi.

HNU: După cîteva povestiri publicate în publicaţiile – puţine! – ale vremii, ai debutat în iarna lui 2005 cu un roman SF apreciat deopotrivă de cititori şi de critici, un roman care înfăţişează o lume foarte bine închegată, Sharia. Care a fost geneza acestui roman? Şi cum a ajuns el să fie publicat?

RB: Sharia reprezintă excepţia la textele mele scurte şi evident a început cu o poveste şi a ajuns să fie cu totul altceva. Aş putea spune că a pornit de la un trotuar spart de lăstarii unui copac tăiat. Sau de la „come as you are, as I want you to be”. A devenit o lume cu propriile reguli. Şi a ajuns să fie publicat aşa cum se întîmplă toate lucrurile bune din viaţă: cu simpla decizie „Hai s-o facem!”

HNU: Ai lăsat deschise porţi pentru posibile urmări, în Sharia. Vor exista acestea? A fost o decizie deliberată?

RB: Întrucît nimic nu se termină definitiv (pînă şi în scenariile de sfîrşit de lume există supravieţuitori care să continue povestea!), şi întîmplările din Sharia pot avea urmări. Nu m-am gîndit în mod special la asta, dar, cum spuneai, lumea e închegată şi în ea se pot petrece multe alte aventuri, cu sau fără legătură cu cele din primul roman. Probabil vor exista şi alte poveşti în aceeaşi lume, dar deocamdată nu ştiu cînd şi în ce formă.

ShariaGraphicRB

HNU: Ai publicat de curînd un nou volum, o nuvelă mai exact: Nuanţe de întuneric. Acţiunea acesteia se desfăşoară în lumea Restauratorilor (în care ai mai situat şi povestea din antologia Scornelile Moşului SF), iar recuzita ţine de space opera. Mai ai planuri pentru personajele acestei nuvele? Vom citi vreodată un roman situat în acest univers?

RB: În final orice iubitor de SF se simte bine printre nave spaţiale şi extratereştri, prin urmare era inevitabil să revin la space opera! Prima poveste cu Restauratori a fost destul de bine primită, am mai scris o nuvelă despre ei şi prietenii lor, apoi această nuvelă a devenit un volum independent, ceea ce mă bucură mult pentru că e o poveste care mi-e foarte dragă. Lumea respectivă am conceput-o oarecum complexă, cu posibile unghiuri de vedere diferite şi conflicte, cu personaje aduse împreună mai mult de întîmplare decît de vreun destin, deci probabil ceea ce va urma nu va fi un roman ci o serie de povestiri mai scurte care să abordeze puncte de vedere diverse.

HNU: Scrii în principal science fiction, dar ai făcut cîte-un pas şi înspre fantastic (exemplul care-mi vine în minte e povestea din antologia lui Mircea Pricăjan, Zombii. Cartea morţilor-vii). Cum abordezi fiecare dintre aceste genuri?

RB: Nu am o problemă cu alte genuri, poate să-mi reuşească ceva sau nu în funcţie de inspiraţia de moment.

Cartea morţilor-vii a însemnat şi pentru mine un experiment, nu mai scrisesem niciodată horror şi nici nu eram prea familiarizată cu zombii. Dar mă bucur că am făcut-o, deşi mi s-ar putea reproşa că am scris o poveste despre zombi fără zombi! M-a inspirat amintirea unei poveşti de groază citite în copilărie, care chiar m-a îngrozit, şi în care nu se petrecea nimic oribil, dar ţi se zbîrlea părul doar imaginîndu-ţi ce avea să urmeze.

HNU: Una dintre povestirile tale a fost publicată într-o antologie din Japonia. Ai planuri pentru cucerirea cititorilor din străinătate?

RB: Nu neapărat, dar sigur nu voi refuza nici o ofertă în sensul ăsta! Nu fac parte dintre cei care consideră „străinătatea” o paradă de cîini cu covrigi în coadă. Un cititor este un cititor, indiferent de ţara în care locuieşte. Dacă pot cuceri cititorii români e bine. Dacă cititorilor japonezi le-a plăcut povestea mea, e tot bine. Atîta timp cît există cititori care să se lase cuceriţi de ceea ce scriu eu, e foarte bine!

HNU: Rămînînd la acest subiect: dintre autorii români de gen, presupunînd că ai avea de alcătuit o antologie „pentru export”, pe cine ai alege?

RB: Nu ştiu dacă aş alege după numele autorului, ci mai degrabă după text. Un „one hit wonder” merită promovat la fel ca o povestire a unui autor recunoscut.

HNU: Eşti de profesie economist, dar cea de-a doua „meserie” a ta e aceea de traducător. Printre scrierile celor pe care i-ai transpus în româneşte se numără Nicola Griffith, Richard Morgan, Orson Scott Card, Iain M. Banks. Care a fost cea mai dificilă traducere? Şi de care te leagă cele mai plăcute amintiri?

RB: Există „dificil” din punct de vedere al traducerii în sine (limbaj, cuvinte care pun dificultăţi, argou) şi „dificil” din punct de vedere al relaţiei cu textul. Deşi uşor de tradus, Umbrele lui Orson Scott Card m-au obosit pentru că sunt patru romane pline de politică, iar eu nu am nici un fel de afinitate cu manipulările politice. Mi-a plăcut în schimb imaginaţia bogată a lui Banks (Consider Phlebas), respectul pentru matematică din Ultima teoremă (Arthur C. Clarke & Frederik Pohl) şi viziunea lui Richard Morgan asupra sufletului uman.

HNU: La ce lucrezi acum (în calitate de autor, dar şi de traducător)?

RB: Momentan nu am un „proiect în derulare” (mi se pare că sună cam a limbaj de lemn, dar cred că putem folosi termenul). Intenţionez să scriu cîteva povestiri, poate să transform un text mai vechi în roman sau nuvelă, probabil anul viitor voi reveni la tradus Richard Morgan dacă editura îl mai vrea. Şi mai ales intenţionez să trăiesc, ceea ce este destul de solicitant!

interviu realizat în iunie 2014 şi apărut în Argos nr.8 / 2014

Călăraşi, mon amour: file de jurnal (3)

laurentiu_turcu

Laurenţiu Turcu, 1998.

Iată şi ultimul fragment de jurnal de la Călăraşi. Recitindu-l, am avut în faţă tot timpul figura lui Laurenţiu Turcu. Val Antim, aşa-l ştiau sefiştii. Atunci, în Gara de Nord, a fost ultima oară cînd ne-am văzut. Ne-am mai auzit la telefon, ne-am scris, dar de văzut, atunci a fost ultima oară.

Mi-l amintesc în noaptea aia de sîmbătă spre duminică de la Călăraşi, cu fesul pe cap şi perna în braţe, bîntuind prin internat în căutarea unei camere în care să fie destul de linişte ca să poată dormi, după ce Ona îl găsise dormind în picioare pe hol, rezemat de perete, fiindcă Andi Valachi ocupase camera pe care-o împărţeau, dedîndu-se unor activităţi interzise copiilor sub optsprezece ani împreună cu o jună sefistă… Mi-l amintesc, zîmbind obosit, în cafeneaua italiană, în vreme ce-mi explica pasionat care-i diferenţa dintre o cafea bună şi una proastă. Îmi amintesc cum m-a strîns de braţ atunci cînd Jean-Paul II ne-a zîmbit şi ne-a făcut cu mîna. Mi-l amintesc mîngîind coperta unei cărţi în franceză, în biroul lui Ion Hobana… Şi iar mi se face dor de el. Între timp s-a dus şi maestrul Hobana. A murit şi Niky Drăghici. Şi Ghido. Şi Liviu Radu.

Duminică, 9 mai 1999

Dimineaţă ne trezim şi mai greu decît în ziua precedentă. Sîntem ultimii la masă şi fetele (Ana Maria Negrilă, Ona şi Anca Amuzescu) n-au nici un chef să se întoarcă în centru, în sala de festivităţi. O pornim în galop, împreună cu Gheo, nerăbdători să aflăm cine au fost premianţii. Ajungem la timp; ceilalţi sînt deja plictisiţi de atîta aşteptare. Se pare că tartorul nostru, domnul Drăghici, întîrzie cu diplomele. Vizavi, pe treptele unei clădiri cu alură oficială, are loc un spectacol al tinerelor talente în muzica populară. Spectatori puţini (grosul era ascuns după un gard viu, aveam să constat ceva mai tîrziu). Mă amuz împreună cu Radu Aldulescu, detectînd un iz de Cîntarea României. Discutăm despre Spinrad, un autor care i-a deschis lui Aldulescu apetitul pentru science fiction. Sesizasem, de altfel, o afinitate între stilurile celor doi, atît de asemănători în scriitură şi, totuşi, în chip paradoxal, atît de diferiţi tematic. Ar fi interesant un studiu comparativ al scrierilor lor, îmi spun, exact cînd Niky Drăghici îşi face apariţia, salutat cu aplauze de cei ce-l aşteptam.

Premiile sînt anunţate de Dan-Silviu Boerescu. Ierarhia reflectă fidel gusturile criticului de la Art Panorama: la secţiunea eseu, Ovidiu Petcu, premiul trei, premiul doi nu se acordă, iar premiul întîi e adjudecat de Jean-Lorin Sterian, pentru un text bizar, intitulat „O povestire de Kafka scrisă de Jean-Lorin Sterian”. La proză: cîteva menţiuni (între care una îi revine tot lui Sterian, pentru un text trimis sub pseudonim), un premiu special acordat de Editura Dacia lui Laurenţiu Turcu (Val Antim) pentru proza „Egonautul”, ce urmează a fi cuprinsă în volumul Lumile lui Unu, pe care-l pregăteşte la aceeaşi editură, iar premiul trei e adjudecat de Gheo, pentru povestirea „Darul de Crăciun”. De aici începe cascada: tinerii ambiţioşi de aseară (care încă nu s-au hotărît cum se va numi grupul lor) rad tot ce se poate. Ana-Maria Negrilă şi Bogdan Tudor Bucheru, premiul doi, ex-aequo, Florin Pîtea, premiul întîi, iar marele premiu, Costi Gurgu. Ca niciodată, acum premiile au fost cu adevărat consistente: premiul trei, cinci sute de mii de lei, premiul doi, şapte sute cincizeci de mii, premiul întîi, un milion, iar marele premiu, două milioane. Organizatorul, Nicolae Drăghici, nu scapă nici el nepremiat. Boerescu îi conferă o diplomă superbă, însoţită de veşnica recunoştinţă a scriitorilor împătimiţi de pescuit. Haz general.

Mironov, rămas peste noapte în mijlocul nostru, al plebei, se arată entuziasmat de calitatea participării şi organizării, şi-i propune lui Drăghici să organizeze un RomCon. Drăghici plusează, sugerînd chiar un Eurocon, anul viitor. N-ar fi rău! Îmi trece prin minte o denumire „sefistică” pentru întîlnirea asta: Boerescon. Să fiu al naibii dacă nu sună bine!

Cu regrete, ne despărţim de Călăraşi, promiţînd să revenim, dac-om mai fi vreodată chemaţi. Pe drumul de întoarcere, în autobuz, aţipesc. Ne despărţim în pripă de restul trupei şi coborîm în Obor, împreună cu Laurenţiu, Ona, Florin Pîtea, Gheo, Merişca şi Liviu Radu. Gheo şi Merişca se reped către gară: au biletele luate şi doar o jumătate de oră pînă la plecarea trenului. Florin, Liviu şi Ona se duc şi ei la casele lor.

Eu şi Laurenţiu, care mai avem cîteva ore bune pînă la plecare, rămînem împreună, să flanăm niţel pe bulevardele capitalei, invadată de credincioşii veniţi să-l întîlnească pe Suveranul Pontif. Ne cumpărăm biletele şi ne întremăm cu cîte două porţii de cafea excelentă, la un local italienesc ştiut de Laurenţiu. Deşi ne e o lene soră cu somnul, pornim totuşi către centru, hotărîţi să-i facem o vizită de curtoazie lui Ion Hobana. Bulevardul Magheru e înţesat de poliţişti şi curioşi. Intrăm la Dalles şi ne pierdem printre cărţi, pînă cînd sîntem alungaţi politicos: ora închiderii! Ieşim tocmai la timp pentru ca, traversînd o stradă largă şi pustie, păzită de un poliţist, să fim surprinşi de trecerea papamobilului. Sîntem doar noi doi şi poliţistul în dreptul vehiculului cu geamuri blindate, cînd Sfîntul Părinte, cu oboseala unui mileniu întipărită pe chip, se întoarce spre noi, ne zîmbeşte şi ne face cu mîna. Îi răspundem, uimiţi şi entuziasmaţi. S-a dus!

Urcăm la Ion Hobana – gazdă perfectă, ca de obicei: dulceaţă şi apă rece – surescitaţi de neaşteptata întîlnire. Povestim despre cărţi, facem planuri de viitor şi, furaţi de farmecul amfitrionului, uităm c-a trecut timpul. Ne cerem scuze şi pornim în goană. Metrourile sînt ticsite de credincioşi, la gară e o înghesuială de nedescris, dar apuc totuşi să urc în tren, după un slalom nebunesc printre călătorii de pe peron. Laurenţiu pleacă, porneşte şi trenul. Adorm repede şi dorm buştean, pentru întîia oară după patru zile extrem de pline,

articol apărut iniţial în Avertisment din Nord-Vest, iunie 1999

Călăraşi, mon amour: file de jurnal (2)

Relatarea post-factum de la „Boerescon”-ul de Călăraşi continuă. Recitind rîndurile astea, îmi dau seama cît de importantă a fost pentru mine manifestarea de la Călăraşi: a fost pentru prima oară cînd am stat de vorbă, faţă în faţă, cu mulţi dintre cei cu care, deşi îmi erau deja prieteni virtuali, nu apucasem să mă întîlnesc vreodată. Cu Dodo Niţă, de pildă. Şi cu Michael Haulică şi Ona Frantz, oamenii fără de care n-aş putea să îmi concep existenţa la ora actuală.

Sîmbătă, 8 mai 1999

Primul lucru, dis-de-dimineaţă: un mic-dejun prelungit, în compania lui Radu Aldulescu, Jean-Lorin Sterian, Bogdan Bucheru şi Radu Pavel Gheo. Lumea are ochii mici, ca după o noapte scurtă. Cu greu, ne lăsăm duşi din sala de mese a pensiunii şi ne tîrîm picioarele către sala de şedinţe (superbă!) a Consiliului Judeţean, unde se vor desfăşura discuţiile şi în continuare.

În programul dimineţii, lansări de carte şi prezentări ale editurilor. Sala, spre surprinderea mea, e plină ochi de pasionaţi locali şi intelectuali curioşi. Deschid seria prezentărilor, la rugămintea lui Dan Silviu Boerescu, lansînd în lume, pentru întîia oară, cărţile colecţiei Imago de la Editura Dacia: Trip-tic de Liviu Radu, Sfîşierea de Ona Frantz, Animalul de beton de Roberto R. Grant. Citesc interes pe faţa celor prezenţi, ceea ce mi se pare încurajator.

 

Mă urmează o domnişoară drăguţă de la Nemira, care înfăţişează cititorilor ultimele titluri apărute la ei: Ucigaşii de timp de Gerard Klein, Arena de Robert Sheckley, reeditarea Dune în ediţie de pseudo-lux şi un space-opera minor intitulat Pilotul galactic. Autori români, mai mulţi ca oricînd, mai valoroşi decît în orice altă reuniune de acest fel, stau gata să-şi lanseze cărţile: Andrei Valachi, dur şi pur, ca întotdeauna, spune lucrurilor pe nume. Şi-a publicat cartea în propria regie, fără să se sinchisească de reguli şi canoane. Sheila, cartea lui, e tare de tot, atît ca aspect, cît şi ca sumar, iar fanii prezenţi îl asaltează (îndeosebi doamnele şi domnişoarele). Radu Pavel Gheo îl elogiază fără sfială, pe bună dreptate. Ovidiu Petcu lansează un „abecedar SF” intitulat Chipul Pămîntului. Oameni în spaţiu. După şaptesprezece ani, debutează în sfîrşit, reparînd, chiar dacă tardiv, o mare nedreptate. Lucian Merişca a fost cel mai norocos dintre autorii prezenţi: două volume are în faţă, apărute în ultimele şase luni. Ambele strîng între coperte povestirile publicate de-a lungul celor aproximativ douăzeci de ani, de cînd scrie: Aventuri în Exterrior la Editura Dealer şi Deratizare, la Institutul European. Tot la Institutul European a publicat şi Michael Haulică un volum de povestiri extraordinar, Madia Mangalena.

Mike îşi face o intrare triumfală în sală, exact cînd Dan-Silviu Boerescu îi menţiona numele. E primit cu urale. Dodo Niţă, sosit de la Craiova tot azi-dimineaţă, prezintă ultimele realizări ale grupării oltenilor: fanzinul Bedefic ce conţine o proză în amalgam cu o bandă desenată, semnată de Viorel Pîrligras. Un experiment interesant. De asemenea, primul număr al Constelaţiei Orion, o publicaţie ce se încăpăţînează să supravieţuiască, cu proze şi benzi desenate (domeniul forte al craiovenilor) semnate de Valentin Iordache, Victor Martin, regretatul Radu Honga, Dodo însuşi şi, nelipsit, Viorel Pîrligras. Alexandru Mironov nu scapă ocazia să împungă mainstream-ul şi să-şi facă propagandă pentru emisiunea Lumea de mîine pe care o realizează la TVR 1. Se lasă cu autografe, schimburi de cărţi între autori şi, în gînd, îmi înjur proasta inspiraţie de a nu fi adus mai multe cărţi cu mine.

Lucian Băbeanu şi Mironov ne smulg de la bufetul suedez – somptuos! – pregătit de gazde în sala mare a Inspectoratului pentru Cultură, ducîndu-ne pe malul apei, vizavi de sculptura vaginoidă – mi-am amintit, se numeşte Maşina de tocat vise – pentru a ne intervieva. George Cuşnarencu, Niky Drăghici şi Dan Silviu sînt degajaţi şi fireşti. Ona e timidă şi total necomercială, fiind emoţionată la culme, Liviu sobru şi hîtru totodată, iar eu niţel cam nervos. Turui rapid o poezie întoarsă în minte pe toate feţele, şi răsuflu uşurat atunci cînd Mironov îl ia la întrebări pe Ovidiu Petcu. Ne relaxăm cu toţii la o bere, pe o terasă umbroasă, şi am ocazia să stau mai pe îndelete de poveşti cu Mironov, ajungînd la concluzia că, în ciuda păcatelor sale, omul e un domn. Mironov şi echipa lui pleacă să filmeze un grup de copii, iar noi, ceilalţi, ne mai petrecem o oră pe terasă, în aşteptarea începerii programului de după-amiază.

După-amiaza e marcată de căldura moleşitoare de afară. Lumea e mai apatică decît de obicei, dar comunicarea lui Florin Pîtea, referitoare la intertextul postmodern al romanului lui Thomas Pynchon, V, e întreruptă cînd şi cînd, de şoaptele unora dintre participanţi. Florin le retează scurt, săgetîndu-i cu privirea pe turbulenţi (inclusiv pe Dan-Silviu Boerescu şi George Cuşnarencu!). Se simte experienţa de la catedră. Să fiu sincer, nu cred că mi-ar face plăcere să fiu unul dintre studenţii lui Florin Pîtea! De liniştea instituită de el profită Radu Pavel Gheo, care îşi expune, concis şi limpede, crezul exprimat în numeroase rînduri şi în scris: SF-ul nu există ca atare, ci doar ca o parte indivizibilă a literaturii pur şi simplu; iar dacă există, atunci e cu totul lipsit de valoare. De aici se naşte o polemică virulentă, dar absolut cordială, cu Liviu Radu. Ca autor, Liviu se înscrie întru totul în ceea ce Gheo defineşte drept o componentă a mainstream-ului. Afirmaţiile sale teoretice sînt însă exact opuse. Un paradox, unul dintre numeroasele paradoxuri ale acestui mic univers al literaturii SF…

Practic, s-a discutat enorm pe marginea unui subiect mult prea intens dezbătut anterior, fără a se ajunge la o concluzie limpede. Spre deosebire însă de alte manifestări similare, de astă dată polemica a beneficiat de un arbitraj profesionist, venit dinspre curentul principal al literaturii.

Îl conduc la gară pe Dodo Niţă, a cărui vizită-fulger se încheie la fel de intempestiv precum a început. Înainte de plecarea trenului, apucăm să ne punem de acord asupra unor schimburi de cărţi (pasiunea mea) contra benzi desenate (pasiunea lui). De-ar fi fost doar întîlnirea asta, şi drumul pînă la Călăraşi n-ar fi fost zadarnic.

Seara, o masă bogată, prelungită, pe bisericuţe, în interminabile discuţii. Paul Dugneanu, Liviu Radu, Dan-Silviu Boerescu şi Mihail Grămescu s-au retras pentru a delibera asupra povestirilor şi eseurilor prezentate la concurs. Un grup de tineri autori bucureşteni mă încolţesc, pentru a-mi propune, în calitatea mea de editor, un experiment literar interesant. Proiectul lor mă entuziasmează şi mă arăt gata să-l sprijin, dacă rezultatul va fi pe măsura intenţiilor. Din nou, ne culcăm la ivirea zorilor, după un pachet şi jumătate de ţigări fumate pe sec şi interminabile pălăvrăgeli cu Gheo şi cu Ona Frantz, care l-au determinat pe Laurenţiu Turcu să se refugieze cotropit de somn, într-o altă cameră.

articol apărut iniţial în Avertisment din Nord-Vest, mai 1999