Care este viteza întunericului?

Elizabeth Moon – The Speed of Dark • Ballantine Books, februarie 2004, 360 pagini, paperback

Elizabeth Moon s-a remarcat iniţial drept unul dintre autorii de frunte ai editurii Baen (specializată, în principal, în space-opera militarist şi fantasy în stilul clasic) şi şi-a cîştigat foarte curînd o reputaţie solidă în rîndul iubitorilor SF-ului de aventuri, publicînd o multitudine de romane de succes, cu specific space opera şi personaje feminine puternice şi independente.

Moon a debutat în 1988 cu trilogia The Deed of Paksenarrion (recent reeditată), care a fost urmată de dipticul-prequel al acesteia, The Legacy of Gird (volum reeditat cu titlul A Legacy of Honor); incursiunea ei în literatura de gen a avut caracteristici similare cu demersul SF ulterior: femei care-şi descoperă propria forţă şi reuşesc să facă faţă unor circumstanţe adverse extraordinare. Seria Familias (1993-1997) cuprinde şapte romane space opera ce beneficiază de toate ingredientele cunoscute, oferind entertainment cît cuprinde. Şi nimic mai mult.

În aceeaşi categorie a romanului de aventuri cosmice poate fi inclusă şi colaborarea sa cu Anne McCaffrey la trilogia Planet Pirates (Moon co-semnează primul şi cel de-al treilea roman al seriei, Sassinak şi Generation Warriors; seria mai include o colaborare intre Anne McCaffrey şi Jody Lynn Nye). O nouă serie de space opera, Vatta’s War, cuprinde deocamdată romanele Trading in Danger (2004), Marque and Reprisal (2005) şi recent apăruta Engaging the Enemy (2006) ; sînt cărţi uşor de citit, impecabile din punct de vedere al logicii acţiunii (care este în general liniară), pline de scene de luptă: literatură comercială prin excelenţă.

Ceva mai elaborate din punct de vedere al intrigii, dar şi al complexităţii personajelor, sînt cîteva din povestirile adunate în culegerile Lunar Activity (1990) şi Phases (1997). Pînă în 2003, singura ei carte nominalizată la unul din premiile literare consacrate a fost Remnant Population, care a candidat fără succes pentru Hugo în 1995 (o robinsonadă combinată cu povestea unui contact între civilizaţii, în care am decelat ecouri din Ursula K. Le Guin; cartea avea parte şi de o eroină total atipică: o femeie apropiată de vîrsta a treia). Deşi merita din plin să cîştige, mai ales în faţa unei competitoare ca Lois McMaster Bujold, ale cărei space opera uşurele nici nu meritau atenţia unui cititor avizat, nu s-a întîmplat aşa. Dar, la Premiile Hugo, publicul votează, publicul hotărăşte şi, aşa cum se cuvine, publicul are întotdeauna dreptate.

Iată motivele pentru care publicarea în ianuarie 2003 a romanului The Speed of Dark a fost cu atît mai surprinzătoare pentru cititorii săi fideli, pe de o parte, şi pentru critică, pe de alta. Cronicile au fost unanim elogioase. În Marea Britanie, cartea a fost desemnată pentru o candidatură la cel mai prestigios premiu de gen, Arthur C. Clarke Award, în compania unor romane cu adevărat excelente (premiul fiind adjudecat, în cele din urmă, de The Separation a lui Christopher Priest). În schimb, nimeni n-a fost surprins atunci cînd membrii SFWA i-au decernat, în mai 2004, cea mai importantă distincţie acordată de un juriu de profesionişti, premiul Nebula.

Subiectul romanului nu e, în mod categoric, unul banal. Într-un viitor apropiat, bolile cu substrat genetic vor fi eradicate fie încă din viaţa intrauterină, fie în primii ani de viaţă. Vor rămîne însă condamnaţi să ducă mai departe povara acestor suferinţe membrii generaţiei pierdute care, prea vîrstnici pentru a suferi intervenţiile corectoare, vor fi ajutaţi de societate să parcurgă drumul anevoios spre un simulacru de normalitate, prin intermediul unor programe de reabilitare coerente. Eroul lui Elizabeth Moon aparţine acestei generaţii. Autist congenital, Lou Arrendale a învăţat să comunice cu semenii săi, să dea mîna cu cei cunoscuţi şi chiar să-i privească în ochi, să utilizeze convenţiile sociale ale conversaţiei (salutul, formulele de politeţe, cuvintele de mulţumire) pentru a satisface „nevoia de normalitate” a acestora. Lou are o slujbă mulţumitoare, laolaltă cu alţi autişti parţial recuperaţi într-o companie farmaceutică, unde îşi îndeplineşte cu destoinicie atribuţiile. Conduce o maşină şi e pasionat de scrimă. Îşi vizitează anual consilierul şi face tot ce-i stă în putinţă pentru a se integra, fără a atrage atenţia asupra handicapului de care suferă.

Dar tihna vieţii sale monotone e, pe neaşteptate, pusă sub semnul întrebării. Progresele medicinei au dus la dezvoltarea unui tratament experimental mulţumită căruia efectele autismului ar putea fi eliminate şi în cazul adulţilor. Dacă ar urma acest tratament, Lou ar fi capabil să gîndească, să acţioneze, să fie la fel ca toţi oamenii. Slujba sa e pusă în pericol de această evoluţie a situaţiei: mai-marii companiei impun angajaţilor autişti să se supună tratamentului de „normalizare”, alternativa fiind pierderea locului de muncă, deoarece compania nu mai este dispusă să suporte costurile facilităţilor – catalogate de-acum drept privilegii – necesare integrării lor.

În aparenţă, e doar o falsă dilemă. Firesc ar fi ca Lou să accepte tratamentul, devenind ceea ce şi-a dorit mereu, un om ca toţi ceilalţi. Dar, devenind normal, va mai fi el oare aceeaşi persoană? Va mai aprecia muzica clasică, va mai discerne în lume nuanţele şi tiparele pe care, i se pare, doar el le poate discerne? Şi, lucrul cel mai important, va reuşi să o cucerească pe Marjorie, iubirea sa nemărturisită? Îi va fi oare acesteia mai uşor să se apropie cu adevărat de un bărbat lipsit de handicapul care îl făcea să fie interesant, ca obiect al compătimirii?

După citirea rîndurilor de mai sus, cititorii vor face, în mod sigur, o paralelă cu povestirea lui Daniel Keyes, Flori pentru Algernon, devenită ulterior un roman (tradus recent la Humanitas) – o capodoperă incontestabilă. Accentele sînt însă diferite şi, comparînd cele două lucrări, pe care am avut şansa să le citesc la un interval de timp relativ scurt, deosebirile sînt evidente (şi nu neapărat în favoarea cărţii lui Keyes). O altă asociere posibilă ar fi cu binecunoscutul film Rain Man, care i-a prilejuit lui Dustin Hoffman un rol de Oscar; nici în acest caz, povestea hollywoodiană, categoric bine gîndită, nu depăşeşte, ca profunzime, cartea aflată în discuţie aici.

Din punct de vedere al construcţiei, romanul nu rezervă cititorilor surprize. Naraţiunea e liniară, abordînd exclusiv punctul de vedere al protagonistului. Se simte din plin, în romanul lui Elizabeth Moon, experienţa directă, mai presus de orice documentare (evidentă şi aceasta): scriitoarea a fost nevoită să facă faţă creşterii unui fiu autist, ajuns acum la vîrsta adolescenţei. Dar, spre deosebire de cartea lui Keyes, The Speed of Dark nu a fost scrisă pentru a stoarce lacrimi şi nici, în mod necesar, pentru a pleda pentru corectitudinea politică de-acum legiferată în Statele Unite. E o interogaţie despre alteritate, despre condiţia celui diferit într-o societate doar aparent „politically correct”, dar mai ales despre definiţia aşa-numitei „normalităţi”. Iar concluziile, pe care fiecare e invitat să le tragă de unul singur, nu sînt întotdeauna cele la care ne-am aştepta.

Addenda: The Speed of Dark a apărut în traducere românească la Millennium în noiembrie 2008, în traducerea excelentă a Onei Frantz. Versiunea românească poate fi achiziţionată de aici.

Această recenzie a apărut iniţial pe blogul Însemnări din colţul hărţii în aprilie 2006.

Anunțuri

Comentariul tău

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s