Odă meseriei mele

Mi-am învăţat fata ca, atunci cînd e întrebată cu ce se ocupă părinţii, să spună, mîndră, că tata e editor. Habar n-am dacă e mîndră cu adevărat, iar dacă are sau nu motive să fie mîndră ar trebui să ne spună cititorii cărţilor pe care le-am publicat de-a lungul celor unsprezece ani de cînd activez în branşă.

Mi-am îngăduit cîteva momente de reflecţie pe marginea acestui subiect, citind un articol din The Guardian, apărut pe 17 aprilie şi semnat de Damien G. Walter, autor de proză speculativă. Walter remarcă încă dintru început importanţa rolului jucat de editori – în spatele fiecărei cărţi bune se află un editor inspirat – şi încearcă să demonstreze, de-a lungul articolului, că aceştia nu au parte de recunoaşterea pe care o merită. În România, această nedreptate este şi mai accentuată. Am cunoscut oameni care, deşi citeau destul de mult, nu reţineau numele autorului, nu ştiau unde trebuie să caute numele traducătorului unei cărţi şi, dacă-i întrebai la ce editură a apărut volumul în cauză ridicau din umeri. Lor am încercat să le explic, în cîteva cuvinte, cam care este rolul unui editor de la noi. Ce face el, cu ce se mănîncă meseria asta şi, vorba lui Viorel Pîrligras în ale sale benzi desenate cu fergonauţi, „părinţii lui ştie”?

Editorul e omul care alege cartea ce va ajunge, după un îndelungat proces, în mîinile cititorului. El e cel care îşi pierde timpul pe net ore întregi, citind recenzii, răsfoind bloguri şi cataloage, parcurgînd în diagonală pasaje din cărţi, comparînd ratinguri pe Amazon şi Barnes&Noble, admirînd coperte, googălind ca disperatul după adresa unui autor sau a unui agent literar, scriind mailuri pentru a solicita exemplare de lectură, socializînd cu oameni pe care nu i-a întîlnit niciodată, dar cărora le va băga în curînd în buzunar o sumă frumuşică pentru a obţine exclusivitatea drepturilor de publicare, făcînd turism de nevoie la tîrguri de carte, eventual menţinînd şi o prezenţă activă pe internet pentru a fi la curent cu ceea ce îşi doresc cititorii.

Editorul e cel care, după ce drepturile au fost obţinute, în urma unei licitaţii sau a unui acord amiabil, trebuie să hotărască cine vor fi cei responsabili de avansarea „procesului tehnologic” ce va avea ca finalitate eticheta „bun de tipar”: traducătorii (în cazul în care e vorba de o carte apărută în străinătate), redactorii, artiştii care vor face copertele, designerii, poate chiar şi corectorii.

Alegerea unui traducător nu e deloc uşoară. Un editor cu fler va alege întotdeauna un traducător ale cărui sensibilităţi şi arii de interes coincid cu ale autorului. Nu vei alege niciodată un homofob pentru a traduce o carte în care moravurile sexuale sînt mai îngăduitoare. Nu vei alege un traducător specializat pe SF pentru a transpune un roman de dragoste… sau invers. Nu vei alege un începător pentru a-i da pe mînă James Joyce… sau San Antonio. Şi totuşi, fiecare traducător trebuie să înceapă cu o carte, nu? Şi-atunci? Ei bine, atunci intervin probele de traducere, lecturile comparative şi, în cele din urmă, alegerea, care poate fi inspirată… sau nu. Potrivirea dintre traducător şi carte e esenţială, iar rolul editorului e acela de a o realiza.

Redactorul cărţii (fie ea traducere sau o lucrare originală) trebuie să fie ales, din nou, pe baza unor afinităţi. Nu-i vei da unei domnişoare pudibonde să redacteze Irvine Welsh sau Henry Miller, aşa cum nu vei da unui redactor specializat în beletristică să se îngrijească de o culegere de probleme de matematică. Pentru coperte, ideal ar fi ca editorul să aibă de ales între mai multe proiecte propuse de art-director, care trebuie să fi citit cartea în cauză. Ar trebui, de asemenea, să asculte sfaturile departamentului de marketing, dar şi să le ignore atunci cînd crede cu tărie că o abordare inovatoare va face bine cărţii (ştiut fiind că toţi cei care lucrează în marketing sînt extrem de conservatori). Probabil că aceasta e cea mai mare calitate a unui bun editor: să anticipeze trendurile sau, mergînd contra acestora pentru a crea el însuşi tendinţe.

Cartea e tradusă şi/sau redactată, există o ilustraţie pentru copertă. Intervine o nouă dilemă, de care va fi legată alegerea tipografiei (dincolo de considerentele legate de costuri, pe care nu le voi discuta aici). Hardcover sau paperback? Pe ce tip de hîrtie va fi tipărită cartea? În ce format? Un volum de poezii de şaizeci de pagini nu-i totuna cu un roman-fluviu. O antologie tematică SF e altceva decît un potenţial best-seller semnat de Dan Brown. Un clasic se pretează la alte condiţii grafice decît un „roman de gară”. Din nou, editorul e cel care trebuie să găsească soluţia potrivită fiecărui titlu în parte. De-abia apoi va putea da drumul cărţii la tehnoredactare, corectură finală şi, în sfîrşit, tipar.

În sfîrşit, intervin şi considerentele legate de  faptul că branşa editorială este, nu doar la noi, un mediu concurenţial acerb, în care toate loviturile sînt permise, iar un editor trebuie să aibă nervi de fier, să ştie să piardă, dar să ştie şi cînd nu-i cazul să cedeze cu nici un chip. Să fie informat la zi, să aibă un dram de tupeu, dar şi bun-simţ în negocieri cu partenerii (indiferent că-i vorba de agenţi literari, autori sau tipografi). Un echilibru între acestea este imperios necesar, pentru a-ţi cîştiga o bună reputaţie atît printre colegii de breaslă (cei mai în măsură să te judece), dar şi printre cititori (cei care au întotdeauna dreptate).

Nu e o meserie uşoară, dimpotrivă, e extraordinar de solicitantă, aducătoare de peri albi uneori, dar compensaţiile şi satisfacţia sînt pe măsura stressului îndurat zi după zi. Nimic nu se compară cu reacţiile entuziaste ale cititorilor care îţi scriu fericiţi că le-ai făcut o bucurie cu o carte anume. Sau cu mirosul tiparului proaspăt şi al hîrtiei încă necitite. Sau cu atmosfera de la tîrgurile de carte şi alte întîlniri ale celor din branşă. Iar satisfacţia supremă, aş spune, e aceea de a-ţi cîştiga pîinea făcînd un lucru pe care alţii îl fac pentru a se relaxa: e genial să fii plătit ca să citeşti şi să faci cărţi!

Acest articol a apărut iniţial în Nautilus, mai 2009

Anunțuri

3 gânduri despre &8222;Odă meseriei mele&8221;

  1. Nu vreau nici să te contrazic, nici să mă supraapreciez, dar eu una zic că pot să traduc, la acelaşi nivel calitativ, şi un roman SF, şi unul de dragoste, şi o carte seacă despre management (chiar am tradus una)…
    Nu cred că sunt importante convingerile traducătorului, sunt de părere că e suficient să iubească cuvintele şi să aibă răbdare să jongleze cu ele! 🙂
    Traducerea e, după părerea, o provocare: trebuie să dovedeşti că poţi transpune textul respectiv în limba ta, când mai fidel şi, în acelaşi timp, având grijă să sune cât mai bine cu putinţă 🙂

  2. Pingback: Metatexte: o recapitulare « Ugly Bad Bear's

Comentariul tău

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s