O parabolă despre putere

Norman Spinrad – Între două lumi (A World Between) • traducere din limba engleză: Mihai-Dan Pavelescu, mass market paperback, 508 pagini, Fahrenheit, 1996

După 1989, unul dintre primii autori occidentali de science fiction ce au fost „recuperaţi” de către editorii români a fost Norman Spinrad. Dacă Nemira şi-a început demersul transformării lui Spinrad în „autor de casă” cu Solarienii, un roman minor, de tinereţe, editura Adevărul a ţintit corect, punînd mîna pe traducerea celui mai controversat dintre romanele scriitorului american autoexilat la Paris, Bug Jack Barron. Deşi beneficia de serviciile unuia dintre cei mai buni traducători de la noi, romanul a trecut însă neobservat de către critică, şi chiar de către marea majoritate a publicului cititor (de vină fiind, sîntem siguri, coperta kitsch, unanim considerată drept „cea mai urîtă copertă a unui volum de science-fiction apărut vreodată în România”). O altă editură, Z, a reiterat ratarea celor de la Adevărul, publicînd doar primul volum al romanului Russian Spring, cu un titlu greu digerabil (Grand tour navette) şi lăsîndu-şi cititorii sur leur faim, în aşteptarea unui volum secund care întîrzie să apară. Nemira a continuat în crescendo, publicînd într-un ritm susţinut Maşinăria rock’n roll, Agentul haosului, Visul de fier, Alte Americi şi, anul trecut, Jocul minţii. Încununarea Nemirei drept editor en titre al lui Spinrad a constituit-o vizita întreprinsă de autor în România în 1993 şi publicarea în premieră a volumului de debut al soţiei acestuia, N. Lee Wood (Copiii lui Farraday).

După succesul Nemirei şi bîlbele celorlalte edituri, n-am fi crezut că Spinrad îşi va vedea vreodată volumele publicate altundeva decît în respectabila colecţie Nautilus. Iată însă că Fahrenheit, decisă să detroneze Nemira de pe soclu-i prea înalt, a cutezat să publice, în condiţii grafice de excepţie, un alt roman important al autorului lui Bug Jack Barron.

Precum mai toate scrierile lui Spinrad, şi Între două lumi este o parabolă despre putere. În Bug Jack Barron, în Alte Americi sau în Jocul minţii, Spinrad ataca, cu violenţa-i caracteristică, totalitarismul cu faţă umană, mascat îndărătul unei democraţii de mucava. În Visul de fier, satira genului fantasy îi oferea prilejul unei demontări a practicilor extremismului. În Agentul haosului şi în Maşinăria rock’n roll, dezamăgit de abuzurile societăţii în care trăia, scriitorul ridica în slăvi binefacerile anarhiei. În sfîrşit, Primăvara rusească, scrisă în perioada cînd Spinrad îşi alegea drept patrie adoptivă Franţa, exaltă „visul european”, în contradicţie cu decăderea unei Americi plafonate din pricina orgoliului ei. Între două lumi conturează, în premieră, imaginea lui Spinrad despre ceea ce ar trebui să fie democraţia. Pacifica, planeta-miză a romanului, întruchipează o utopie democratică. Din acest unghi de vedere, Între două lumi este Republica lui Spinrad, o cetate nu a filozofilor, ci a vrăjitorilor mass-mediei, cei care furnizează divertismentul şi educaţia întregii galaxii. Spinrad sintetizează aici preocupările sale pentru universul televizual. În Utopia sa nu există cenzură, exerciţiul democratic e un fapt banal, hotărîrile de importanţă vitală se iau prin „vot electronic” la scară planetară, iar valoarea supremă e libertatea de expresie.

Necazurile se vor ivi în paradis odată cu sosirea aproape simultană a unor nave purtînd emisari ai celor două tabere implicate în „Războiul dintre Roz şi Albastru” (acesta a fost titlul preferat de editorii francezi ai cărţii): savanţii transcendentali, deţinători ai unor cunoştinţe ştiinţifice avansate, a căror organizare prezintă limpezi trăsături falocrate, şi femocratele venite de pe Pămînt, lesbiene prin lege şi comunizant-barbare prin moravuri. Înfruntarea se produce iniţial prin mijloacele subtile ale propagandei cvasi-subliminale, conflictul deschis urmînd a se declanşa deîndată ce opinia publică pacificană se polarizează în jurul celor două centre de putere. Războiul sexelor descris de Spinrad e un război al nervilor, o luptă surdă între impulsurile atavice de semn diferit. Democraţia va triumfa, în cele din urmă, cu preţul unor manevre politice nu tocmai conforme cu idealul democratic al transparenţei totale. Un happy-end a l’americaine, deloc caracteristic autorului sumbrelor previziuni din Alte Americi, rezolvă toate conflictele, prin expulzarea elementelor extra-planetare perturbatoare, căci, aşa cum îi stă bine unei utopii, fie ea chiar una a democraţiei, „totul e bine în cea mai bună dintre lumile posibile”.

S-a afirmat deseori, de către exegeţii lui Spinrad, că Între două lumi ar fi o culme a falocratismului lui Spinrad, mai evident aici chiar şi decît în Visul de fier. O lectură partizană poate da, într-adevăr, o atare senzaţie: femocratele lesbiene sînt groteşti, pacificanele ce li se raliază par a fi proaste grămadă, personajele din aceste două categorii sînt conturate cu liniile groase (chiar prea groase) ale caricaturistului; falocratismul transcendental e unul de catifea, subtil şi neopresiv, suportabil chiar, la o adică. Însă la fel de îndreptăţită ar putea fi şi o afirmaţie contrară: romanul lui Spinrad poate fi citit şi în cheie feministă! Drept dovadă în acest sens poate fi adusă preeminenţa în societatea utopică a Pacificei a sexului frumos, în vreme ce însăşi denumirea generică a bărbaţilor de pe planetă, „tauri”, nu e cu nimic mai măgulitoare decît cea a „prăsitorilor” pămînteni. Spinrad e, ca întotdeauna, gata să provoace controverse.

Limbajul lui Spinrad e, ca în Bug Jack Barron şi în Maşinăria rock’n roll, crud, violent, presărat din belşug cu aşa-numitele obscenităţi. Un critic francez descoperă în această tendinţă o înrudire cu William Burroughs cel din Nova Express. „Scriitura mea este una fizică şi, din acest punct de vedere, poate fi catalogată drept violentă; violenţa mea este o opţiune stilistică”, declara autorul într-un interviu. E demnă de laudă, în acest punct al discuţiei, strădania, în general încununată de succes, a lui Mihai Dan Pavelescu de a evita vulgaritatea.

O observaţie: de-a lungul textului, apare de nenumărate ori atributul „fascho-şovin”, a cărui grafie supără. N-ar fi fost oare de preferat „fascio-şovin”, în condiţiile în care, să nu uităm, sistemul de scriere al limbii române este cel fonetic? Cu acest amendament, prestaţia traducătorului este onorabilă, la nivelul cerut de un text agreabil la lectură, dar plin de semnficaţii.

Această recenzie a apărut iniţial în Ficţiuni nr.1 / 1998

Anunțuri

Comentariul tău

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s