După ce a obţinut diplomele de licenţă în Cinematografie (1971) şi Litere (1972), Joëlle Wintrebert a activat o vreme în domeniul audio-vizualului. A realizat un scurt metraj pe 16 mm (Eaux-meres – 1968), a scris scenarii pentru televiziune. În 1975 devine redactor-şef la revista Horizons du Fantastique, intrînd în contact cu microcosmosul SF-ului francez. Publică în acelaşi timp primele sale nuvele aparţinînd genului. În paralel lucrează ca reporter şi critic pentru diferite publicaţii. În 1980 îi apare primul roman, Les olympiades truquées (Editions Kesselring), obţine premiul Rosny Aîné pentru nuvela „La créode” (publicată în Univers 17, Ed. J’ai lu) şi devine membră a juriului Premiului Apollo. În anul următor hotărăşte să-şi abandoneze cariera jurnalistică spre a se consacra literaturii. De la acea dată a publicat douăsprezece romane, o culegere de povestiri şi a realizat trei antologii. Reeditarea revăzută a primului ei roman, Les Olympiades truquées (Ed. Fleuve Noir), obţine Premiul Rosny Aîné, în 1988. În anul următor, Le créateur chimérique (Ed. J’ai lu) este încununat cu prestigiosul Grand Prix de la Science-Fiction Française. În 1993, romanul Les diables blancs (Gallimard) cucereşte Premiul Amerigo Vespucci. Începînd din 1985, colaborează din nou la realizarea unor scenarii pentru televiziune. Acest interviu a fost realizat în martie 1996, via e-mail.
•
Horia Nicola Ursu: Cum se vede, din exterior, literatura science-fiction din România?
Joëlle Wintrebert: SF-ul românesc e prea puţin cunoscut în Franţa. Desigur, cu excepţia lui Vladimir Colin, care a fost publicat în colecţiile specializate ale editurilor Denoël, Marabout, Opta etc. Un alt român cunoscut este Ion Hobana, care a participat la mai multe convenţii francofone. Pot însă să vă citez numele a cîţiva autori, ale căror texte le-am putut citi în diferite antologii: Ovid S. Crohmalniceanu, Adrian Rogoz, Gheorghe Săsărman, Mircea Opriţă, Mihail Grămescu, Alexandru Ungureanu, Gheorghe Păun, Mircea Nedelciu şi Norman Manea. Am citit de asemenea o excelentă culegere de nuvele fantastice de Mircea Cărtărescu, Visul, apărută la Editions Climats.
HNU: E destul de puţin, nu-i aşa? Să fie chiar atît de greu să publici în Franţa? Cum s-ar putea lansa un autor român pe piaţa cărţii franceze?
JW: Nu cred că e foarte uşor să pătrunzi pe piaţa franceză, atunci cînd eşti un scriitor român. Dacă românii cultivaţi sînt foarte adesea capabili să citească şi să vorbească curent limba franceză, reciproca nu este cîtuşi de puţin adevărată. Şi noi, francezii, ne confruntăm cu aceleaşi probleme pentru a ne face cunoscuţi pe piaţa americană. Ideală este propunerea unui text deja tradus, ale cărui calităţi ar putea fi astfel corect apreciate de către directorii literari. În caz contrar, ar fi necesară cunoaşterea unui traducător din română în franceză, de preferinţă a unuia bine văzut de către editura respectivă… Aceştia sînt însă, cum se spune, rara avis…
HNU: Potrivit lui Jean-Pierre Andrévon, în literatura SF scrisă de femei sînteţi cea care asigură „calea de mijloc”, dînd eroinelor dumneavoastră „un rol de prim-plan, fără a cădea însă în păcatul maniheismului”. Pe de altă parte însă, după publicarea eseului „Sexism şi science-fiction” în paginile Jurnalului SF, aţi fost acuzată de lipsă de obiectivitate de către un important critic român, domnul Voicu Bugariu. Ce părere aveţi?
JW: Dacă, în romanele sau nuvelele mele, personajele feminine ar fi maniheiste, şi-ar pierde, după părerea mea, orice credibilitate. Evident însă că nu poţi scrie un eseu aşa cum scrii un roman. Atunci cînd alegi un subiect de tipul „Sexism şi science-fiction”, o faci pentru a transmite un mesaj. Intenţia didactică e însoţită de anumite îngroşări caricaturale şi de o anume provocare, fără ca acest lucru să pară supărător. Cu toate acestea nici unul din exemplele pe care le-am folosit în studiul meu nu este inexact; dimpotrivă, cred că am fost întrutotul obiectivă în prezentarea evoluţiei rolurilor sexuale în science-fiction, evoluţie ce s-a datorat, la începuturile ei, unor bărbaţi (Farmer sau Sturgeon, de pildă). Nu cunosc motivele pentru care criticul respectiv m-a acuzat de lipsă de obiectivitate; nimeni nu poate nega însă faptul că, la un moment dat, literatura science-fiction şi-a meritat din plin eticheta sexistă… Putem arăta indulgenţă în ceea ce priveşte prima jumătate a secolului; mai recent însă, cînd acest sexism a fost opera unor autori care propovăduiau, de altfel, idei libertariene, el nu mai este acceptabil şi stigmatizarea sa mi se pare legitimă.
HNU: Tema dublului şi cea a alterităţii asumate sînt două din coordonatele majore ale operei dumneavoastră. De unde vine această fascinaţie pentru celălalt eu şi pentru Celălalt, cel diferit?
JW: Tema dublului este, într-adevăr, unul dintre elementele dominante ale romanelor şi povestirilor pe care le scriu, fie că e vorba de dublu, ca proiecţie controlată a sinelui (cum este cazul lui Selen, în Chromoville), fie ca o proiecţie necontrolată (în Le Créateur chimérique, deîndată ce se naşte, Ayuda scapă de sub controlul fizic şi mental al lui Damballah, care nu va izbuti să-l controleze nici pe Mercure). De ce mă fascinează atît de mult această temă, care şi-a aflat expresia cea mai izbutită în romanele lui John Varley? Poate fiindcă dublul e cea mai extraordinară ipostază a alterităţii. Ce poate fi mai tulburător, mai înspăimîntător, mai exaltant decît o fiinţă perfect asemănătoare cu tine însăţi, şi care e, totuşi, alta decît eşti tu?!
Tema Celuilalt, care este şi ea una din temele mele predilecte, pune în discuţie diferenţa, şi atitudinea noastră în raport cu aceasta. Dublul este tot o formă a alterităţii, un „Celălalt” care nu e însă diferit, ci identic, care face trimitere la propria identitate, dar mai ales la identitatea sexuală, atunci cînd acest dublu posedă un sex diferit, sau e presupus a fi investit ca atare (cum este cazul în Chromoville şi în Le Créateur chimérique). Variaţiunile posibile pe această temă îmi par infinite.
HNU: Sînteţi, în general, pesimistă. Romanele dumneavoastră descriu lumi bolnave, totalitarisme mascate, dar cu atît mai eficiente. Pesimismul e o convingere sau un semnal de alarmă?
JW: Orice denunţare are întotdeauna valoarea unui strigăt de avertisment. Îmi place să cred că romanele mele le dau, cît de cît, de gîndit celor care le citesc. Trebuie să mărturisesc însă că mi-e din ce în ce mai greu să cred în viitorul omului, într-un viitor radios. Istoria se bîlbîie înfiorător. E groaznic atunci cînd crezi că te-ai eliberat de ceva rău, şi grozăvia se produce din nou, aproape identică. Lagărele de concentrare, violurile organizate şi masacrele din fosta Iugoslavie, genocidul populaţiei Tutsi, regimul terorii integriste din Algeria, iată tot atîtea exemple care nu sînt deloc de natură a-mi stîrni optimismul.
HNU: Voi repeta, pentru cititorii noştri, o întrebare pe care v-am pus-o pentru întîia oară acum cinci ani: se poate trăi din scris, ca autor de science-fiction, în Franţa zilelor noastre?
JW: Să trăieşti, scriind literatură SF? Din păcate, nu sîntem în Statele Unite, unde publicul cititor este imens. Este aproape imposibil să trăieşti din scris, scriind numai literatură SF, mai ales atunci cînd publici în colecţiile specializate. În afara colecţiilor, se întîmplă ca unele cărţi, cum au fost cele ale lui Barjavel sau ale lui Pierre Boulle, odinioară, sau, mai recent, cele ale lui Bernard Werber (Furnicile, Ziua furnicilor şi Thanatonauţii) să devină best-seller-e. În astfel de cazuri, da, se poate trăi din scris, dar succesele de acest gen sînt foarte rare. Chiar şi un autor cum e Pierre Pelot, care a publicat enorm, se descurcă destul de greu. Cu atît mai mult cu cît, în ultima vreme, colecţiile de SF s-au împuţinat. Doar J’ai lu şi Denoël mai publică autori francezi şi, chiar şi aici, e greu de pătruns. Cu toate acestea, se întrevăd oarecare speranţe pentru viitor. Tot mai multe edituri pentru tineret publică science-fiction, iar literatura pentru tineret constituie o bună rampă de lansare pentru un autor. Pe de altă parte, o vreme n-au mai existat reviste profesioniste specializate. De curînd însă, au apărut trei trimestriale: Cyberdreams, Bifrost şi Galaxies. Să le urăm viaţă lungă, căci un autor nu poate găsi o modalitate mai bună pentru a se face cunoscut.
HNU: Viitorul a început să atragă din nou cititorii? Credeţi că ponderea mare a filmelor SF, fantastice sau cu teme apropiate acestor genuri are vreun rol în această revigorare?
JW: Să nu exagerăm! Nu cred că starea editării SF-ului francez s-ar putea ameliora în proporţie egală cu succesul filmelor SF. Nu se ştie însă, niciodată. Contactul constant cu simbolurile uzuale ale literaturii SF – prin cinema, publicitate şi televiziune – ar putea spori numărul publicului cititor. Şi, cu cît ai mai mulţi cititori, cu atît mai bine poţi cîştiga, dacă reuşeşti să te faci publicat.
HNU: Am avut privilegiul de a vă cunoaşte cu ocazia turneului de conferinţe pe care l-aţi întreprins în România în martie 1991, la iniţiativa Centrului Cultural Francez. Ce impresii v-a lăsat România? Veţi reveni la noi în ţară?
JW: Nu s-ar putea afirma că am vizitat, cu adevărat, România. Am stat doar o săptămînă, timp în care am văzut doar Bucureştiul, Clujul şi împrejurimile lor. Amintirile mele cele mai plăcute se leagă de excursia pe care am făcut-o în Maramureş, unde am fost întîmpinaţi cu ospitalitate de localnici, fie ei ţărani sau chiar preoţi. Zăpada de pe culmile munţilor dădea peisajului un aspect feeric, iar satele şi bisericile, cu arhitectura lor tradiţională, mi s-au părut minunate, ca şi primirea care mi s-a făcut. N-am stat îndeajuns de mult pentru a descoperi şi laturile nefaste ale României. Am fost însă neplăcut impresionată văzînd cum nişte copii de ţigani, care cerşeau pe stradă, în frig, erau respinşi cu brutalitate de unii trecători. Scena respectivă nu este însă caracteristică, neapărat, numai României. Pretutindeni poţi vedea aşa ceva. Sper să revin într-o bună zi în România, avînd la dispoziţie mai mult timp pentru a o vizita pe îndelete.
HNU: În încheiere, v-aş ruga să transmiteţi cîteva cuvinte pentru cititorii revistei noastre şi pentru fanii de SF din România.
JW: Ce le-aş putea spune?… Sper ca scrierile mele să le trezească interesul, poate chiar să îi emoţioneze. Scrisul e un act important, care te implică, te atrage în jocul său, cu toată fiinţa. Un autor simte nevoia să ştie că alţii, cititorii săi, vor pătrunde în universul pe care l-a creat, şi-l vor însuşi, vizitîndu-l apoi, în vise… sau chiar în coşmare!
HNU: Vă mulţumesc.
•
Acest interviu a apărut iniţial în Ficţiuni nr.1/1998
Traducere şi prezentare: Horia Nicola Ursu. Foto © Henri Lehalle
METATEXTE 