Adio, Anticipaţia!

Almanah Anticipaţia 1999-2000 • trade paperback, 288 pagini, Ştiinţă & Tehnică, 2000

Aşteptat îndelung pe parcursul anului eclipsei (ultimele materiale au fost predate în iunie 1999), Almanahul Anticipaţia 1999-2000 a apărut de-abia în ianuarie anul acesta. Motiv de numerotare dublă (1999-2000) şi, se pare, motiv pentru existenţa a două editoriale, contrar obiceiurilor instituite în redacţie.

Semnatarul celui dintîi este Dan Mihu, un nume care nu îmi spune nimic. Nu i-am citit nici un volum, nici o povestire, nici un eseu, nici măcar vreo recenzie de carte sau de film. Şi totuşi, omul se pare că a publicat destul, dacă e să mă iau după tonul cu care îi mustră părinteşte pe cei care au publicat „cărţi şi reviste frumoase, deştepte, originale”, dar pe care „Cine le-a văzut? Cine le-a pipăit? Cine le-a citit? Cu excepţia autorilor lor”… Mă îneacă regretul şi ruşinea, ştiindu-mă atît de ignorant în ceea ce îi priveşte bibliografia cu siguranţă bogată.

Folosind cu îndreptăţită mîndrie naţională normele noii grafii consiliate de Academie din 1991 încoace, Dan Mihu îşi avertizează „colegii” ce se vor „înfierbânta” trimiţîndu-i „banale şi complet inutile drepturi la replică” în privinţa faptului că, deşi „suntem într-o competiţie acerbă pe o piaţă saturată de apariţii editoriale, cele mai multe imunde, altele doar tembele”, noi, editorii, „nu ne concurăm reciproc”. Cum s-ar spune, ne concurăm, dar nu unii cu alţii, ci cu ceilalţi… Care „ceilalţi”? N-am reuşit să înţeleg ce anume vrea să demonstreze editorialistul: că e greu să publici SF de calitate în România? că autorii români nu ştiu să scrie? că numai în Anticipaţia se ascund adevăratele valori?

Domnia sa n-a mai trecut cam de multişor prin librării. Anul care a trecut, în ciuda dispariţiei din chioşcuri a revistei Anticipaţia, a adus multor autori români ocazia debutului sau a confirmării acestuia. Lucian Merişca, Bogdan Ficeac, Roberto R. Grant şi-au reafirmat valoarea. Au debutat Ovidiu Petcu, Andrei Valachi, Liviu Radu, Michael Haulică, Ona Frantz. Cînd, în ultimul deceniu, am mai avut oare parte de o asemenea ploaie de cărţi cu adevărat valoroase, scrise de autorii autohtoni? Că domnul Mihu nu a văzut aceste cărţi, e vina domniei sale şi, în egală măsură, a distribuţiei defectuoase a acestor volume. Dar cărţile există, cei care au vrut să le citească – şi nu sînt puţini! – le-au găsit, orientîndu-se după recenziile apărute nu în „minunatele fanzine” pe care se pare că le dispreţuieşte domnul Mihu, ci în publicaţii literare de înaltă ţinută. În final, editorialistul aruncă potenţialilor cititori mănuşa promisă în titlu, anunţîndu-i că „noua formulă a revistei Anticipaţia” are nevoie de semnătura lor. Cu regret, îi voi aminti că „noua formulă” implică inexistenţa respectivei reviste, aşa încît ar fi destul de greu să semnezi în ceva care… lipseşte.

Cel de-al doilea editorial e semnat de cel care a încercat să facă din Anticipaţia o publicaţie literară şi, din titlu, ne dăm seama că a renunţat la această aspiraţie. „La sfîrşit (de mileniu)”, Mihai-Dan Pavelescu se desparte „de ceva care nu va mai exista de acum înainte decît graţie acelui teribil har cu care a fost înzestrat omul: memoria”. Mihai-Dan Pavelescu, spre deosebire de preopinentul său, a colindat librăriile şi şi-a făcut conştiincios temele, citind ceea ce a apărut nou, pentru a ajunge la o concluzie alarmantă: „SF-ul românesc bate pasul pe loc, închistat în ghetto-ul coşmarurilor prezentului, nici măcar ale viitorului”. Concluzia sa, la despărţirea prezumată de Almanahul şi de revista pe care a încercat zadarnic să le aducă la nivelul literaturii, este tristă: „Nu ştiu cîte almanahuri Anticipaţia vor mai apărea după 2000 şi în acest singur editorial pe care l-am scris vreodată mi s-a părut important să vă amintesc faptul că science-fiction înseamnă a privi dincolo de gunoaiele pe care călcăm zilnic”. Deşi împărtăşesc, în mare măsură, ideile expuse de Mihai-Dan Pavelescu în acest editorial care merită a fi citit în întregime, îl voi contrazice în această ultimă afirmaţie: SF-ul şi literatura imaginarului înseamnă a încerca să ne descotorosim de gunoaie, iar nu să privim dincolo de ele, scăldaţi în mirosul lor, după principiul pur românesc: „Pute, pute, da-i călduţ!”

Dar Almanahul Anticipaţia înseamnă mai mult decît două editoriale perfect contradictorii. El este şi o culegere de povestiri, care însumează, în această ediţie, două secţiuni perfect distincte: cea rezervată autorilor români, dublată de o interesantă antologie fantasy, probabil cîntecul de lebădă al lui Mihai Dan Pavelescu în calitate de redactor literar al publicaţiei.

Autorii români sînt aproape aceiaşi ca în fiecare an: buni, mediocri şi cu totul netalentaţi. Există în tradiţia almanahurilor Anticipaţia un obicei straniu, de a alătura proze excelente, cum sînt în acest număr „Ciuma de sticlă” a lui Costi Gurgu, „Stella” lui Liviu Radu sau „An/Organic” de Florin Pîtea, unor rebuturi precum „Ikiru este” semnată de necunoscutul MADI, „Dispariţia” lui Victor Martin sau „Scena cu salonul” pe care o oferă cititorilor un Mihail Grămescu aflat într-o tot mai acută criză de inspiraţie. Aurel Cărăşel, acest Harry T. Francis al SF-ului românesc, recidivează întru mediocritate cu „Marile migraţii”, alăturîndu-se astfel unui frate de dincolo de Prut pe nume Garştea Natan, care descrie nevizitat de muză „Lumea lui David”. Nu lipseşte proletcultistul băiat de cartier, Ovidiu Vitan, comiţînd acum un pamflet sec la adresa telefoniei mobile în „Omul care a salvat mîndria rănită a lumii”. Jean-Lorin Sterian şi Don Simon sînt egali cu ei înşişi, adică foarte buni, dar deloc SF, în două proze cu iz sud-american, Ana-Maria Negrilă mai publică un fragment din „Trickster”, iar Ladislau Daradici ne invită într-o pauză de lirism, sub „Luna unei nopţi de luna mai”. Val Antim, Bogdan-Tudor Bucheru şi Mircea Cărbunaru au dat în acest an texte onorabile, dar nu ieşite din comun. Un amalgam căruia îi lipseşte coerenţa, dar şi o corectură şi o redactare la sînge. Se vede limpede că Mihai-Dan Pavelescu nu a fost implicat în fazele finale ale închegării almanahului.

„Galaxia SF”, rubrica de critică şi eseu, e aridă şi lipsită de vlaga polemică a ultimilor ani. Se face simţită lipsa erudiţiei uşor sofistice a lui Cornel Robu. Radu Pavel Gheo, Roberto R. Grant şi Györfy György generalizează fără o finalitate precisă, Dan Popescu oferă omniprezentul listing de apariţii ale anului precedent (1998), cu mici erori, iar Mihai Dan Pavelescu înşiră premiile internaţionale ale anului 1999. Cea mai scandaloasă risipă de spaţiu tipografic se face prin publicarea unei lungi aşa-zise istorii a filmului SF, semnată de Mihnea Columbeanu. Vajnicul traducător „cu kilu’” sacrifică un copac pentru a-şi întinde pe 23 de pagini însemnările agramat-miştocăreşti despre filmele vizionate sau de care măcar a auzit, amestecînd panseuri inepte cu epitete ce se vor hazlii. Rezultatul, ca în cazul mai tuturor întreprinderilor sus-numitului, e jalnic şi simptomatic pentru o anumită mentalitate a „fanului profund”.

Antologia fantasy compilată de Mihai Dan Pavelescu în încheierea acestui almanah se deschide cu o prezentare generalistă a unor autori de literatură fantastică, light fantasy şi horror, căreia i se alătură un interesant eseu al lui David G. Hartwell, „Dolari şi Dragoni: Adevărul asupra fantasy-ului”, în care sînt surprinse limpede dihotomiile dintre comercial şi literar, dintre adevărata literatură şi maculatura scrisă de dragul cîştigurilor, fiindu-ne dezvăluite utile anecdote din lumea editorială americană. Autorii traduşi sînt Lord Dunsany, Jack Vance, Gene Wolfe, Jane Yolen,  Michael J. Flynn, Joyce Carol Oates (cînd se va găsi oare un editor pentru romanele acestei autoare?). Calitatea traducerilor e onorabilă, dar se simte şi aici lipsa mîinii forte a unui redactor. În sfîrşit, Cornel Robu comentează o proză mult-premiată a lui Poul Anderson; traducerea prozei în cauză, impecabilă, este semnată de Ioana Robu. Acest dublet proză-comentariu a mai apărut în exact aceeaşi formulă şi în revista Tribuna, în 1999, cu aproximativ şase luni înaintea ieşirii pe piaţă a almanahului.

Mă voi opri acum asupra unui aspect blamabil, în opinia mea. I-am predat în iunie 1999 lui Dan Pavelescu traducerea prozei „Fragment din Cartea Mării” de Roland Wagner. Povestirea în cauză era însoţită de o prezentare a autorului şi de cîteva precizări referitoare la Premiul Tour Eiffel, care încununase acest text în primăvara aceluiaşi an. Grupajul respectiv era gîndit ca un tot unitar, textul în sine fiind completat de informaţii pe care le socoteam interesante pentru cititori. Dacă, în cazul dubletului propus de Cornel Robu, gruparea a fost respectată, în cazul textului lui Wagner precizările şi prezentarea au fost eliminate fără ca eu să fi fost consultat, o practică deloc onorabilă. Un singur lucru mă consolează: de această dată, traducerea mi-a fost atribuită mie, iar nu lui Laurenţiu Turcu, aşa cum s-a întîmplat în urmă cu un an, în ediţia precedentă, în cazul povestirii Joëllei Wintrebert, „Transfuzie”. Mă aşteptam măcar la o precizare în acest sens, la o erată. Din păcate, etica nu intră în programul „noii formule” a echipei de la Anticipaţia.

Cîteva cuvinte despre prezentarea grafică a ultimei ediţii a Almanahului: o copertă şi un tipar de bună calitate, dar ilustraţiile, atît cele interioare, nesemnate şi stereotipe, cît şi cea a copertelor I-IV, aparţinîndu-i lui Walter Riess, stridentă şi de prost gust, ne fac să ne gîndim cu nostalgie la ediţiile pre-1989 ale publicaţiei pe care o aşteptam, pe-atunci, cu sufletul la gură.

E ultima oară cînd scriu despre Almanahul Anticipaţia. Chiar dacă el va continua să apară, aura de mit care l-a înconjurat s-a risipit. Trivializate de alăturări nedemne şi de inepţiile unor corectori, chiar şi textele de bună calitate îşi pierd farmecul. O întreprindere care ar fi putut avea succes, căzută în mîinile unor diletanţi – da, domnule Mihu, ai intuit corect epitetul care te caracterizează – nu va avea niciodată impactul glorioaselor avînturi din vremurile demult apuse. Anticipaţia, dacă va reînvia vreodată, va fi împînzită din nou cu editorialele fostului ministru al sporturilor şi cu texte semnate de tinere condeie care n-au pus în viaţa lor mîna pe o carte de gramatică. Un mit căzut, Almanahul Anticipaţia pare a dovedi că, pentru SF-ul românesc, trecerea într-un nou mileniu va fi fost egală cu Apocalipsa. Şi totuşi, lumea nu se sfîrşeşte aici. Concurenţa ce-l scîrbeşte pe redactorul-şef recent înscăunat în redacţia din Casa Scînteii va elimina de pe piaţă dinozaurii morţi şi mumificaţi, înlocuindu-i cu literatură. Iar dacă nu, va însemna că, în urmă cu zece ani, Cristian Tudor Popescu avea dreptate atunci cînd afirma, scandalizînd, că răposatul din decembrie a luat cu sine în cimitir SF-ul românesc… Odihneşte-te în pace, mitul nostru iubit!

Această recenzie a apărut iniţial în Ficţiuni nr.4/2001

Anunțuri

Comentariul tău

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s