Joe Haldeman şi proporţia ideală

Joe Haldeman – Camouflage • hardcover, 304 pagini, Ace Books, 2004

Joe Haldeman se numără printre autorii ale căror cărţi le citesc întotdeauna cu plăcere. Părerea mea e împărtăşită, se pare, atît de către confraţii săi, cît şi de către marele public, scriitorul american fiind printre puţinii care au reuşit (şi încă în trei rînduri!) „eventul”, dubla Hugo / Nebula, cu Forever War (în 1975-1976), cu nuvela The Hemingway Hoax (în 1990-1991) şi cu Forever Peace (în 1998-1999). E o performanţă care, chiar şi pentru un cititor neavizat, e de-ajuns pentru a incita la lectură.

Haldeman s-a născut în iunie 1943, în Oklahoma City. În 1965 s-a căsătorit cu Mary Gay Potter, iar în 1967 şi-a luat licenţa în astronomie şi, în acelaşi an, a fost recrutat şi a luptat în Vietnam, ca inginer militar. Experienţa războiului avea să îl marcheze profund, influenţîndu-i în bună parte scrierile de mai tîrziu şi inspirîndu-i primul roman, War Year (1972) şi capodopera publicată trei ani mai tîrziu, The Forever War (1975).

În prezent, locuieşte în Gainesville, Massachussets şi predă cursuri de tehnică literară la MIT. Camouflage (2004) este cel de-al douăzeci şi unulea roman publicat de Haldeman. I-au urmat, în 2005, romanul Old Twentieth, în 2006 culegerea de povestiri War Stories, în 2007 romanul The Accidental Time Machine şi culegerea A Separate War and Other Stories, iar în 2008 şi 2009, primele două volume ale unei noi trilogii, Marsbound şi Starbound.

Camouflage a apărut şi în româneşte, la Nemira, la un an după ce romanul i-a adus autorului american un nou premiu Nebula; volumul poate fi achiziţionat de la Librăriile Humanitas, la preţ redus, aici.

Să vedem însă despre ce e vorba în carte…

În anul 2019, în adîncul Pacificului este descoperit întîmplător un artefact de origine necunoscută. Încercările unui grup de oameni de ştiinţă de a-i pătrunde misterul par zadarnice. Aceştia, sub conducerea oceanologului Russell Sutton (printre ale cărui realizări se numără ridicarea la suprafaţă a epavei Titanicului), speră să cîştige deopotrivă faimă şi avere din descoperirea secretelor misterioasei structuri, bănuită aproape unanim a fi de origine extraterestră. Russell şi colegii săi nu bănuiesc însă că artefactul a devenit o ţintă nu doar pentru guvernele marilor puteri, ci şi pentru două entităţi non-umane, nemuritoare, ce-şi pot schimba forma după propria voinţă. Destinul lui Russell se va schimba radical atunci cînd drumul său şi al celor doi alieni (care doar îşi bănuiesc reciproc existenţa şi urmăresc scopuri radical diferite) se va intersecta.

A povesti mai mult, a intra mai mult în detalii, ar însemna să răpesc cititorilor bucuria descoperirii unui roman pasionant, cu structură de thriller. Căci romanul lui Haldeman e o mostră a ceea ce înseamnă arta povestirii. Naraţiunea e simplă, fără artificii inutile, fără risipă de metafore sau cuvinte mari. Stilul e omul, se spune, şi din cîte mi-a fost dat să citesc despre Haldeman, acesta e unul dintre acei „meat and potatoes people”, cum atît de plastic îi caracterizează americanii pe cei care nu se încurcă în detalii inutile. Un specialist în oceanografie, în computere sau în astronomie ne-ar confirma, probabil, exactitatea datelor ştiinţifice folosite, fără exces. Haldeman ştie să îşi strecoare informaţiile fără a deveni plictisitor prin exces expozitiv.

O lectură plăcută, care nu dă dureri de cap, dar te prinde îndeajuns pentru a lăsa cartea din mînă doar cînd te răpune oboseala. Probabil că, din punct de vedere strict literar, unii dintre contracandidaţii la Premiul Nebula din acest an (şi mă gîndesc acum la Susanna Clarke, Geoff Ryman sau John C. Wright) ar fi meritat mai mult să cîştige. Dar proporţia de îmbinare între literar şi ştiinţific, cea care dă măsura apartenenţei la genul literar pentru care au fost întemeiate Premiile Nebula de către Damon Knight, e cea care determină (în cazul ideal, desigur) cartea care merită cel mai mult să cîştige. Iar în 2006, proporţia ideală a fost atinsă de cartea lui Haldeman.

PS: Un interviu cu Joe Haldeman, o bio-bibliografie detaliată şi povestirea „Mortuare”, recompensată cu World Fantasy Award, pot fi citite în primul număr tipărit al revistei Galileo.

Această recenzie a apărut iniţial pe blogul Însemnări din colţu’ hărţii în mai 2006

Anunțuri

3 gânduri despre &8222;Joe Haldeman şi proporţia ideală&8221;

  1. Pingback: Despre chestii care ne lipsesc, cu dor. Şi despre Ovi « Ugly Bad Bear's

  2. Pingback: Joe Haldeman: Meseria se învaţă scriind proză scurtă « Ugly Bad Bear's

  3. Pingback: Concursuri, articole, povestiri

Comentariul tău

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s