Michael Swanwick: Tolstoi n-a cîştigat premiul Nobel

Michael Swanwick (născut în 1950) a debutat în science fiction în 1980 cu nuvela „The Feast of St. Janis” (în româneşte a apărut cu titlul „Praznicul Sfintei Janis” în antologia Sfîrşitul lumii, editată de Martin H. Greenberg, Millennium Books, 2011). Autor de povestiri, romane şi eseuri, deţine un număr impresionant de premii Hugo, Nebula şi World Fantasy. Trăieşte în Philadelphia.

Bibliografie selectivă: In the Drift (1985), Vacuum Flowers (1987), The Iron Dragon’s Daughter (1988), Griffin’s Egg (1990), Stations of the Tide (1991 – Premiul Nebula), Cigar-Box Faust and Other Miniatures (1991), Jack Faust (1997), Tales of Old Earth (1992), A Geography of Unknown Lands (1997), Bones of the Earth (2002), The Dragons of Babel (2009).

Horia Nicola Ursu: Mai întîi, am să te rog să ne dezvălui cîteva lucruri despre tine. Cine eşti tu, Michael Swanwick? Cum ai devenit scriitor? Şi, desigur, de ce ai ales literatura science fiction, nu cea poliţistă sau western, de pildă?

Michael Swanwick: Cînd eram copil, îmi doream să devin om de ştiinţă şi nici acum nu ştiu exact ce anume m-a determinat să-mi schimb opţiunea, îndreptîndu-mă spre literatură. Tata lucra ca inginer la General Electric, aşa încît am crescut avînd la dispoziţie informaţii la zi despre cum avea să fie viitorul: colonii umane pe Lună, sonde spaţiale, vehicule pe pernă de aer, avioane ultrarapide… Tata s-a îmbolnăvit grav şi a murit şi, în haosul emoţional care a urmat, mi-am schimbat la un moment dat opţiunea.

În vremea cînd mă hotărîsem că aveam să devin scriitor, în literatura mainstream nu se întîmpla nimic deosebit. În schimb, domeniul science fiction era plin de scriitori extraordinari. Ursula K. LeGuin! Joe Haldeman! Michael Moorcock! Joanna Russ! Lista ar putea continua la infinit. Erau scriitori străluciţi, care scriau cărţi întru totul originale, doldora de idei pe care nimeni nu se mai gîndise să le exploateze. În calitatea mea de aspirant la glorie în literatură, m-am identificat, în mod firesc, cu cei mai importanţi scriitori ai zilei; s-a întîmplat ca aceştia să fie autori de science fiction.

HNU: Publicul românesc nu a avut acces la scrierile tale, cu excepţia nuveletei „Dogfight” / „Lupta aeriană”, pe care ai scris-o în colaborare cu William Gibson şi care a apărut în sumarul culegerii Burning Chrome, tradusă şi la noi (Chrome, Fahrenheit, Bucureşti, 1998). Unul dintre romanele tale, Vacuum Flowers, deşi situat într-un decor specific space-opera, aparţine în mod categoric, prin atmosferă, curentului cyberpunk. Cum ai ajuns să fii implicat în mişcarea cyberpunk? A murit cyberpunk-ul, aşa cum afirmă unii critici, sau doar este pe cale de a suferi o mutaţie?

MS: Am să te contrazic; cu excepţia „Luptei aeriene”, nuveleta pe care am scris-o împreună cu Bill, nimic din ce-am scris nu ţine de cyberpunk. Un lucru e sigur: mulţi dintre autorii aparţinînd curentului cyberpunk n-au apreciat scrierile mele. Există însă anumite similarităţi, care ţin de apartenenţa la aceeaşi generaţie. Scriitorii care au abordat genul science-fiction la începutul anilor optzeci împărtăşeau o sumă de aspiraţii şi convingeri. Cu toţii îl admirau, de pildă, pe Philip K. Dick, un scriitor relativ obscur şi oarecum ignorat în vremea aceea. Nici unul dintre ei nu admira literatura science fiction ce se publica atunci şi cu toţii îşi doreau să se elibereze de inerţie, să creeze ceva nou, să demoleze convingerile şi mentalităţile învechite. Era o stare de spirit care plutea în atmosfera timpului.

Din nefericire, gruparea generaţiei s-a fracturat în două facţiuni: curentul cyberpunk (Gibson, Sterling, Cadigan şi alţi cîţiva) şi cel umanist (Stan Robinson, Kelly, Kessel şi aşa mai departe). Unii dintre autorii cyberpunk de calibru inferior şi-au făcut un crez din atacarea ideilor umaniştilor, o risipă enormă şi inutilă de energie creatoare. Curentul cyberpunk a acceptat dintotdeauna cu greu afilierea unor noi scriitori în rîndurile sale, iar imitatorii săi au fost lipsiţi de talentul brut al fondatorilor. În consecinţă, în calitate de mişcare literară, cyberpunk-ul n-a evoluat prea mult faţă de ceea ce era atunci cînd a fost întemeiat. Cu toate acestea, mulţi dintre scriitorii care au aparţinut curentului au realizat, pe plan individual, opere extraordinare.

În ceea ce mă priveşte, ocup un loc deloc confortabil, undeva la jumătatea drumului între cyberpunk şi scriitorii umanişti. Îmi închipui însă că, de la o anumită distanţă, toate aceste diferenţieri taxonomice care mie îmi par atît de semnificative, devin mai greu perceptibile.

HNU: Un critic afirma că, în scrierile tale, reconciliezi tematica cyberpunk cu epicul fantasy în maniera lui Gene Wolfe. E vorba de o opţiune conştientă? Ce părere ai despre literatura fantasy modernă?

MS: Criticul în cauză se referea probabil la The Iron Dragon’s Daughter, un roman a cărui acţiune se desfăşoară într-o Feerie industrializată, unde întreaga intrigă se dezvoltă în decorul unor fabrici, gropi de gunoi, baruri deocheate, magazine ultramoderne şi aşa mai departe. Debutul nu mi l-am făcut direct ca scriitor de science fiction. La şaisprezece ani l-am citit pe J.R.R. Tolkien şi m-am îndrăgostit fără speranţă de literatura fantasy. Asta se întîmpla prin anii şaizeci, iar eu citeam orice text fantasy care apărea, poveşti stranii şi excentrice scrise de autori ca E.R. Eddison, Mervyn Peake sau Hope Mirrlees. De la o vîrstă foarte fragedă, mi-am dorit să scriu eu însumi un roman fantasy serios.

Cu toate acestea, cînd am vizitat pentru prima oară Irlanda, în 1982, hoinărind printre castele, megaliţi şi ruine medievale cum nu-mi mai fusese niciodată dat să întîlnesc, am fost izbit de diferenţele care existau faţă de ceea ce îmi închipuisem eu că aveam să găsesc. Mi-am spus atunci că americanii au un tupeu nemaipomenit, cînd se apucă să scrie fantasy. În insulele britanice, un puşti poate să-şi trăiască întreaga copilărie avînd un tumul sau un inel de megaliţi în curtea din spate. Noi nu avem nimic asemănător.

Aşadar, atunci cînd mi-am ales drept personaj o fată ce-şi poate schimba înfăţişarea şi care munceşte într-o fabrică ce produce dragoni, am pornit de la un nucleu ideatic ce se confunda cu propria mea experienţă. Era o idee „cyber”, deoarece implica maşinăriile finalului de secol douăzeci, dar era şi „punk” în mare măsură, căci experienţele de care îmi amintea erau în mare parte negative. Am petrecut doar două veri muncind în fabrică, dar amintirile mele din acea perioadă nu sînt cîtuşi de puţin plăcute.

Influenţa exercitată de Gene Wolfe asupra operei mele e îndeajuns de evidentă. Îl consider cel mai valoros scriitor de limbă engleză contemporan. Nu cel mai bun scriitor de SF, să fim bine înţeleşi! Cel mai bun scriitor. Punct. Ar fi o prostie din partea mea să nu încerc să învăţ din experienţa lui.

Literatura fantasy contemporană e, în mare parte, lipsită de originalitatea sălbatică şi debordantă a marilor opere clasice. Acum, fantasy înseamnă soap-opera în trei volume. Aflăm din aceste cărţi cine e violat, cine urcă pe tron, cine-l venerează în secret pe Stăpînul Întunericului, dar nimeni nu caută o explicaţie a naturii misterioase a lumii. Sînt texte mediocre, căldicele, lipsite de fiorul fantasticului. Cu toate acestea, se mai găsesc şi cărţi minunate, în noianul de trilogii lesne interschimbabile. Cărţile din ciclul Imago al lui Robert Holdstock, Moonwise de Greer Gilman sau Swordspoint de Ellen Kushner. În valoare absolută, e aproape sigur că în prezent se publică mai multă literatură fantasy de calitate decît în orice altă epocă. Ea e însă mult mai greu de găsit.

HNU: Primul tău roman de succes a fost In the Drift, o istorie alternativă în care Three Miles Island a explodat cu adevărat. În prezent, se constată din partea publicului o cerere fără precedent de ucronii (vezi succesul seriei Great War a lui Harry Turtledove şi atîtea altele). Ai mai fost vreodată tentat să schimbi cursul istoriei, în scrierile tale? Cum poate fi explicat interesul cititorilor pentru istoriile alternative?

MS: Vorbim, în această privinţă, de două fenomene diferite. Cel dintîi e însuşi Harry Turtledove. Adevăratele ucronii sînt o specie literară foarte dificilă, şi cu greu se găsesc scriitori care să aibă talentul şi erudiţia necesară pentru a le aşterne pe hîrtie. Aproape tot ce este de valoare în acest sub-gen (în opoziţie cu aberaţiile de tip „Ce-ar fi fost dacă Mahatma Gandhi era un luptător de Sumo?”) a fost scris de către Turtledove.

Pe de altă parte, vreme de decenii, viitorul a întrunit un anume consens în rîndul autorilor de science fiction. Cu toţii întrevedeau o anumită gamă de posibilităţi de evoluţie a societăţii: colonizare spaţială, oraşe subacvatice, suprapopulare înspăimîntătoare şi aşa mai departe. Toată lumea era de acord în privinţa acestui viitor. Apoi, odată cu Uniunea Sovietică, s-a prăvuşit şi credinţa comună într-un anume tip de viitor. Într-o bună zi, ne-am trezit că acesta, fără ca noi să ne fi dat seama, se demodase.

Crearea din nimic a unui viitor original şi convingător este peste puterile scriitorului mediu, a autorului de serie din domeniul science fiction. În consecinţă, mulţi au căutat un cîmp de posibilităţi care să nu aibă legătură cu viitorul, dar care să le furnizeze subiecte pentru a scrie în aceeaşi manieră ca pînă atunci, şi l-au găsit în spaţiul istoriilor alternative. Din fericire pentru ei, mulţi dintre cititori au aceeaşi concepţie despre viitor, aşa încît, cel puţin în aparenţă, şi-au găsit o piaţă de desfacere. Este însă o formă de evaziune. Science fiction-ul îşi are rădăcinile în viitor, aşa încît trebuie să facem faţă acestuia.

Acestea fiind zise, e de remarcat faptul că şi ultimul meu roman, Jack Faust, priveşte către trecut, fiind o rescriere a legendei faustice în care, prin intervenţia lui Mephisto, întreg progresul ştiinţific şi tehnologic al ultimelor cinci sute de ani este comprimat în intervalul scurt al unei vieţi de om. Nu este însă cu adevărat o istorie alternativă, deoarece, în nici un caz, toate acele evenimente n-ar fi putut fi înghesuite într-o perioadă atît de scurtă de timp. Altceva am încercat să scriu: o fabulă-avertisment pentru oamenii de ştiinţă, mai degrabă. Am scris-o fără să ştiu dacă rezultatul avea să fie science fiction (fiind, în definitiv, povestea unui savant nebun) sau fantasy (avînd drept temă un pact cu diavolul). În Statele Unite, cartea a fost publicată ca un roman mainstream. Editorii din Marea Britanie au prezentat-o ca pe un roman horror. Ceea ce spune multe despre adecvarea etichetelor de tot felul ce sînt ataşate unei cărţi.

HNU: Apropierea noului mileniu a stimulat interesul cititorilor de pretutindeni pentru ocultism, dar şi pentru science fiction şi, în general, pentru literaturile imaginarului. Se publică o mulţime de bestsellere SF, apar o mulţime de filme fantastice şi SF cu încasări spectaculoase. E doar o modă care va trece la un moment dat, sau putem vorbi despre fantastic şi science-fiction ca despre adevărata literatură a secolului următor?

MS: Dacă privim lucrurile dintr-o perspectivă mai amplă, separarea ficţiuni într-o literatură realistă şi alta, a imaginarului, e datorată unor concepţii recente. Modernismul a fost cel care, printr-o serie de judecăţi reducţioniste, a hotărît că fantasticul nu-şi are locul în literatura serioasă. Modenismul fiind principala forţă în literatura secolului trecut, autorii amatori de fantastic au fost obligaţi să se refugieze în aşa-numitele literaturi de gen – proza pentru copii, romanele arthuriene, science-fiction-ul – care nu intrau în atenţia autorilor modernişti.

Există o mulţime de capodopere ce ne-au fost dăruite de modernişti. Mişcarea în sine a devenit însă, cu timpul, tot mai restrictivă, atingînd un fel de apogeu în romanele lui Samuel Beckett (un dramaturg de excepţie, altminteri), în care nu se întîmpla absolut nimic. În sfîrşit, modernismul şi-a trăit traiul, iar postmoderniştii au abordat tematici şi influenţe pînă atunci declarate tabu. Excluderea fantasticului a fost întru totul artificială, aşa încît ne putem aştepta ca, în secolul viitor, acesta să devină o parte firească, pe deplin acceptată, a marii literaturi. Un lucru e cert – foamea cititorilor de poveşti despre oameni aşa cum sînt ei cu adevărat nu va muri niciodată.

HNU: Ce părere ai despre munca în colaborare? E mai uşor să scrii astfel sau nu?

MS: Am colaborat cu… Să vedem: cu Gardner Dozois (de foarte multe ori), cu Jack Dann (de obicei, împreună cu Gardner), cu William Gibson, cu Tim Sullivan, cu Avram Davidson (o colaborare… postumă), cu fiul meu Sean, care e adolescent, şi, de curînd, am încheiat „Green Fire”, o povestire scrisă împreună cu Eileen Gunn, Andy Duncan şi Sean Murphy. Am abordat de asemenea o serie de colaborări care, din diferite motive, nu se vor concretiza niciodată. Rareori se întîmplă ca un text să fie mai uşor de scris în colaborare, decît de unul singur. Accept cu plăcere însă colaborările, fiindcă ele îmi oferă şansa de a învăţa din experienţa confraţilor şi de a mă aventura în arii ficţionale în care n-aş îndrăzni să pătrund de unul singur.

Preferatele mele dintre lucrările la care am lucrat în colaborare sînt „The City of God”, scrisă împreună cu Gardner Dozois, şi „Virgil Magus: King Whitout Country”, pe care am încheiat-o, pornind de la un manuscris al regretatului Avram Davidson. Cred sincer că sînt două poveşti grozave, însă, mai mult decît atît, mă bucur că am reuşit să păstrez, prin participarea mea, virtuţile unor proze cu adevărat minunate, scrise de nişte oameni pe care îi admir. „The City of God” a fost iniţial începutul unui roman pe care Gardner îl începuse cu douăzeci de ani mai devreme şi pe care, din motive foarte complicate, nu se mai hotărîse să îl termine. Scena de deschidere, o descriere foarte amănunţită a unui bărbat care încarcă cărbune într-un cazan sub presiune, pe parcursul căreia viaţa acestuia şi distrugerea ei totală ne sînt relevate, este de-a dreptul uimitoare! Ar fi fost o crimă să nu vadă lumina tiparului. Avram Davidson a fost unul din marii stilişti ai domeniului nostru, iar povestirea pe care a lăsat-o neterminată era perfect scrisă, deşi intriga de-abia fusese schiţată. I-am adăugat un plot specific davidsonian (care nu seamănă deloc cu cele pe care le creez de obicei), plin de culoare şi de incidente, încercînd totodată să nu alterez acea proză magistrală. Una peste alta, sînt foarte mîndru de rezultatele ambelor colaborări.

HNU: Nici una din scrierile tale de pînă acum nu prezintă elementele unei „istorii viitoare”. Te-au tentat vreodată proporţiile epice ale unei atare întreprinderi? Sau consideri ciclurile şi romanele fluviu doar o cale comodă pentru a stoarce bani din buzunarele cititorilor?

MS: Nici una din ideile mele de pînă acum nu justifica extinderea la proporţiile unui ciclu, ale unei serii sau „istorii viitoare”. Nimic din ce mi-a trecut prin minte nu depăşea dimensiunile unui roman sau ale unei nuvele. De fapt, toată noţiunea asta, a „istoriilor” şi seriilor mi se pare uşor confuză. Pe de o parte, cititorii par a fi pasionaţi de serii. Pe de altă parte, am aproape cincizeci de ani. Am stat de vorbă cu John Crowley, care şi-a petrecut ultimii zece ani lucrînd la trilogia Aegypt, pe care încă nu a încheiat-o, vrînd să aflu ce l-a determinat să se înhame la o muncă titanică de acest gen. Mi-a răspuns că, atunci cînd s-a apucat de scris, era cu mult mai tînăr şi nu avea habar că o singură operă avea să îi acapareze atît de mult timp din viaţa sa de scriitor. Mi se pare o perspectivă înspăimîntătoare.

Cît despre virtuţile acestui gen de scrieri: nu-mi plac seriile care sînt în realitate încercări ieftine şi ordinare de a scoate bani de la cititori. Dar există cîteva cicluri cu adevărat nobile. Între acestea, seria The Book of the New Sun a lui Gene Wolfe mi se pare a fi, în toate privinţele, cea mai măreaţă operă SF scrisă vreodată. Desigur, ideea de la care a pornit Wolfe era foarte generoasă.

MS: „Radiant Doors”, una dintre povestirile tale nominalizate anul trecut pentru premiul Hugo, mi-a amintit, prin atmosfera pe care ai creat-o, de taberele de refugiaţi din fosta Iugoslavie, aşa cum au fost acestea prezentate în mass-media. Am observat în ultima vreme în operele tot mai multor scriitori, o tendinţă de utilizare a unor subiecte de actualitate, ca un pretext pentru critică socială şi politică. Să fie un semn al unei reîntoarceri la SF-ul militant al anilor şaptezeci? Să fi apus oare, în sfîrşit, era nesfîrşitelor saga militariste?

MS: Răspunsul la ambele întrebări este negativ, din nefericire. Genul îşi va avea întotdeauna scriitorii săi angajaţi politic, dar la nivel de masă, SF-ul american e un fenomen specific clasei mijlocii, iar clasa de mijloc americană se complace în prezent într-un conservatorism mulţumit de sine. În plus, în anii şaptezeci, scriitorii atraşi de acest gen de literatură debutau în jurul vîrstei de douăzeci de ani. Azi, media de vîrstă a debutanţilor a urcat la treizeci. Sînt mai vîrstnici şi, în consecinţă, mai puţin radicali. Anul trecut am participat la un seminar organizat în cadrul unei convenţii SF feministe şi m-am văzut nevoit să explic unei ascultătoare înfuriate că nu consider cuvîntul „radical” drept o insultă. Îmi amintesc de o vreme cînd „radical” era un compliment!

Comunismul fiind definitiv discreditat, capitalismul nu mai are un rival, în plan ideologic, iar cei care cred în virtuţile sale îl consideră a fi una dintre legile firii. E însă de-ajuns să îţi aminteşti de revoltele recente din Seattle, pentru a-ţi da seama în ce măsură oamenii sînt nesatisfăcuţi de rezultatele capitalismului. În mod aproape cert, o nouă ideologie se va naşte odată cu venirea noului secol, iar conflictele vor reîncepe. Nu pot decît să sper că noua ideologie, oricare va fi ea, va fi mai umană decît s-a dovedit a fi comunismul.

HNU: Opera ta nu este îndeajuns de cunoscută în Europa. Din cîte ştiu, numai trei dintre romanele tale au fost traduse în Franţa. Ce să mai vorbim de Estul Europei… Există proiecte concrete? Putem spera într-o îmbunătăţire în această privinţă?

MS: Poate, odată cu trecerea timpului… Am avut parte de o cronică superbă în Le Monde pentru Jack Faust, care m-a încîntat cu atît mai mult cu cît în studenţie citeam foarte des Le Monde şi fumam Gauloises, încercînd, zadarnic din păcate, să învăţ temeinic limba franceză. Receptarea operei mele în Europa nu mă satisface. Comunitatea editorială europeană e foarte conservatoare atunci cînd vine vorba de science-fiction-ul american. Sînt publicate mai ales operele marilor nume, iar eu nu mă încadrez încă în această categorie. Cu timpul, va veni şi asta. Sper.

E şi vina mea, în oarecare măsură, fiindcă sînt îndeajuns de leneş cînd vine vorba de publicare.. Cînd numărul total al cărţilor unui autor depăşeşte un anumit prag, o masă critică, totul se rezolvă de la sine. Unde anume e situat acest prag, nu ştiu.

HNU: Ai avut trei povestiri nominalizate în selecţia finală a premiilor Hugo de anul trecut. Alegerea finală ar fi fost şi alegerea ta? Ai fost nominalizat de zece ori pînă acum pentru premiile Hugo. Care sînt sentimentele tale acum, cînd ai cucerit în sfîrşit rîvnitul premu?

MS: Eram mulţumit de „The Very Pulse of the Machine” şi m-am bucurat că a cîştigat premiul. Trebuie să recunosc însă că „Radiant Doors” mi s-a părut a fi mai bună. Scopul metodei de vot australiene nu e de a acorda premiul povestirii pe care cea mai mare minoritate o consideră a fi mai bună (dacă ar fi aşa, „Maneki Neko” a lui Bruce Sterling ar fi cîştigat), ci aceleia care întruneşte acceptul majorităţii votanţilor. (Bruce a cîştigat la categoria „nuveletă” conform aceluiaşi regulament, aşa încît nu mă simt deloc vinovat că i-am suflat premiul). În multe privinţe, „The Very Pulse of the Machine” este o povestire SF tradiţională, cu peisaje extraterestre, cu o doză serioasă de ştiinţă şi cu o enigmă ce se cere soluţionată. Acestea sînt motivele pentru care a cîştigat premiul. Cei care s-au entuziasmat citindu-mi textele şi-au exprimat preferinţele pentru „Radiant Doors”. Aceştia au fost însă depăşiţi numeric de cei care au fost mulţumiţi de cealaltă povestire.

Bill Gibson mi-a spus mai demult cel mai grozav lucru pe care l-am auzit vreodată despre premiile literare. Cu ani în urmă, cînd am cîştigat premiul Nebula, Bill m-a sunat pentru a mă felicita şi mi-a spus: „De-acum, nu mai trebuie să rîvneşti niciodată la premiul Nebula. Eticheta de «cîştigător al premiului Nebula» te va urmări tot restul vieţii. Nimic din ce vei face nu o va şterge vreodată. A cîştiga încă o dată acest premiu nu va îmbunătăţi niciodată cu nimic această etichetă”. În privinţa premiului Hugo, lucrurile stau la fel. E plăcut să cîştigi premii, dar acestea nu constituie un scop în sine. Tolstoi n-a cîştigat Premiul Nobel. Dar aş prefera să scriu un roman la fel de bun ca Război şi pace decît să cîştig Nobelul. Oare nu toată lumea gîndeşte la fel, în această privinţă?

Acest interviu a fost realizat în ianuarie 2000 via e-mail şi a fost publicat iniţial în Ficţiuni nr.4/2001. Foto © Beth Gwinn.

Anunțuri

Un gând despre &8222;Michael Swanwick: Tolstoi n-a cîştigat premiul Nobel&8221;

  1. Pingback: Despre chestii care ne lipsesc, cu dor. Şi despre Ovi « Ugly Bad Bear's

Comentariul tău

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s