Bruce Sterling: Twentieth Century Punk

Horia Nicola Ursu: Primul tău roman, Involution Ocean, era oarecum mai apropiat de Dune (a se citi: de science-fiction-ul tradiţional) decît de cyberpunk. Cel de-al doilea însă, The Artificial Kid, a însemnat un pas înainte către tematica cyberpunk. Ce ne-ai putea spune despre geneza cyberpunk-ului, ca mişcare literară distinctă?

Bruce Sterling: Cyberpunk-ul a fost, în mod limpede, un curent literar science fiction. El a fost întemeiat de către oameni pasionaţi de acest gen literar şi buni cunoscători ai îndelungatelor sale tradiţii. În acelaşi timp însă, creatorii cyberpunk-ului erau pe deplin conştienţi de faptul că science fiction-ul anilor optzeci devenise bătrînicios şi era lipsit de o voce literară distinctă, adecvată contemporaneităţii. Găsirea acestei tonalităţi a constituit un proces dificil şi deosebit de complex, care s-a realizat pas cu pas. Chiar şi succesul a constituit o problemă. E foarte bine să fii contemporan, în pas cu vremea, la modă, dar ce te face cînd timpul trece, şi odată cu el şi o anumită modă?

HNU: Cum ai devenit purtătorul de cuvînt oficial al mişcării cyberpunk?

BS: Nimeni altcineva n-a fost dispus să-şi asume această răspundere.

HNU: Care au fost raţiunile ce au determinat popularitatea cyberpunk-ului în rîndul cititorilor de SF? Ce anume aduceau nou povestirile din antologia Mirrorshades?

BS: Hai să fim realişti: cyberpunk-ul a fost şi mai este încă popular, dar n-a atins niciodată cotele de audienţă ale trilogiilor fantasy de tip tolkienian. Autorii cyberpunk au fost favoriţii criticilor literari, dar au ratat mai multe premii literare decît au cîştigat, şi nu au dominat niciodată domeniul science fiction în maniera în care au făcut-o Clarke, Asimov, Heinlein şi Bradbury.

Povestirile cuprinse în Mirrorshades au fost scrise în anii optzeci, dar spre deosebire de marea majoritate a prozelor science-fiction ale vremii, ele vădeau o conştiinţă a apartenenţei la contextul cultural al anilor optzeci, supus unor schimbări radicale.

HNU: Tematica cyberpunk a evoluat, ulterior, către steampunk. În realitate, fascinaţia epocii victoriene a stimulat imaginaţia autorilor de science fiction chiar şi înainte de apariţia romanului The Difference Engine; dacă nu mă înşeală memoria, The Anubis Gates, romanul lui Tim Powers, a apărut în 1982. Ce anume din caracteristicile şi decorul victorian au determinat atracţia resimţită de către un autor cyberpunk, cum eşti tu?

BS: Nu sînt pasionat în vreun mod aparte de epoca victoriană în sine. Pe de altă parte, mă interesează în mod deosebit revoluţia industrială. Dacă vrei să înţelegi cum se cuvine dinamica schimbărilor aduse de progresul tehnologic în societate — acesta fiind, de altfel, unul din ţelurile majore ale curentului cyberpunk — este imperios necesar să conştientizezi importanţa studierii istoriei secolului XIX. Epoca victoriană în sine nu are însă nimic în comun cu literatura cyberpunk. În fond, termenul „cyber” nici măcar n-a fost inventat pînă în cea de-a doua jumătate a secolului XX.

Societatea victoriană posedă o mulţime de puncte de interes pentru plasarea unei intrigi aventuroase pline de culoare, dar eu n-am fost niciodată atras de ficţiunea istorică. Nu mi-am situat intriga unui text în decorul secolului XIX doar datorită romantismului şi culorii locale, ci mai ales deoarece perioada respectivă oferă destule învăţăminte celui interesat de tehnologie.

HNU: Dacă tot am adus vorba de The Difference Engine… A fost un roman scris în colaborare; William Gibson are, la rîndul său, numeroase colaborări la activ, prezente în culegerea Burning Chrome: cu tine, cu Michael Swanwick, cu John Shirley; tu însuţi, în cea mai recentă culegere de povestiri, A Good Old-Fashioned Future, ai publicat „Big Jelly”, o nuvelă scrisă în colaborare cu Rudy Rucker. Se pretează cyberpunk-ul, mai mult decît alte curente literare, colaborărilor? E mai uşor sau mai greu să scrii în colaborare?

BS: Orice gen literar este, în oarecare măsură, o amplă operă colectivă. Science fiction-ul, ca subcultură, e asemeni unui clan foarte strîns unit; autorii împrumută adesea unii de la alţii idei şi modalităţi de abordare a acestora. Prozele science fiction care pun accentul pe idei şi concepte constituie un teren favorabil colaborărilor, deoarece le lipseşte latura personală, confesivă.

O colaborare de proastă calitate e uşor de scris; una de bună calitate cere însă mult mai mult efort decît o operă individuală. E ca şi cum ai istorisi aceeaşi poveste de mai multe ori: mai întîi, ţi-o spui ţie, apoi celuilalt autor, pentru ca, în sfîrşit, să percepi ecoul propriilor tale idei, prin prisma celuilalt.

HNU: Nu ai revenit, în operele tale mai recente, la tematica steampunk. De ce? Este steampunk-ul o fundătură?

BS: Steampunk-ul luat ca un subgen aparte este după toate probabilităţile o fundătură. N-au existat prea multe cărţi cu subiect steampunk, deoarece posibilităţile de dezvoltare a unui astfel de subiect sînt limitate. După părerea mea, deducînd logic, următoarea arie tematică ce ar putea fi exploatată în acest mod ar putea fi denumită „twentieth-century-punk”. Deîndată ce acest veac se va fi sfîrşit, vom ajunge să îl privim ca pe o epocă îndepărtată, romantică şi plină de primejdii. Nu e greu să ne închipuim că fanteziile secolului viitor îşi vor situa acţiunea în perioada Războiului Rece, de pildă. CAER-ul, Tratatul de la Varşovia: sînt lumi pierdute, cu ideologii exotice, cu armate şi idealuri ce vor fi greu de conceput pentru cititorii viitorului. Chiar aşa, ce altă epocă ar putea fi mai îndepărtată şi mai exotică?

Nu sînt deloc interesat să mai scriu vreun text în care să vorbesc despre computerele din era victoriană. Cred că Gibson şi cu mine am spus tot ce am avut de spus în această privinţă în The Difference Engine. Sînt în continuare extrem de interesat de istoria tehnologiei şi îmi situez adesea povestirile în trecut. Nu m-am considerat niciodată un autor „steampunk”. Mi-au ajuns problemele pe care mi le-a cauzat eticheta „cyberpunk”. În ceea ce mă priveşte, prefer să mă consider un autor de science-fiction. E un termen care se potriveşte aproape perfect cu ceea ce înseamnă viaţa mea profesională.

HNU: În urmă cu cîţiva ani, s-au găsit voci care să proclame moartea cyberpunk-ului. Cu toate acestea, cărţile cyberpunk continuă să se vîndă, iar cititorii continuă să-şi manifeste apetitul pentru tematica şi personajele specifice cyberpunk-ului. A murit cyberpunk-ul cu adevărat, sau doar a suferit o mutaţie, evoluînd înspre altceva?

BS: De murit, a murit mişcarea „beat”. Ginsberg, Kerouac, Burroughs sînt cu toţii morţi şi îngropaţi. Toţi scriitorii aparţinînd curentului originar cyberpunk sînt încă în viaţă. O bună parte dintre ei sînt chiar foarte productivi. Anul 1999 a fost un an deosebit în cariera mea literară. Am cîştigat un premiu Hugo, am fost în atenţia ziarelor, revistelor şi posturilor de televiziune. Pentru un individ aparţinînd unei mişcări moarte, mă descurc îndeajuns de bine, nu? Niciodată n-am avut atît de mulţi cititori ca şi în prezent.

HNU: În romanul Holy Fire ţi-ai situat acţiunea în Europa: la Praga, la Stuttgart, la Munchen, etc. Atmosfera acestor locuri pare a fi mai revoluţionară decît cea a Statelor Unite pe care le descrii. În această privinţă, te alături lui Norman Spinrad, autorul romanului Russian Spring. Europa viitorului secol va fi investită cu mai multe speranţe decît Statele Unite? De ce?

BS: Sînt întrutotul de acord, Europa e un loc favorabil revoluţiilor. Europa e un loc deosebit de interesant. Anul 2075 va sosi în acelaşi timp în întreaga lume: la Bucureşti şi la Chicago, New York sau San Francisco. E un adevăr pe care science fiction-ul se cuvine să îl recunoască, iar acesta e unul dintre motivele ce mă îndeamnă să îmi situez acţiunea prozelor în Europa: fie că e vorba de „Telliamed”, de „Deep Eddy”, de The Difference Engine, de Holy Fire sau de Zeitgeist şi aşa mai departe. Dar n-aş îndrăzni să afirm niciodată că Europa are mai multe speranţe decît Statele Unite. „Mai multe speranţe”, în ce sens? Spre ce anume năzuiesc europenii? Din cîte-mi pot da eu seama, răspunsul rămîne un mister, chiar şi pentru ei înşişi…

HNU: Autorii aparţinînd curentului cyberpunk (îmi cer scuze pentru insistenţa cu care mă agăţ de acest subiect) nu au fost răsfăţaţi de juriile marilor premii. Cu excepţia romanului Neuromancer al lui Gibson, laureat cu toate marile premii ale genului, şi a celor două premii Hugo cucerite de tine (pentru „Bicycle Repairman” în 1996 şi pentru „Taklamakan”, în 1999), nu ştiu ca vreunul dintre scriitorii afiliaţi curentului să fi luat vreun premiu Hugo sau Nebula. S-a întîmplat acest lucru datorită unei contradicţii între ideile cyberpunk-ului şi cele ale establishment-ului literaturii SF?

BS: Mi-a fost dat să-i întîlnesc pe cei ce aparţin „establishment-ului” şi, deîndată ce ajungi să-i cunoşti, îţi vine greu să-ţi mai faci griji în privinţa lor. Establishment-ul literaturii SF nu e un monolit înspăimîntător: sînt colegi de breaslă care posedă diverse grade de talent, au preocupări la fel de diverse şi încearcă să se exprime, fiecare în felul lui, în aşa fel încît să fie pe placul propriilor cititori. E plăcut, într-adevăr, să cîştigi premii precum Hugo sau Nebula, dar simpla lor cucerire nu înseamnă cîtuşi de puţin că prozele tale vor avea mai multă căutare. Premiile Hugo şi Nebula sînt lipsite de orice semnificaţie în afara domeniului îngust al literaturii science fiction.

Premiile se cîştigă scriind pe placul publicului, dar a scrie science fiction de bună calitate înseamnă cu totul altceva: să reuşeşti să afectezi modul în care gîndesc oamenii.

HNU: „Taklamakan”, nuvela ta recompensată cu premiul Hugo, se sfîrşeşte aşa cum începe, o circularitate care nu ţi-e caracteristică. Va avea o urmare? Romanul Schismatrix şi povestirile din volumul Crystal Express erau legate, alcătuiau un ciclu. Ce părere ai despre serii şi cicluri?

BS: Nu-mi plac trilogiile de romane, fiindcă par a amesteca mereu aceleaşi ingrediente de bază, într-un terci lipsit de valoare. În schimb, îmi place să scriu serii de povestiri legate între ele. E o întreprindere folositoare, serveşte de minune creării unei lumi ficţionale. Astfel de experimente în domeniul prozei scurte sînt deosebit de utile înainte de a aborda scrieri de mai mare amploare.

HNU: Am remarcat propensiunea ta pentru genul romanesc, în detrimentul prozei scurte. De ce? Se datorează această tendinţă cererii existente pe piaţa literaturii science-fiction?

BS: Nimic de zis, e limpede că sistemul editorial american îi favorizează pe romancieri, acordîndu-le mai multă atenţie decît autorilor de proză scurtă. Desigur, această afirmaţie e valabilă şi în ceea ce priveşte Comitetul de acordare a Premiilor Nobel… Pe de altă parte, scrierea unei proze scurte îmi ia îndeajuns de mult timp. Pe parcursul unui an, am reuşit să public cel mult trei sau patru nuvele şi povestiri. Într-o oarecare măsură, proza scurtă e mediul ideal pentru science fiction: ea permite explorarea concentrată a unei idei bine definite. Dar lumea nu e alcătuită doar din idei simple, bine definite. Lumea e un amalgam de idei care interacţionează.

HNU: Greg Egan, tovarăşul tău întru cucerirea premiul Hugo din acest an, şi-a creat un stil propriu, care combină cyberpunk-ul cu ştiinţele de vîrf, îndeosebi cu genetica. Holy Fire se ocupă de probleme asemănătoare, abordate însă dintr-un unghi diferit. Acesta va fi, aşadar, viitorul literaturii science fiction? Ştiinţă şi ficţiune condimentate cu un dram de metafizică?

BS: Sînt un mare admirator al lui Greg Egan, dar întrebarea ta mi se pare cam ciudată. Nu văd care e legătura dintre genetică şi metafizică. O mulţime de scrieri science-fiction, de la crearea genului şi pînă în prezent, au abordat subiecte metafizice. Nu e nimic nou în asta. Pe de altă parte, cel care încearcă cîtuşi de puţin să fie la curent cu descoperirile ştiinţei moderne nu poate să ocolească importanţa geneticii. Greg Egan scrie despre genetică deoarece este un autor inteligent, perfect conştient de evoluţiile ştiinţei contemporane.

HNU: Ai fost la originea iniţiativei Rete Global Paraliteraria, o structură ce îşi propune să popularizeze creaţiile aşa numite „paraliterare” ale artiştilor şi scriitorilor non-anglofoni. Ce ne poţi spune despre acest proiect? Există şanse ca el — sau rezultatele sale — să îşi găsească publicul interesat?

BS: Am călătorit mult şi am avut ocazia să discut cu indivizi aparţinînd subculturilor SF din multe ţări. N-am putut să nu observ că aproape toţi se plîngeau de unul şi acelaşi lucru: literaturile SF autohtone sînt sufocate de science fiction-ul anglofon. Nu e mare scofală să traduci o operă literară din engleză în română sau din engleză în daneză. Mult mai dificil e însă să transpui un text din română în engleză. Cît despre posibilitatea traducerii unei scrieri din română direct în daneză… e aproape imposibil! Roberto de Sousa Causo şi cu mine am întemeiat Rete Global Paraliteraria în Brazilia, sperînd să putem ajuta la îmbunătăţirea acestei situaţii deloc plăcute. Intenţia noastră era de a aduce laolaltă traducători, editori şi publicişti din science fiction-ul întregii lumi non-anglofone, cu ajutorul Internet-ului. Prin mijlocirea reţelelor informatice, legătura la un cost scăzut între România şi Danemarca, de pildă, nu mai prezintă nici un obstacol, din punct de vedere tehnic. Speram că aceste întîlniri mijlocite prin reţea ar putea duce grupările pasionaţilor de science fiction de pretutindeni spre o recunoaştere şi o identificare a intereselor comune; ar fi însemnat paşi serioşi înainte spre sprijinirea coordonată, reciprocă, în deloc uşoara bătălie purtată împotriva supremaţiei culturale americane.

Din nefericire, s-a dovedit că aproape toate grupările SF „naţionale” sînt foarte nerăbdătoare să-şi vadă operele publicate în Statele Unite, dar cîtuşi de puţin dornice să citească operele grupărilor similare din alte ţări. Finlandezii, de exemplu, vor ca literatura SF pe care o scriu şi o citesc să posede un conţinut specific finlandez şi să reflecte experienţa naţională finlandeză. Mexicanii vor, la rîndul lor, un SF mexican, cu un specific naţional mexican. Dar finlandezii nu sînt interesaţi de SF-ul cu specific naţional mexican, şi viceversa.

Piaţa americană înseamnă doar şase la sută din populaţia globului. De ce aceşti şase la sută domină, fără drept de apel, restul de nouăzeci şi patru la sută? Oricît ar părea de ilogic, trebuie să recunoaştem că supremaţia culturală şi economică a Statelor Unite este de-a dreptul uimitoare. Pînă cînd românii vor învăţa să aprecieze şi vor fi dornici să publice autori danezi şi viceversa, ei vor continua să fie sufocaţi fără milă de maşinăria publicistică americană. Cu regret, în ciuda eforturilor pe care le fac, rămîn eu însumi, în oarecare măsură, o componentă a acestei probleme, căreia, pînă în prezent, nu i-am găsit nici o soluţie valabilă.

HNU: În urmă cu şapte ani ai publicat The Hacker Crackdown, o lucrare documentară despre „legea şi dezordinea de la frontiera electronică”. Prin ce diferă experienţa scrierii de non-ficţiune de science-fiction-ul pe care îl practici în mod obişnuit?

BS: Prima şi cea mai importantă deosebire constă în regula de bază a non-ficţiunii, care îţi impune să descrii faptele ca atare, dacă nu vrei să fii dat în judecată pentru calomnie sau denaturarea adevărului. În cazul ficţiunii e mult mai simplu: o imaginaţie bogată e de-ajuns.

HNU: Ai călătorit enorm, după cum o dovedesc şi reportajele pe care le-ai publicat în SF Eye, Fantasy & Science Fiction sau Wired. Te-ai gîndit vreodată să scrii o carte — de non-ficţiune — despre toate aceste călătorii?

BS: În planurile mele de viitor nu intră un astfel de proiect.

HNU: Ce ne poţi spune despre cel mai recent roman al tău, Distraction, nominalizat şi el la premiile Hugo de anul acesta? La ce lucrezi în prezent?

BS: Romanul Distraction îşi desfăşoară acţiunea în Statele Unite, la cincizeci de ani în viitor. În această Americă imaginară, ultima superputere a lumii s-a prăbuşit, printr-un fenomen similar declinului Uniunii Sovietice. De aici rezultă o mulţime de complicaţii. Cei care au scris despre carte nu reuşesc să se hotărască dacă e o carte foarte hazlie sau una din cale-afară de sinistră. Aş spune că e şi una şi alta, în acelaşi timp. În fond, despre ceea ce se întîmplă în Rusia se poate spune ceva asemănător. În prezent, fac ultimele corecturi la un nou roman intitulat Zeitgeist, a cărui acţiune se desfăşoară în 1999.

Acest interviu a fost publicat iniţial în Ficţiuni nr.7 / 2003

Anunțuri

5 gânduri despre &8222;Bruce Sterling: Twentieth Century Punk&8221;

  1. Ca tot s-a vorbit de cyberpunk, cu MonaLisa Overdrive ce se mai aude? Eu sunt unul din cei 2 castigatori al unui concurs de prin februarie-martie de pe pe blogul tau si tot astept si tot astept……

  2. Scuze pentru întîrzierea răspunsului. Mona Lisa mai aşteaptă, din motive obiective. Dacă vrei, putem înlocui cartea cîştigată de tine cu alta aflată pe stoc.

Comentariul tău

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s