Cory Doctorow: Sînt un scrib liber

Cory Doctorow a urmat cursurile unor şcoli alternative din Toronto şi a fost angajatul celebrei librării Bakka Books, specializată în comercializarea exclusivă a cărţilor F/SF. A renunţat la studii la 17 ani şi, pentru scurtă vreme, s-a mutat în Mexic, cu intenţia de a se dedica scrisului. N-a mers. În următorii ani, a urmat cursurile a patru universităţi, pe care le-a abandonat fără a finaliza vreo licenţă. A lucrat ca programator, ca website designer, ca voluntar în America Centrală, la o companie cinematografică şi o agenţie de publicitate, a întemeiat o companie producătoare de software şi, în cele din urmă, a început să lucreze pentru Electronic Frontier Foundation, o organizaţie non-guvernamentală ce are drept scop protejarea drepturilor civile, cu accent pe utilizarea noilor tehnologii.

A publicat prima povestire într-un semiprozin la vîrsta de 17 ani, iar „Craphound”, prima sa povestire publicată într-o publicaţie profesionistă, a apărut în 1998, în Science Fiction Age. A urmat cursurile „fabricii de scriitori” Clarion în 1992, iar în 2005 a fost invitat să ţină un curs în cadrul acesteia. A cîştigat premiul Campbell pentru cel mai bun scriitor debutant în 1999, iar nuveleta „0wnz0red” a fost nominalizată la Premiile Nebula în 2004. În colaborare cu Karl Schroeder a publicat The Complete Idiot’s Guide to Publishing Science Fiction (2000). Prima sa culegere de povestiri, A Place So Foreign and Eight More (2003), a cîştigat Premiul Sunburst în acelaşi an, iar romanul său de debut, Down and Out in the Magic Kingdom (2003), i-a adus un Premiu Locus, fiind urmat de Eastern Standard Tribe (2004) şi de cel mai recent roman, lansat de curînd şi în România de Millennium Press, fantezia urbană Someone Comes to Town, Someone Leaves Town.

A colaborat cu Charles Stross la mai multe povestiri, între care se numără „Unwirer” (publicată pe măsura scrierii ei într-un weblog de mare succes), „Flowers from Al” şi „Jury Service”, care a avut parte şi de o urmare, „Appeals Court” (cele două nuvele fiind publicate laolaltă într-un supliment al revistei Argosy sub titlul The Rapture of the Nerds).

Horia Nicola Ursu: Cum ai ajuns să scrii science fiction?

Cory Doctorow: Tatăl meu e matematician, iar mama e profesoară. Ai mei au fost preocupaţi dintotdeauna de politică, amîndoi au convingeri troţkiste. Tata obişnuia să transforme poveştile cu Conan în parabole cu substrat socialist. Conan devenea, în istorisirile lui, o triadă echilibrată din punct de vedere al sexului şi rasei: trei personaje, pe nume Harry, Larry şi Mary. Cînd plecam în călătorii mai lungi cu maşina, obişnuia să ne istorisească ce-şi mai amintea din poveştile cu Conan, dar acestea sfîrşeau întotdeauna cu proletariatul ce-şi sfărîma lanţurile, îl ucidea pe regele-tiran şi se organiza în soviete!

Îmi place să cred că nu am trecut în tabăra opusă, la dreapta, ci că am evoluat perpendicular faţă de politica de stînga a părinţilor mei. Sînt însă convins că poveştile tatei au jucat un anume rol în devenirea mea ca autor de ficţiune speculativă. Am scris dintotdeauna, de cînd mă ştiu. La doisprezece ani, hotărîsem deja că aveam să devin scriitor de science fiction. Am început să-mi trimit povestirile spre publicare la şaisprezece ani, la şaptesprezece am vîndut prima povestire unei publicaţii semiprofesioniste, iar la douăzeci şi şase am vîndut primul meu text unei reviste profesioniste. Aşadar, a fost vorba de o cale lungă de aproape zece ani.

HNU: Copaci morţi (a se citi „hîrtie”) versus cărţi electronice. În ce stadiu al războiului ne aflăm?

CD: Lumea se schimbă radical la fiecare cinci sau şase ani, dar cea mai mare parte a populaţiei nu observă această schimbare. O mulţime de lucruri care par periferice, sînt de fapt mainstream, sau precursoare ale unor tendinţe mainstream. Pe nebăgate de seamă, cărţile electronice au devenit forma dominantă de publicare a textelor la nivel planetar. Lipseşte însă, deocamdată, acea clasă de scriitori care să identifice ceea ce scriu, textele electronice în sine, drept cărţi. Cum poate fi creată o clasă de scriitori pe Web, îndeajuns de bine plătiţi încît să continue să-şi facă treaba? Chiar dacă pare a fi imposibilă profesionalizarea în acest domeniu, există căi prin care această activitate să fie remunerată ca un hobby, iar această cu adevărat uimitoare explozie de documente, informaţii, articole publicate în reţea să continue. Oamenii petrec în prezent cît mai mult timp cu putinţă departe de lume, în faţa unor ecrane, citind. Iar ceea ce citesc e o carte, cîtă vreme tratează textul ca pe o carte. Definiţia cărţii a evoluat de-a lungul vremii. Operele lui Dickens au fost la origini foiletoane în ziare, fiecare episod nefiind mai mare decît echivalentul a zece-douăsprezece pagini. Azi tratăm revistele pulp drept cărţi. Şi nu-i vorba doar de textele închise între coperte. E o carte, chiar dacă e scrisă pe o bucată de papirus, dacă e un fişier electronic sau altceva. În cele din urmă, o carte e un exerciţiu literar, economic şi social, alcătuit din tot ceea ce se poate face cu un text. Aş îndrăzni să afirm că azi, cărţile electronice pot fi considerate un succes real, care generează o activitate economică net superioară totalităţii cărţilor tipărite pe căi tradiţionale.

HNU: Aşadar, ai spus definitiv adio hîrtiei?

CD: M-am mutat atît de des, am locuit în atîtea locuri, încît mi-ar fi imposibil să îmi păstrez arhivele pe hîrtie. Păstrez în această formă doar chitanţele, pentru a îmi justifica cheltuielile faţă de fisc. Arhivele Merrill păstrează o parte a manuscriselor mele. Practic, acestea sînt singurele hîrtii care-mi mai trec prin mînă. Biblioteca mea e împărţită între Toronto şi San Francisco, mai am o mulţime de lucruri depozitate pretutindeni, care îmi sînt însă inaccesibile. Am o mie de CD-uri, dar n-am ce face cu ele, cîtă vreme îmi păstrez muzica în agenda electronică de care nu mă despart nicăieri. Muzica, întreaga corespondenţă, tot ce-am scris, e înregistrat în memoria PowerBook-ului. Îmi cumpăr cîte-o agendă nouă la fiecare opt sau zece luni, îmi sincronizez memoriile şi mai am şi un hard-drive mobil, pentru călătorii. O dată pe lună, arhivez tot ce-am scris şi tot ce ţine de partea financiară şi depozitez fişierele în memoria unui server din Australia. De ce tocmai în Australia? Dacă un asteroid ar lovi emisfera nordică, distrugînd totul, proza mea ar supravieţui!

HNU: În 2000 ai cîştigat premiul John W. Campbell pentru cel mai bun scriitor debutant. Ce-ai simţit la aflarea veştii? A fost o surpriză?

CD: Ei bine… Da! Mi-a plăcut atît de mult întregul proces, de la nominalizare la cumpărarea unui frac pentru ceremonia de decernare, a fost o senzaţie extraordinară să mă aflu în sală, aşteptînd anunţarea premiilor. A fost atît de excitant încît anunţul în sine… nu, n-aş spune că n-am savurat momentul, dar din punctul respectiv nu avea să mai urmeze nimic, era maximul pe care îl puteam atinge. Mi s-a spus, vreo trei săptămîni după aceea, că străluceam de bucurie, că parcă dansam prin aer… Şi acum mi se întîmplă să mîngîi drăgăstos trofeul Campbell.

HNU: Anul trecut ai fost printre finalişti la Premiile Nebula. E o realizare de proporţii.

CD: Da, a fost de-a dreptul fantastic. Nebula e premiul pe care scriitorii îl acordă altor scriitori. Recunoaşterea confraţilor e întotdeauna un prilej de bucurie. Selecţia finală conţinea o mulţime de cărţi valoroase. Între acestea, o carte a lui Sean Stewart pentru care am scris cîteva cuvinte de laudă, preluate pe copertă de către editori. Mai era şi o carte a lui Gene Wolfe, care a făcut de curînd acelaşi lucru pentru mine. Sună oarecum incestuos, nu?

De curînd, mi s-a mai întîmplat ceva grozav, una dintre povestirile mele, „Anda’s Game” a fost aleasă de Michael Chabon pentru a figura în sumarul antologiei Best of American Short Stories, una dintre antologiile de proporţii, unanim recunoscute, un veritabil monument, în care science fiction-ul îşi găseşte mai greu locul. De astă dată, însă, au fost alese mai multe texte de gen. Dar satisfacţia e la fel de mare.

HNU: „Anda’s Game” face parte dintr-o serie de povestiri…

CD: Un timp, am renunţat să mai scriu proză scurtă, după ce m-am apucat de romane, cred că fiecare scriitor trece prin asta. M-am apucat din nou de proza scurtă după ce am văzut reacţia lui Ray Bradbury la filmul lui Michael Moore, Fahrenheit 9/11; Bradbury a afirmat că Moore e un escroc care i-a furat titlul. Tocmai Bradbury, care prin Fahrenheit 451 se dovedise un campion al libertăţii de expresie, să afirme că acela care inventează o noţiune are dreptul să hotărască în ce fel şi de către cine poate ea să fie folosită… E mai mult decît o tragică ironie, e de-a dreptul ridicol!

Prin urmare, am purces la scrierea unor povestiri cu titluri identice cu ale unor texte science fiction clasice. Am scris pînă acum „Anda’s Game” şi o altă povestire intitulată „I, Robot”, iar următoarea va fi probabil intitulată „Jeffty Is Five”. Povestirea originală a lui Harlan Ellison e anti-tehnologică, Harlan însuşi e foarte refractar la tot ce ţine de tehnologie. La Clarion, ne-a spus că ar fi cazul să lăsăm naibii toată joaca online şi să ne ocupăm de lucruri serioase. A fost, cred, cel mai bun sfat pe care l-am ignorat vreodată. Am de gînd să exploatez ideea aceasta o vreme. Să vedem ce-o să iasă!

HNU: Spune-ne mai multe despre „Anda’s Game”.

CD: Încerc o deconstrucţie a science fiction-ului clasic. În cazul acesta, a romanului lui Orson Scott Card, Ender’s Game. E povestea unor fetiţe care sînt obligate să muncească într-o fabrică în universul unor jocuri video, petrecîndu-şi toată ziua repetînd la nesfîrşit aceleaşi acţiuni pentru a produce, de pildă, cămăşi, care ulterior sînt convertite în aur şi vîndute la licitaţie pe eBay. Eroul poveştii e întîiul activist sindical care se încumetă să le organizeze pe aceste fetiţe.

HNU: Aşadar, e o deconstrucţie sau o parodie?

CD: Cîte-un pic din amîndouă. Faţă de Card, sentimentele mele sînt ambigue. Din punct de vedere politic, ne desparte o lume. El ţine cu dinţii de drepturile lui de autor şi crede în necesitatea războiului din Irak. Cît despre opera lui, mi se pare a fi inegală. Totodată însă, recunosc importanţa pe care romanul Ender’s Game a avut-o cînd eram foarte tînăr şi-am încercat, scriind această povestire, să înţeleg de ce.

A doua povestire de acest gen pe care am publicat-o se cheamă „I, Robot”. De astă dată, am demontat lumea roboţilor lui Asimov. Bunul doctor era un cripto-socialist din specia lui Franklin Delano Roosevelt, convins că progresul tehnologic e bun pentru societate, cu condiţia ca aceia care îl pun în operă să fie bătrîni înţelepţi în robe albe, care ştiu exact despre ce vorbesc. Înţeleg că, din punctul de vedere al unui inginer, aceasta ar fi viyiunea unei utopii tehnocratice, dar nu pot fi de acord cu ea. E greu să nu-ţi placă Asimov, pare a fi fost un tip foarte de treabă. Însă, în acelaşi timp, substratul tehnologic şi filozofic al cărţilor sale cu roboţi îmi pare a fi de-a dreptul odios şi am dorit să văd ce se întîmplă atunci cînd mecanismul acestei lumi e pus sub semnul întrebării.

HNU: Ce ne poţi spune despre cea mai recentă dintre cărţile tale?

CD: Titlul ei e Someone Comes to Town, Someone Leaves Town. E diferită de cee ce-am scris pînă acum, e un roman fantasy. Am mai scris povestiri fantasy, dar niciodată un roman. E însă un roman fantasy mai aparte, în care înalta tehnologie joacă un rol important. Protagonistul se împrieteneşte cu un grup de indivizi semi-nomazi, care îşi cîştigă traiul scotocind prin gunoaie şi care şi-au propus să construiască o reţea wireless gratuită. Asta e partea scientificţională a cărţii. Partea fantasy e legată de protagonist, care e fiul unui munte şi-al unei maşini de spălat, iar fraţii săi sînt un zombi, o triadă de păpuşi Matrioşka şi o insulă. Iar fata de alături se dovedeşte a avea aripi. Prin urmare, am putea vorbi de-o fantezie contemporană. Dacă această carte ar fi fost scrisă de un sud-american, s-ar fi zis că e o carte realist-magică…

HNU: Ai un fragment preferat din această carte?

CD: Nu ştiu, nu m-am gîndit. E o carte masivă, mai lungă decît cele două anterioare puse laolaltă, şi prin urmare e mult mai ambiţioasă. Am încercat să intru în pielea personajelor, să alcătuiesc un univers mai straniu, mai surprinzător pentru cititori. În anumite locuri, am exagerat în mod deliberat, pentru a spori impactul emoţional.

Cea mai importantă observaţie critică ce mi-a fost adresată la începutul carierei mele de scriitor a venit din partea lui James Patrick Kelly, unul dintre marii autori ai genului. Jim Kelly preda la Clarion în 1992. A citit unul dintre textele mele şi mi-a spus: „E un text bun, chiar foarte bun, dar tu eşti un rahat cu ochi fiindcă ai reuşit să convingi şaptesprezece oameni de meritele literare ale acestei bucăţi, cînd de fapt nu e decît o adunătură de cuvinte potrivite meşteşugit, fără pic de profunzime emoţională. Va trebui să te aşezi în faţa tastaturii şi să rescrii povestea ca şi cum ţi-ai tăia venele.” Şi cred că asta am încercat să fac mereu, de atunci. Dar pentru cartea asta mi-am tăiat cele mai multe vene.

HNU: Ţi-ai pus toate cărţile la dispoziţia cititorilor pe Internet, sub licenţe Creative Commons. Cu cea din urmă, Someone Comes to Town, Someone Leaves Town, ai făcut chiar mai mult, îngăduind celor din ţările în curs de dezvoltare să facă, practic, orice doresc cu cartea. În România, Millennium Press a tipărit deja propria ediţie în limba engleză, iar aceasta se vinde, se pare, foarte bine. De ce această generozitate?

CD: Pe termen scurt, cărţile mele tipărite se vînd mai bine. Desigur, se întîmplă ca vreun cititor să descarce cartea, să decidă că nu-i place şi să nu o mai cumpere din librărie. Mult mai frecvent însă, cel care descarcă una din cărţile mele şi citeşte o bucată, se hotărăşte să cumpere ediţia tipărită. Ediţiile digitale şi cele tipărite sînt complementare, posesia uneia creşte nevoia de a o poseda şi pe cealaltă. Down and Out in the Magic Kingdom, romanul meu de debut, a fost descărcat de peste cinci sute de mii de ori, şi cu toate acestea ediţia tipărită se află la cel de-al cincilea tiraj! Prin urmare, nu îmi fac griji că dăruind versiunea electronică a cărţii mi-aş pune în pericol vînzările.

O mare parte din pirateria electronică (adică descărcarea neautorizată de cărţi electronice de pe Internet) e pusă în practică de indivizi din ţările în curs de dezvoltare, unde produsul intern pe cap de locuitor poate fi chiar şi sub un dolar pe zi. Oamenii aceştia nu reprezintă o piaţă comercial viabilă pentru vreuna din cărţile mele. Nimeni din Burundi nu va fi dispus să plătească echivalentul unui salariu lunar pentru o carte de-a mea. O versiune ucraineană a unei ecranizări a acestei cărţi nu va concura, în mod sigur, cu încasările vesiunii hollzwoodiene, dacă aceasta va exista vreodată. Nimeni nu va importa cărţile mele în cea mai mare parte a ţărilor în curs de dezvoltare, şi chiar de-ar face aşa ceva, ar fi atît de scumpe încît nici un cititor cu scaun la cap nu s-ar osteni măcar să le răsfoiască. Pentru mine e o onoare să pot fi de ajutor unor oameni în comparaţie cu care condiţiile mele de viaţă mă fac să par un nabab. Mai mult chiar, sper ca acest ajutor, cît o fi el de neînsemnat, să contribuie măcar un pic la îmbunătăţirea situaţiei economice a ţărilor din care provin oamenii respectivi.

HNU: Pînă de curînd ai lucrat pentru Electronic Frontier Foundation, eşti unul dintre colaboratorii obişnuiţi ai unuia dintre cele mai vizitate bloguri din lume, Boing Boing, şi mai reuşeşti totuşi să-ţi faci timp şi pentru a scrie romane şi povestiri. Cum reuşeşti să înghesui toate acestea în progranul unei zile?

CD: Scriu la romanele şi povestirile mele aproximativ 20-30 minute pe zi, dimineaţa devreme. Scriu în jur de 250 de cuvinte, în jur de o pagină. În ritmul acesta, reuşesc să scot o carte pe an, ceea ce nu-i rău deloc. Romanele pe care le scriu mă ajută să îmi dau seama ce se petrece de fapt în propria-mi minte. Ceea ce e foarte util, atunci cînd eşti implicat în atîtea. E o cale grozavă pentru a-mi explora subconştientul. Mă aşez în faţa tastaturii, pagina se umple de semne şi ceea ce conţine are mult de-a face cu ceea ce se petrece în acele momente în viaţa mea.

Mi s-a întîmplat un lucru extraordinar: mă apropiam de finalul unui roman şi aveam nevoie de un final pe măsură. Şi m-am gîndit că va fi nevoie să rescriu, să adaug nişte elemente pentru ca finalul acela să funcţioneze cu adevărat. Însă, recitind cartea, am ajuns la concluzia că tot ce scrisesem ducea inexorabil exact la finalul imaginat de mine şi că nu avea să fie nevoie de nici o rescriere, de nici o adăugire. Se pare că ştiusem tot timpul care avea să fie deznodămîntul, fără însă a-l conştientiza. E o senzaţie extraordinară, crede-mă!

HNU: De la 1 ianuarie 2006 ai renunţat la slujbă pentru a deveni scriitor cu normă întreagă. Cum ţi se pare?

CD: Pentru întîia oară în viaţă mă simt cu adevărat scriitor. Nu mai sînt angajatul nimănui, sînt un scrib liber. Am visat la clipa aceasta de cînd aveam doisprezece ani şi e o senzaţie grozavă.

Nu mi-a fost uşor să iau această hotărîre. În ultimii patru ani, am lucrat pentru Electronic Frontier Foundation, o organizaţie nonprofit care a contribuit decisiv la menţinerea libertăţii de expresie în spaţiul virtual, în lumea digitală. Fie c-a fost vorba de ascultările de telefoane fără mandat, de culpabilizarea a milioane de oameni care făceau schimb de fişiere, de încălcări flagrante, dictate de lăcomie, ale domeniului public, EFF s-a implicat, obţinînd victorii esenţiale. Munca pentru această fundaţie a fost teribil de instructivă. Să contribui la schimbarea mentalităţii, să participi la împiedicarea unor ilegalităţi grosolane, toate astea sînt de natură să te schimbe, să modifice radical felul în care percepi resorturile ascunse ale lumii. Aşadar, partea cea mai grea a acestei decizii de desprindere n-a fost legată de partea financiară. Cel mai dificil mi-a fost să îmi iau rămas bun de la cea mai semnificativă, mai gratificantă, mai provocatoare slujbă pe care am avut-o.

HNU: Şi ce ai de gînd să faci acum, după ce ţi-ai asumat libertatea?

CD: Pentru început, voi putea să dorm liniştit nopţi întregi. N-am să mai călătoresc trei săptămîni pe lună. Am să fac sport şi-am să fac toate acele o mie de lucruri mărunte pe care le-am neglijat în ultimii doi ani, cînd am muncit cît pentru trei slujbe cu normă completă. Am de gînd să-mi fac un control medical amănunţit şi să-mi fac o programare la dentist. Sînt o mulţime de lucruri pe care n-am apucat să le fac, dar pentru care voi avea timp de acum înainte.

Dar, şi ăsta-i lucrul cel mai important, voi scrie. Mai multe însemnări pe blog, şi mai consistente. Am în lucru trei nuvele. Îmi voi tripla ritmul de lucru la Themepunks, viitorul meu roman, pe care sper să-l termin pînă în primăvară. Împreună cu Charles Stross, vom duce la bun sfîrşit proiectul nostru comun, transformînd cele două nuvele din ciclul „Huw”, „Jury Service” şi „Appeals Court”, într-un roman pe care intenţionăm să-l publicăm cît mai curînd.

HNU: Millennium Press intenţionează să lanseze traducerea romanului Themepunks simultan cu ediţia originală. Din cîte-am putut vedea din prima parte, publicată în serial de Salon.com, e vorba de o privire extrem de amuzantă în viitorul foarte apropiat, cînd o nouă revoluţie de tipul boom-ului dotcom dă peste cap întregul sistem economic. Ce mai urmează?

CD: În partea a doua, economia New Work s-a destrămat, iar eroii primei părţi preiau mall-uri dezafectate în care organizează muzee care celebrează creativitatea epocii New Work; sînt zeci de muzee identice, în toată ţara, iar vizitatorii au la dispoziţie joystick-uri de tip +1/–1 cu ajutorul cărora au posibilitatea de-a ierarhiza tot ce văd, pe baza voturilor lor circuitul muzeal fiind continuu rearanjat. Vizitatorii au ei înşişi posibilitatea de a introduce obiecte alese de ei în acest circuit, iar dacă acestea sînt votate de ceilalţi, vor fi reproduse în toate celelalte muzee: un soi de amestec între Wikipedia şi Disneyland. Dar ideea vizitelor în circuitul muzeelor e pusă în pericol de malversaţiunile unui director corupt de la Disneyworld, care încearcă să le saboteze, iar apoi trimite chiar şi poliţia pe urmele organizatorilor, ceea ce duce la declanşarea unor adevărate bătălii de stradă. Căci ideea a prins, iar în jurul ei s-a format un adevărat cult, din cei care sînt convinşi că aranjamentul colecţiilor din circuit ascunde un anume tipar ce reprezintă o piesă esenţială a inconştientului colectiv al omenirii. Vizitele în circuit devin un succes ce atinge, ca proporţii, amploarea economiei New Work, după care povestea are parte de un deznodămînt neaşteptat, pe care însă n-am să-l dezvălui, pentru a nu strica nimănui plăcerea lecturii.

HNU: Cory Doctorow, îţi mulţumesc pentru timpul acordat şi aştept cu nerăbdare viitorul tău roman.

Acest interviu a apărut iniţial în Fiction.ro nr.2 / 2006, fiind ulterior reluat ca o addenda la volumul Un miliard de şanse (Millennium, 2006)

Foto © Horia Nicola Ursu, 2008

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Cory Doctorow: Sînt un scrib liber&8221;

  1. Pingback: Ploaie de vară

  2. Pingback: Ploaie de vară | Galileo Online

Comentariul tău

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s