O veste aflată recent m-a determinat să reflectez asupra modalităţilor de promovare a unei cărţi după momentul în care aceasta a ieşit de sub tipar. Romanul Soni al lui Andrei Ruse, apărut la început de octombrie în 2008, şi-a epuizat primul tiraj la numai trei luni de la apariţie. Acest prim tiraj a fost de 1000 de exemplare, un număr absolut rezonabil pentru un debut în roman al unui autor român, la o editură aflată în partea mediu-superioară a ierarhiei editurilor de la noi (judecînd strict după vizibilitatea cărţilor sale – nu intră în discuţie calitatea produselor sau cifra de afaceri). Este o performanţă admirabilă, în condiţiile în care tiraje similare de la Polirom, Humanitas sau alţi „grei” se epuizează mult mai lent, adunînd lună după lună praful pe rafturile mult prea încărcate ale librăriilor.
N-am să iau în discuţie aici calitatea literară a romanului lui Andrei Ruse, prefer să-mi rezerv opiniile pentru un comentariu mai amplu pe care-l voi publica ulterior. Mă voi ocupa de carte privită strict ca obiect de marketing. Cum se face că un volum al unui autor relativ necunoscut a reuşit o atare performanţă, în mai puţin de un an, după cum singur mărturiseşte, din momentul în care acesta a început să scrie cartea?
Ei bine, Andrei Ruse şi-a propus să se folosească de mijloacele de promovare online pentru a-şi vinde produsul. Şi a reuşit, deşi, în mediul virtual, Ruse e un personaj care, din postura sa de redactor la Tritonic şi manager al prezenţei online a editurii din Colentina sau de administrator al portalului RoCultura, a stîrnit numeroase şi furtunoase polemici şi şi-a creat o aură de tip intratabil, antipatic şi gata oricînd să se ia la harţă cu aceia care, în opinia sa, îi greşiseră.
Un blog al cărţii, cu fragmente de work in progress, cu mesaje de la cititori, cu însumarea recenziilor virtuale sau din presa scrisă, cu anunţuri privind lansările. În aproximativ şapte luni, 90 de însemnări, 600 de comentarii şi zeci de mii de vizitatori. Mesaje virale pe Twitter, cu fragmente din carte. O campanie „SONI vs bloggeri”, care a avut ca rezultat peste 50 de recenzii sau recomandări în blogosferă şi pe diverse forumuri. Un trailer video, „primul de la noi”, incitant şi cu o doză de mister. Pe YouTube, acesta a fost vizionat de peste 3000 de ori. Un parteneriat cu BookBlog, cel mai citit blog de recenzii.
Textul de pe coperta IV e, la rîndul său bine ales: „mă cheamă sonia. am 26 de ani, cancer la stomac şi încă şase luni de trăit. […] boala mi-a deschis ochii. nu contează cînd mori, pînă la urmă. aşa că le-am încercat pe toate. ai să vezi. sex, droguri, tratamente… am întîlnit o grămadă de lume. ba chiar am reuşit să mă îndrăgostesc de un bărbat diagnosticat cu hiv. o relaţie total diferită de ce ai crede tu.” Şocant şi incitant, textul de pe coperta IV e suma angoaselor tineretului urban de azi. Propovăduit pe toate canalele enumerate mai sus, textul a stîrnit curiozitate. Şi a sporit considerabil vînzările.
Cartea în sine e un obiect frumos. Andrei Ruse a reuşit să convingă editura (iar cei care au avut de-a face cu Tritonicul în calitate de autori ştiu că nu-i puţin lucru să îi împaci pe cei de la PR, pe art director şi pe cei de la marketing) să accepte sugestia sa privind coperta. Bine aleasă, cu un fundal negru şi o imagine relativ şocantă: o tînără rasă în cap, frumoasă, într-o poziţie extatic-divinatorie. Mai mult, tînăra în cauză a participat la una din lansări (prima, cea din Diverta), încă un punct în plus pentru capacitatea de convingere a lui Ruse. Apropo de lansările cărţii (organizate la Diverta, în Club A şi la Gaudeamus, şi mediatizate ulterior prin noi filmuleţe puse pe YouTube) se pot vedea cozi la autografe şi înghesuială. E limpede, SONI a depăşit graniţele obişnuitului, devenind un obiect şi un subiect la modă.
Cartea va avea parte în curînd de o a doua ediţie, prima fiind, se pare, epuizată. Andrei Ruse a împlinit visul oricărui tînăr romancier: să se vîndă bine. Meritul îi aparţine în mare măsură. Potrivit sondajului de pe blogul cărţii, cititorii au aflat despre SONI de pe internet (în proporţie de 36%), de la prieteni (16%) şi doar în mică măsură din presa scrisă (8%) sau de la editură (7%). Tritonic n-a neglijat această carte, lăsînd totul în seama autorului. A tratat-o la fel ca pe toate celelalte de seama ei, aranjîndu-i lansări, contacte cu presa, un loc în librăria virtuală şi o difuzare normală. Disproporţia dintre cifrele enunţate mai sus are o singură explicaţie: travaliul enorm depus de autor pentru a-şi promova produsul.
Aşadar, ceea ce fac autorii de peste ocean de ani buni (a se vedea campaniile de autopromovare ale lui Jeff VanderMeer, Cory Doctorow, Tobias Buckell, Brent Weeks, Jeff Carlson sau John Scalzi) este perfect posibil şi la noi. Virtualul e deschis oricui şi oricărui experiment. E nevoie doar de voinţă. Şi, desigur, e nevoie să ai ce promova. SONI a lui Andrei Ruse e o carte care nu va dezamăgi majoritatea cititorilor din aria căreia i se adresează (am menţionat-o în treacăt mai sus, e vorba de tineretul profesionalizat sau în curs de profesionalizare din mediul urban). Un produs slab n-ar reuşi să convingă, oricîtă publicitate i s-ar face. Aşadar, dictonul heliadesc ar trebui să sune, în mod obligatoriu, serios modificat: „Scrieţi, băieţi, scrieţi orice, dar nu oricum, şi promovaţi-vă singuri”.
Sînt curios care dintre autorii români de F&SF îşi va lua cel dintîi destinul editorial în propriile mîini.
Post scriptum
Am făcut un mic calcul şi am ajuns la concluzia că, din punct de vedere financiar, drepturile care-i vor reveni autorului s-ar putea să-l ajute să supravieţuiască o lună, poate două, în condiţii de austeritate, în capitala noastră dragă. Românie, plai de dor…
•
Articolul de faţă a apărut iniţial în Nautilus, ianuarie 2009
Felicitări pentru articol – foarte educativ. Succes pe mai departe.
Felicitari! Un articol interesant si util.
Pingback: Metatexte: o recapitulare « Ugly Bad Bear's