Horia Nicola Ursu: Dragă Greg, îţi mulţumesc pentru amabilitatea cu care ai acceptat să îmi răspunzi la cîteva întrebări. Mai întîi, te-aş ruga să ne spui cîteva cuvinte despre tine.
Greg Egan: M-am născut la Perth, în Australia, în 1961. Am o licenţă în matematici şi am lucrat ca analist programator, îndeosebi în domeniul informaticii medicale. Din 1992, am renunţat la slujbă pentru a-mi consacra tot timpul scrisului.
HNU: Deşi ştiu că nu vei fi de acord cu mine, simt nevoia să te întreb cum ai reuşit să îţi cîştigi un loc de invidiat în ierarhia domeniului literaturii science-fiction? Cărţile tale sînt traduse într-o mulţime de limbi, iar critica te clasează deja între marile nume ale genului. Cum te simţi în vîrful piramidei?
GE: Nu sînt nicidecum în vîrful piramidei, dar trebuie să recunosc că am reuşit să îmi cîştig un public cititor loial şi entuziast, ceea ce mi se pare deosebit de măgulitor. Sînt foarte mulţumit de modul în care m-am descurcat în ultimii zece ani. Scriam încă din adolescenţă, dar m-am hotărît să îmi fac o carieră din scris de-abia în 1988; pe atunci îmi închipuiam că voi avea nevoie de cincisprezece sau douăzeci de ani pînă cînd voi fi în stare să trăiesc de pe urma literaturii. Am avut noroc şi sînt recunoscător cititorilor pentru asta.
HNU: Gardner Dozois te-a numit „probabil unul dintre cei mai dinamici şi mai actuali dintre scriitorii care au debutat în SF în anii nouăzeci”. Cu toate acestea, la începutul carierei tale ai scris un roman cu vampiri, The Effects of Feeding, iar primele tale povestiri şi nuvele publicate în Interzone au aparţinut tot literaturii horror. Spuneai mai demult că ai fi dispus să revii la horror, dacă ai da peste vreo idee interesantă. Ai găsit aşa ceva, sau literatura horror a încetat să te mai pasioneze?
GE: Acele povestiri horror ale începutului funcţionau după principiul care guvernează visele: la nivelul realităţii, erau cu totul lipsite de sens. Într-o proză de mai mică întindere, renunţarea la logică se poate dovedi uneori profitabilă, dacă ştii să creezi imagini care să îţi redea aşa cum se cuvine ideea. Cred că, dintre acele prime povestiri, „Scatter My Ashes” mi-a reuşit cel mai bine; personajul ei era o fiinţă mereu reîncarnată care îşi afla sălaş, pe rînd, în trupurile ucigaşilor în serie, la originea apariţiei sale găsindu-se obsesiile nutrite de mass-media faţă de faptele unor asemenea indivizi. Am încercat să aplic această tehnică a renunţării la logică şi pe spaţii mai întinse, dar metoda n-a mai funcţionat. Aveam mereu tentaţia de a oferi o explicaţie coerentă pentru tot ceea ce povesteam, iar romanele horror în care se întîmplă aşa ceva se preschimbă, vrînd-nevrînd, în romane SF de mîna a treia.
HNU: O întrebare despre primul tău roman, An Unusual Angle. E o carte pe care ai mărturisit că nu o mai ai la suflet. Şi totuşi, semne ale viitoarei tale evoluţii pot fi decelate în cuprinsul ei (de pildă, ideea implantării unei camere de luat vederi în corpul unui personaj, care apare şi în Distress). Protagonistul romanului are o înclinaţie aparte spre metaforele ştiinţei (se fac referiri la funcţiile ondulatorii, la stările energetice, la spectrometrele de masă, etc.) şi pare a fi un fan al science-fiction-ului de consum (aluzii repetate la filmele 2001, Mad Max II, Star Wars sau Altered States). De asemenea, în el se regăseşte pasiunea pentru regia de film pe care ai nutrit-o tu însuţi la aceeaşi vîrstă. În ce măsură se poate afirma că avem de-a face cu o scriere autobiografică?
GE: Am scris An Unusual Angle pe cînd eram în liceu, aplicînd o uşoară distorsionare de tip suprarealist / SF propriilor mele trăiri. Cartea este, de fapt, un lung vis cu ochii deschişi al unui elev plictisit, care stă la fereastră şi extinde un văl fantastic asupra a tot ce-l înconjoară. Visarea cu ochii deschişi e însă în permanenţă marcată de prezenţa realităţii obiective. E o scriere autobiografică în măsura în care atitudinile şi elementele biografice ale protagonistului erau comune cu ale mele, cel de-atunci. Am reuşit, cred, să redau îndeajuns de bine o modalitate de ripostă la plictisul şi sîcîielile autorităţii meschine, ceea ce constituie, în linii mari, tematica oricărui roman despre viaţa în anii de şcoală. Dar, pentru ca un vis cu ochii deschişi să poată fi descris pe parcursul unui întreg roman, ar fi nevoie fie de mai multă imaginaţie, fie de o structurare mai coerentă. Romanul meu de debut nu îndeplineşte însă aceste condiţii.
HNU: Ai scris apoi ceea ce numeşti romanele „Cosmologiei Subiective”: cel dintî şi deocamdată singurul roman quantum-punk, Quarantine, cea mai completă explorare a posibilităţii existenţei unei conştiinţe într-un suport informatic, Permutation City, precum şi un roman poliţist cu substrat metafizic, Distress. Ce înseamnă, de fapt, această „cosmologie subiectivă” şi ce anume leagă între ele aceste romane?
GE: Prin „cosmologie subiectivă” mă refer la posibilitatea ca percepţia noastră despre univers să depindă în mod semnificativ de structura propriilor noastre minţi şi corpuri. Într-un anume sens, această dependenţă este evidentă: înainte de inventarea microscopului şi a telescopului sau a diverselor modalităţi de detectare a radiaţiei, posedam mijloace foarte limitate de percepere a luminozităţii sau dimensiunilor şi această îngustime a percepţiei ne influenţa radical viziunea despre lume. În prezent, vederea în întuneric cu ajutorul radiaţiilor infraroşii, cercetarea unui atom individual sau a unor quasari aflaţi la distanţe de miliarde de ani lumină ni se par cît se poate de fireşti. Acum cîteva secole însă, toate acestea ţineau erau de domeniul speculaţiilor metafizice, dacă nu cumva erau de-a dreptul de neînţeles.
Aşadar, aria noastră de percepţie s-a lărgit, dar este posibil ca viziunea noastră despre univers să poată fi aprofundată în continuare, prin mijloace mai subtile, care ţin, poate, de însăşi natura umană. Este o posibilitate pe care am încercat să o explorez în aceste trei cărţi. În Quarantine, creierul uman joacă un rol crucial în legătura existentă între mecanica cuantică şi realitatea macroscopică. În Permutation City, experienţele subiective sînt cele care modelează realitatea, potrivit unor tipare aleatorii de evenimente. În sfîrşit, în Distress am utilizat o variaţiune pe aceeaşi temă pe care aş prefera să nu o dezvălui, deoarece mulţi dintre cititori este posibil să nu fi citit cartea, şi ar fi păcat să le răpesc bucuria de a o descoperi singuri. Presupun că această serie ar putea fi, în egală măsură, numită a „Cosmologiei Obiective”, căci fiecare dintre ele porneşte de la un aspect subiectiv al imaginii noastre comune despre univers, dezvăluind un crîmpei dintr-o realitate mai obiectivă, ascunsă dincolo de realitatea noastră de fiecare zi.
Afirmînd, într-un interviu, că Distress este „cel de-al treilea şi probabil ultimul dintre romanele Cosmologiei Subiective”, nu făceam decît să subliniez originea lor ideatică comună, în sensul larg. E singura legătură care există între aceste trei cărţi.
HNU: Solipsismul e un motiv recurent al scrierilor tale: Naţiunea Solipsistă din Permutation City, cetăţenii polis-ului Ashton-Laval şi Minele Adevărului din Diaspora, etc. Crezi că solipsismul poate fi o concepţie filozofică demnă de luat în seamă pentru dezlegarea enigmelor existenţei? Eşti cumva de părere că noile tehnologii deschid noi perspective sistemelor filozofice pur conceptuale, cum este cel solipsist?
GE: Solipsismul înseamnă a crede că absolut nimic nu există, în afara propriului eu. Nu cred că o asemenea convingere poate fi luată în seamă drept altceva decît un concept seducător, pur teoretic, oricît de nesiguri am fi de orice altceva, în afara propriei existenţe. În Diaspora, am încercat să demonstrez că exagerările, fie într-o direcţie, fie în cealaltă, pot fi periculoase: a ignora lumea exterioară în beneficiul unei vieţi mentale abstracte, de sine stătătoare, e o opţiune riscantă; pe de altă parte, abstractizarea poate fi o cheie pentru înţelegerea lumii fizice. Un lucru e cert: progresele ştiinţifice şi tehnologice vor continua să demonstreze faptul că percepţiile simţurilor noastre sînt adesea eronate, în raport cu imaginile „realiste” ale unor lumi inexistente şi cu informaţiile de tip nou extrase din realitate.
HNU: În ce direcţie evoluează în prezent opera ta? Ai o viziune coerentă care te inspiră? Ce anume s-a schimbat, de-a lungul anilor, în ceea ce scrii?
GE: Cînd scriu despre viitorul îndepărtat, nu ţin morţiş să demonstrez că problemele cu care ne confruntăm în prezent – lucruri precum bolile, sărăcia, războiul sau rasismul – ne vor năpăstui încă zece mii de ani de-acum încolo. Firea umană se va schimba, odată cu transformările pe care le vom suferi noi înşine. În consecinţă, deşi am mai scris de la Diaspora încoace vreo două sau trei nuvele care împărtăşesc ideea romanului, conform căreia în viitorul îndepărtat vom sfîrşi prin a opta pentru o întruchipare informatică a personalităţilor noastre – mai ales pentru a călători în spaţiu –, în prezent am ales calea unei replieri spre prezent, concentrîndu-mă asupra viitorului apropiat.
A scrie despre viitorul îndepărtat nu e foarte simplu. Dacă ai de gînd să abordezi în mod serios un astfel de subiect, trebuie să fii pe deplin conştient că întreaga ta experienţă de trăitor în veacul al douăzecilea nu-ţi va fi de nici un folos. În consecinţă, deşi consider tematica evoluţiei pe termen lung extrem de pasionantă, s-ar putea să mai treacă vreo cîţiva ani pînă cînd voi găsi curajul de a o aborda din nou. Cel mai recent roman al meu, Teranesia, îşi situează acţiunea în prima jumătate a secolului XXI şi vorbeşte despre evoluţie şi despre mecanica cuantică, dar şi despre sex, despre Asociaţia Raţionaliştilor Indieni sau despre destrămarea Indoneziei, subiecte extrem-actuale.
Îmi place să cred că am reuşit să-mi formez o viziune proprie despre un univers pe care sîntem în tot mai mare măsură capabili să îl înţelegem, mulţumită progreselor ştiinţei. Această înţelegere se referă şi la ceea ce sîntem, de unde venim şi la motivele care ne determină să facem ceea ce facem. Sînt animat de dorinţa explorării detaliilor acestei viziuni – mecanică cuantică şi cosmologie – datorită frumuseţii lor complexe, de-a dreptul fascinantă, dar şi a căilor care ne-ar permite adaptarea la această situaţie, folosindu-ne în mod constructiv informaţiile dobîndite.
Nu ştiu dacă opera mea s-a schimbat radical în vreo privinţă, de-a lungul anilor. Sper că mi-am îmbunătăţit continuu stilul şi că reuşesc să conturez personaje mai credibile, pe măsură ce acumulez experienţă. Din acest punct de vedere, Distress a fost superior celor două romane care l-au precedat; e greu să vorbeşti despre „personajele” din Diaspora, cîtă vreme ar fi o greşeală enormă să le analizăm din perspectiva în care am analiza personaje „din carne şi oase”, indivizi aparţinînd secolului XX. Pentru mine, important este să împing cît de departe sînt în stare materia ideatică a unei cărţi, tratînd subiectul cu toată onestitatea posibilă. E o constantă a demersului meu, dar, aşa cum e şi firesc, abordările diferă, de la o carte la alta. Cînd scrii despre aspecte ştiinţifice complexe, cum a fost cazul în Permutation City sau în Diaspora, trebuie să te exprimi cît mai limpede şi mai direct cu putinţă; a încerca să fii subtil sau liric în astfel de circumstanţe ar face ca ideea să devină de neînţeles pentru cititori. În Distress mi-am permis să las unele lucruri nespuse, concentrîndu-mă mai mult asupra expresivităţii textului, deoarece ideile expuse îmi îngăduiau acest lucru.
HNU: Unii critici au afirmat că vizezi ţeluri prea înalte, fără a reuşi însă să împlineşti aşteptările pe care le creezi. Ce le-ai răspunde? Nu crezi că un scriitor (sau oricare alt artist) ar trebui să ţină seama doar de regulile pe care şi le-a impus el însuşi?
GE: Nu ştiu cu exactitate despre care anume critici e vorba; tot ce pot spune este că mă străduiesc ca fiecare carte a mea să fie cît mai adevărată; ce anume înseamnă asta, avînd în vedere genul de subiecte pe care le-am abordat… asta e o altă poveste. Iar dacă aşteptările publicului au fost create pe baza clişeelor de prost gust ale genului, nu sînt chiar atît de sigur că doresc să le onorez.
HNU: Ce părere ai despre starea literaturii SF australiene contemporane, despre perspectivele ei internaţionale, atît în raport cu ceea ce a fost, cît şi cu ceea ce ar trebui să fie?
GE: În domeniul editorial, SF-ul australian a avut parte de o adevărată explozie, în ultimul timp. Pentru un scriitor debutant, e mult mai la îndemînă să publice o carte la o editură locală, ceea ce îi măreşte şansele de a fi publicat în Statele Unite. (Nu şi în Marea Britanie, din păcate; pentru editorii englezi, australienii sînt mai degrabă consumatori, iar nu producători de SF). Sînt de părere însă că însuşi conceptul de „stare a literaturii SF australiene” este lipsit de sens. Există o serie de scriitori, care îşi urmează fiecare propriul drum. În unele perioade apar mai multe cărţi, în altele mai puţine. Ideea că SF-ul australian ar parcurge cicluri succesive de prosperitate şi regres, ca un ansamblu coerent, aşa cum o recoltă de struguri poate fi mai bună sau mai proastă, mi se pare de-a dreptul hilară.
HNU: Mai multe povestiri ale tale au fost în ultimii ani prezente pe lista candidaturilor la premiul Hugo. La ce te-ai gîndit, aflînd vestea nominalizării lor? Ai luat în considerare posibilitatea cuceririi unui astfel de premiu?
GE: Nu m-am prea gîndit la posibilitatea ca textele mele să fie nominalizate pentru Hugo, atunci cînd le-am scris. Desigur, din momentul în care acest lucru s-a întîmplat, perspectiva cuceririi premiului nu mi s-a mai părut chiar atît de îndepărtată.
HNU: Cum e să te numeri printre laureaţi?
GE: A fost o surpriză plăcută. Sincer să fiu, mă aşteptam ca nuvela lui Ted Chiang, „Story of Your Life” să fie cîştigătoarea.
HNU: Te simţi ispitit să scrii mai degrabă proză scurtă, de cînd ai cîştigat Hugo-ul, sau vei continua să scrii şi romane?
GE: Cred că am să prefer întotdeauna ambele forme de expresie. Proporţia în care am să le practic va fi diferită; nu pornesc niciodată cu idei preconcepute, totul depinde de forma cerută de ideea pe care am ales să o dezvolt. Dacă m-aş hotărî să scriu numai proză scurtă, ar trebui să-mi găsesc o slujbă şi să mă ocup de scris numai în timpul zilei, căci nu se poate trăi exclusiv din aşa ceva. Pe de altă parte, a scrie numai romane ar fi obositor; aş pierde tot atît de mult timp între două cărţi, relaxîndu-mă şi pregătindu-mă sufleteşte, cît „pierd” şi acum, scriind proze de mai mică întindere.
HNU: Ce părere ai despre cyberpunk? Mai există acest curent literar, sau a fost doar un produs al anilor optzeci?
GE: N-aş aduna în aceeaşi oală tot ce a fost catalogat drept cyberpunk. Sub această etichetă s-au publicat în egală măsură lucruri minunate şi altele din cale-afară de stupide. Bruce Sterling şi Pat Cadigan au scris o mulţime de cărţi bune în anii optzeci şi continuă să mai scrie şi acum texte extraordinare. Sincer să fiu, nu mă interesează dacă acestea sînt sau nu „cyberpunk”.
Acestea fiind spuse, mă plictisesc de moarte citind despre personaje care se cred grozave – chiar şi atunci cînd sînt descrise cu ironie; dacă acestea sînt luate în serios de autorii lor, e chiar mai rău. Poate că nu-i o tragedie faptul că ordinatoarele au ajuns să fie „la modă” în anumite cercuri – deşi asocierea dintre calculatoare şi modă e mai degrabă amuzantă din punctul de vedere al unei persoane care se ocupă de programare încă din 1975. Ideea de „modă” mi se pare ridicolă. Fiindcă, din momentul în care ai ajuns să te preocupe, ai devenit sclavul ei. O mulţime dintre autorii de texte „cyberpunk” asta afirmă: „Computerele sînt interesante fiindcă sînt la modă, iar indivizii cinici (ocazional femei) purtînd ochelari de soare sînt capabili să le folosească în scopuri periculoase”. Dacă acestea sînt singurele lucruri interesante pe care le poţi scrie despre computere, ar fi mai bine să te laşi de literatura SF.
Literatura science-fiction ar trebui să fie spaţiul ideal de exprimare a unor noi posibilităţi de interacţiune între oameni; cu toate acestea, chiar şi acest domeniu inovativ e saturat de conservatorism. În Distress, personajul principal se îndrăgosteşte de o persoană asexuală, care a ales în mod voluntar renunţarea la caracteristicile specifice ambelor sexe. Unul dintre recenzenţii romanului mărturisea, într-o revistă SF, că s-a stricat de rîs încercînd să-şi imagineze aşa ceva. Pur şi simplu, individul respectiv nu putea concepe ideea că doi oameni s-ar putea iubi fără ca între ei să există o formă sau alta de fricţiune genitală.
HNU: Cea mai mare parte a scrierilor tale sfîrşesc prin a pătrunde pe teritoriile metafizicii. Personajele tale, întorcînd lumea pe faţă şi pe dos spre a-i afla tainele, sfîrşesc prin a transcende simplele fapte, îmbrăţişînd explicaţiile metafizice. Acest lucru se întîmplă deoarece eşti convins că ştiinţa va fi întotdeauna nevoită să urmeze cărările bătute ale „realităţii”, că nu vom putea niciodată accede la „cunoaşterea absolută”, sau fiindcă te atrage metafizica în sine, pe care o consideri o cale necesară omenirii pentru a înţelege lumea?
GE: În romanele mele, graniţa dintre ştiinţă şi metafizică nu e niciodată stabilă: anumite subiecte care păreau a fi iniţial de domeniul metafizicii, cu totul în afara explicaţiilor raţionale ale ştiinţei, devin în cele din urmă fenomene fizice. Acest lucru se întîmplă mereu în realitatea noastră obiectivă; dacă i-am fi vorbit unui chimist din secolul al XVIII-lea despre posibilitatea manipulării unor atomi individuali, ar fi rîs de noi, ca şi cînd i-am fi vorbit de-un înger făcînd piruete în vîrful unui ac. Mecanica cuantică este, pe alocuri, pură speculaţie şi numai metafizica ne poate spune ce se întîmplă cu adevărat pe parcursul unor astfel de fenomene, fiindcă nici un experiment nu poate confirma sau infirma corectitudinea demonstraţiei matematice. Poate că lucrurile vor rămîne aşa. Dar poate că, peste douăzeci de ani, vom avea demonstraţii concrete, răspunsuri certe, aşa încît chestiunea va înceta să mai ţină de domeniul metafizicii. Scriu despre situaţii ce ţin în mult mai mare măsură de speculativ, dar diferenţa nu e chiar atît de mare. Mă preocupă extinderea frontierelor ştiinţei în domenii aparţinînd odinioară metafizicii, iar nu abandonarea ştiinţei ca mijloc de cunoaştere.
HNU: Ai fost vreodată tentat de ideea unei colaborări? Ce crezi că ar aduce nou în opera ta o colaborare?
GE: N-aş scrie niciodată în colaborare cu altcineva. Din punct de vedere strict tehnic, nu cred că există probleme pe care un scriitor să nu le poată rezolva cu îndeajuns de multă imaginaţie şi cu o documentare temeinică. Din punctul de vedere al abordării globale, nu cred că un romancier are datoria de a prezenta toate unghiurile posibile ale unui anume subiect, într-o singură carte; dacă cititorii vor să citească texte scrise de cineva care are opţiuni diferite de ale mele în această privinţă, au de unde alege.
HNU: Spuneai cîndva că nu ai de gînd să-ţi prostituezi opera de dragul banilor, că ai fi mai degrabă dispus să-ţi reiei slujba de programator, decît să scrii în silă o carte comercială. Ţi-ai schimbat părerea?
GE: Pentru mine, a fi scriitor înseamnă a dispune de o libertate deplină în explorarea temelor care mă preocupă; dacă aş pierde această libertate, n-aş mai avea nici un motiv pentru a mai scrie. Scrisul mi se pare o muncă dificilă, mai grea decît orice altceva am făcut vreodată; dacă m-aş apuca să scriu despre un subiect care m-ar plictisi, „doar pentru bani”, aş renunţa, fiindcă mi s-ar părea imposibil. Aşadar, nu mă simt ispitit să o fac; e ca şi cum m-ai întreba dacă n-aş vrea să mă îmbogăţesc săpînd gropi sau spărgînd piatră.
Oricum, pînă acum nu mi-a fluturat nimeni un teanc de bani în faţa ochilor, implorîndu-mă să scriu Blade Runer vs. Predator în Oraşul Roboţilor creat de Isaac Asimov. Cred că acelora care se ocupă de comercializarea acestor subiecte li se pare limpede că nu m-aş descurca.
HNU: Cea dintîi pasiune a ta a fost cinematografia. Este cinematograful un vehicul apt pentru a transmite ideile unui artist? Care sînt regizorii tăi preferaţi şi cine crezi că ar putea face faţă cu succes ecranizării operelor tale?
GE: Sînt de părere şi acum că filmul poate fi un mediu de comunicare cu o forţă extraordinară. Filme precum Underground, Fresh sau Oscar and Lucinda m-au tulburat cu mult mai mult decît orice am citit în ultimul timp. E păcat că filmele SF sînt atît de proaste. Fraţii Coen sînt regizorii mei preferaţi, dar n-aş da pe mîna lor nimic din ce am scris; oricum, mă îndoiesc că ar fi dispuşi să-mi ecranizeze opera. Mi-a plăcut Twelve Monkeys; a fost unul dintre filmele SF cel mai logice, mai coerente, din ultimul deceniu, ceea ce e îndeajuns de bizar, avînd în vedere că Terry Gilliam nu e cîtuşi de puţin înclinat spre analiză.
HNU: O întrebare oarecum clasică se referă la prăpastia stilistică şi tematică dintre formele scrise şi cele „mediatice” – vizuale adică – ale science-fiction-ului. Crezi că această diferenţă se datorează modalităţilor diferite de marketing ce se aplică fiecărui mediu în parte, sau există diverse subgenuri ale SF-ului care pot fi redate numai într-unul sau altul dintre medii?
GE: Cred că ambele variante sînt corecte. Ceea ce mă dezamăgeşte la realizatorii de filme SF e faptul că nici măcar nu au tendinţa de a ţinti spre un nivel mai ridicat de consistenţă logică, darmite spre o mai mare plauzibilitate ştiinţifică, spre un grad mai mare de realism. Ştiinţa dintr-un film precum Lorenzo’s Oil nu era perfectă – din cîte-am citit, uleiul respectiv împiedica apariţia unora dintre simptome, dar nu avea efecte clinice deosebite –, însă numai prin faptul că pe ecran se vorbea în mod logic despre biochimie face ca acest film să depăşească cu 99% ansamblul filmelor SF de la Hollywood. În concluzie, alături de producţii precum Blade Runner sau Alien, care mizează în principal pe emoţii, alături de filmele de acţiune futuriste precum Terminator, cred că ar rămîne destul loc şi pentru creaţii SF de tipul lui Lorenzo’s Oil.
HNU: Prozele tale sînt atît de dense şi au un nivel intelectual foarte ridicat, încît mi se par a fi greu de adaptat la un mediu vizual, în absenţa unei simplificări excesive, care le-ar goli de substanţă. Ţi-ar face plăcere să scrii scenarii şi, în caz afirmativ, ce gen de filme sau de seriale SF ai aborda?
GE: Un producător din Sydney a cumpărat opţiunile de ecranizare pentru trei dintre povestirile mele („Axiomatic”, „The Caress” şi „The Hundred Light-Year-Diary”), în cadrul unei mini-serii de televiziune formată din şase filme SF, dar pînă în prezent proiectul nu s-a urnit din loc. Mi-a oferit posibilitatea de a scrie eu însumi scenariile, dar eram în momentul respectiv prea ocupat cu Diaspora, aşa încît am refuzat. O companie franceză a început negocierile pentru un scurt-metraj bazat pe „Our Lady of Chernobyl”; n-am fost invitat să mă ocup de scenariu, dar dacă proiectul va fi pus pe picioare, aş fi foarte curios de rezultatul final.
S-ar putea ca într-o zi să fiu tentat de scrierea unui scenariu original, dar e dificil să găsesc motivaţia pentru a-l scrie, cînd ştiu că există doar o şansă din zece ca din el să iasă un film. Mi-au trebuit douăzeci de ani pentru a ajunge în situaţia actuală, cînd 90% din ce scriu ajunge să fie tipărit, aşa încît mi-e greu să mă înham la o muncă ale cărei rezultate au şanse atît de mici de a ajunge la public.
HNU: Edmund Crispin spunea odinioară că o povestire SF e un peisaj alcătuit din cifre, în care ideea este eroul. E valabil şi în cazul tău?
GE: Adesea, da. În ceea ce priveşte ideile, e interesant efectul pe care-l pot avea asupra personajelor, dar ar fi şi mai interesant de ştiut în ce măsură ele pot avea impact direct asupra cititorului. Într-o povestire precum „Axiomatic”, acest efect se împarte în mod egal; cititorul reflectă atît asupra efectelor psihologice ale implantului care alterează moralitatea naratorului, cît şi asupra ideilor filozofice expuse direct. În „The Infinite Assassin”, în schimb, personajul şi intriga au în mult mai mare măsură rolul de a-l atrage pe cititor în contact cu ideea textului; nu mi se pare însă că această procedură ar fi condamnabilă. A susţine că science-fiction-ul ar trebui să pună pe primul plan personajele şi abia în plan secund ideea e pură demagogie. Uneori, singurele personaje implicate sînt autorul şi cititorul.
HNU: Iată şi ultima întrebare: cum îl vezi acum pe Greg Egan, cel de peste douăzeci de ani?
GE: Peste douăzeci de ani, voi fi, după toate probabilităţile, la fel de preocupat de a ţine pasul la zi cu ştiinţa.
•
Acest interviu (realizat în 1999) a apărut inițial în Ficțiuni nr. 7 / 2002
METATEXTE 