Ce rămîne din F&SF-ul românesc de după 1989?

Dintre cei care-au debutat înainte de 1989, indiferent cărei promoţii i-ar aparţine, puţini au mai atins ştacheta fixată de volumele din vremea răposatului. Cu excepţii cu atît mai meritorii, aceştia fie au abandonat literatura, fie şi-au renegat sau trecut sub tăcere originile „compromiţătoare” (cazul lui Cristian Tudor Popescu fiind cel mai tipic pentru această ipostază), fie, în cazul fericit, şi-au antologat creaţia de pînă în prezent, parcă pregătindu-se pentru posteritate (e cazul lui Mircea Opriţă).

Ce rămîne din F&SF-ul românesc de după 1989? E o întrebare pe care mi-am pus-o adesea, atunci cînd am fost rugat să numesc, pentru prieteni din afara acestuia, cîteva vîrfuri ale acestor genuri de literatură, în încercarea de a-i face să înţeleagă ce mă atrage la ele. Şi am ajuns la concluzia, tristă pentru nostalgicii cititori de Almanahuri Anticipaţia de-anţărţ şi pentru cei ce răscolesc prin maldărele de vechituri neclasificate din anticariate, că din tot ce-au publicat autorii români în materie de SF şi fantastic, rămîn, din punct de vedere literar, cel mult o duzină de cărţi, scrise de o mînă de autori. E de remarcat că aproape toate cărţile pomenite mai sus au apărut în afara colecţiilor dedicate şi fără a fi indicate explicit drept SF.

Madia Mangalena (Institutul European, 1999) lui Michael Haulică are meritul de a fi prilejuit publicului larg, prin apariţia fără diminuanta etichetă SF şi într-o colecţie a unei edituri de relativ prestigiu în epocă, întîlnirea cu un scriitor pe deplin împlinit, cu o voce aparte, oricînd discernabilă din cor, şi, poate, cu cel mai preocupat de stil dintre cei ce s-au remarcat în aşa-numita generaţie JSF; spre norocul nostru, Madia Mangalena a fost doar o avanpremieră, care păleşte prin comparaţie cu Aşteptînd-o pe Sara (Millennium Press, 2005). Ona Frantz e cea mai surprinzătoare apariţie din întreg lotul debutanţilor de după 1989; dacă toţi ceilalţi au putut fi urmăriţi în evoluţia lor, în diversele periodice mai mult sau mai puţin efemere, Ona a apărut practic din neant, cu un roman solid, extrem de complex, Sfîşierea (Dacia, 1999), care ar putea oricînd să concureze de la egal la egal cu lumile elaborate ale unor Orson Scott Card sau Ursula K. LeGuin, dar şi cu scriitura barocă a unui Frank Herbert. Cartea de debut a lui Radu Pavel Gheo, Valea Cerului Senin (Athena, 1997), e o culegere de povestiri coerentă, care se foloseşte de tropii SF-ului pentru a se apropia de filonul mitologic; cu Fairia (Polirom, 2004), Gheo a confirmat că ştie să povestească, vrăjind lectorul, dar şi să se joace, cu o vervă jubilatorie molipsitoare. Ladislau Daradici a produs o culegere de povestiri în care se reflectă sensibilitatea sa poetică, Întîlnire cu cei care-am fost (OmniBooks, 1998). Liviu Radu a publicat un număr egal de romane şi culegeri de povestiri, la un nivel foarte înalt din punct de vedere literar, dar e mai degrabă un nuvelist, spaţiile mai largi îi diluează impactul; oricare dintre cărţile sale merită citită, dar selecţia din volumul Spre Ierusalim (Allfa, 1999) e cea mai reprezentativă. Voicu Bugariu, după un experiment fermecător în literatura comercială, eşuat din motive extraliterare, a revenit la calitatea sa obişnuită, de jurnalist al unei lumi ciudate şi ciudat de asemănătoare cu cea în care trăim, cu un volum apărut pe suport electronic, Mozart şi moartea (Liternet, 2004), o colecţie de bijuterii şlefuite atent, ce-şi dezvălui faţete nebănuite la fiecare nouă lectură. Costi Gurgu – cu volumul Ciuma de sticlă (ProScris, 2000), dar şi cu antologiile grupului Kult, pe care le-a coordonat -, ne-a dat brînci în universul straniu al unei imaginaţii fascinate de visceral, în care imaginea şi atmosfera primează asupra acţiunii. Florin Pîtea, deşi a publicat doar doua volume de povestiri (Necropolis, QED, 2001 şi An/Organic, Amaltea, 2004), a dovedit că ştie să construiască un text cu cap şi coadă, că poate, din cîteva fraze, să contureze lumi; în cazul lui însă, adevărata revelaţie urmează să se producă, probabil, cu romanul Gangland, din care ne-a fost dat să citim deocamdată doar fragmente.

În sfîrşit, nu putem încheia acest scurt – şi inerent lacunar – inventar, fără a pomeni de trilogia Abaţiei scrisă de Dan Doboş (Nemira, 2002-2003, MediaTech 2005), primul succes adevărat de public pornit din inima genului, fără pretenţii exagerate, dar şi fără trucuri ieftine; Dan Doboş oferă cititorilor exact ceea ce promite: aventură, intrigă şi o complexitate doar pe alocuri superfluă, ceea ce nu e puţin lucru, pentru o lucrare de asemenea proporţii.

Au mai fost debuturi promiţătoare (în volum, sau nu); acestea sînt promisiuni ce vor fi împlinite în anii ce vor veni. Se cuvine să menţionăm numele unor Bogdan Bucheru, Cătălin Sandu, Silviu Genescu, Don Simon, Dănuţ Ivănescu, Ana-Maria Negrilă, Marian Coman, Robert David, Ana Veronica Mircea, etc.

Ce rămîne din F&SF-ul românesc de după 1989? Nu mare lucru, din perspectiva scientificţională canonică: toate aceste cărţi pot fi citite pur şi simplu prin grila literaturii de bună calitate, fără eticheta genului. Şi, la urma urmei, ăsta-i lucrul cel mai important.

Acest articol a fost scris în septembrie 2005, ca răspuns la o anchetă publicată de Cezar-Paul Bădescu în Adevărul Literar-Artistic, unde a fost publicat într-o formă prescurtată.

Anunțuri

Un gând despre &8222;Ce rămîne din F&SF-ul românesc de după 1989?&8221;

  1. Pingback: Metatexte: o recapitulare « Ugly Bad Bear's

Comentariul tău

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s