Jeff VanderMeer: Sînt în fiecare din personajele mele

Jeff VanderMeer e unul dintre cei mai apreciaţi scriitori a căror operă a schimbat faţa fantasticului şi a şters graniţele dintre mainstream şi literatura de gen. S-a născut în Pennsylvania în 1968, dar şi-a trăit o bună parte a copilăriei în insulele Fiji, unde părinţii săi lucrau ca voluntari în Peace Corps. Această experienţă, laolaltă cu întoarcerea în Statele Unite, aveau să îi marcheze profund scriitura şi modul de a privi lumea.

A debutat în 1989, cu o mică culegere de povestiri intitulată The Book of Frog, publicată de The Ministry of Whimsy Press, propria sa editură. A urmat un volum de poezie, Lyric of the Highway Mariner (1991), apoi o serie de broşuri conţinînd nuvele, toate fiind publicate la edituri mici (aşa numitele small presses), al căror susţinător fervent a rămas pînă în prezent.

City of Saints and Madmen (1997), un roman-mozaic prefaţat de Michael Moorcock, avea să atragă atenţia criticii şi a publicului deopotrivă, datorită originalităţii straniului univers al oraşului Ambergris, toposul ficţional care avea să îi aducă celebritatea, volumul figurînd în numeroase liste de tip Year’s Best. City a cunoscut trei ediţii succesive, mereu îmbogăţite cu noi şi noi fragmente ambersgrisiene, cea mai recentă apărînd în acest an la Bantam Books. „The Transformation of Martin Lake” (1999), una dintre secţiunile acestui volum (în curs de apariţie în traducere românească), i-a adus un binemeritat World Fantasy Award şi o nominalizare pentru British Fantasy Award. Cel de-al doilea roman, Veniss Underground (2003), consacră un nou topos şi un nou univers, iar ediţia americană e şi de această dată îmbogăţită cu o serie de povestiri ce-i amplifică semnificaţiile; romanul a fost nominalizat la World Fantasy Awards. Cu al treilea roman, Shriek: An Afterword, VanderMeer revine în universul ambergrisian, cu un roman ce dă măsura deplină a forţei sale creatoare.

A mai publicat o culegere de povestiri, Secret Life (2004) şi, în calitate de editor, extraordinarul Thackery T. Lambshead Pocket Guide to Eccentric and Discredited Diseases (2003, în colaborare cu Mark Roberts), dar şi, în colaborare cu Rose Secrest şi Forrest Aguirre, apreciata serie de antologii Leviathan. În 2004 a apărut o culegere de articole, eseuri, interviuri ce-i poartă semnătura, sub titlul Why Should I Cut Your Throat?

În prezent, Jeff VanderMeer locuieşte în Tallahasee, Florida, şi se pregăteşte pentru o lungă călătorie prin Europa, care îl va aduce şi în România, în august, cu ocazia lansării traducerii romanului Veniss Underground şi a unei antologii conţinînd nuvela „The Transformation of Martin Lake”. Interviul care urmează a fost realizat în mai 2006.

Horia Nicola Ursu: Cînd ai început să scrii? Şi ce anume scriai, la început?

Jeff VanderMeer: Prima mea „operă” a fost un poem ce se intitula „Cum iubesc marea”. La şapte-opt ani am scris multe poezii. Mai tîrziu, prin clasa  aşasea, am scris prima mea povestire, care era despre două vulpi foarte şirete şi era bazată pe una din fabulele lui Esop (se prea poate să fi fost curat plagiat!). La scurt timp după aceea am scris o serie de poveşti ce avea drept erou un atlant pe nume Dracus; aventurile lui erau inspirate de mitologia greacă, pe care tocmai o studiam la şcoală. Cred că e de prisos să precizez că toate astea erau oribile, din punct de vedere literar.

HNU: Cum ai ajuns să scrii literatură fantastică? Care sînt autorii care, după părerea ta, te-au influenţat cel mai mult, mai ales în această direcţie?

JV: Lista celor care m-au influenţat e îndeajuns de eclectică, dar Edward Whittemore, Nabokov şi Angela Carter sînt în capul acestei liste. Să-i mai adaug pe John Irving, M. John Harrison, Stepan Chapman, Borges, Calvino… Sînt mulţi.

HNU: Îţi mai aminteşti cum ai descoperit Ambergris, unde erai, ce făceai?

JV: Da. Trecuse de miezul nopţii. Dormeam. M-am trezit brusc, avînd în minte imaginea unui misionar ce ridică privirea spre o femeie aflată la o fereastră de la etajul trei. Primele rînduri ale poveştii îmi erau limpezi de-acum. Era o imagine atît de clară încît am alergat la computer şi-am început să scriu începutul nuvelei „Dradin, in Love”. Ceea ce nu pot să-mi explic, iar asta-mi dă fiori, e felul în care Ambergris s-a conturat pornind de la acea imagine. Scriam – primele şapte paragrafe din „Dradin” au rămas practic neschimbate, ca şi conţinut, de-a lungul tuturor rescrierilor ulterioare – şi Ambergris şi-a făcut apariţia, practic din nimic: numele acelui loc, detaliile, tot. A fost o experienţă irepetabilă. Tremuram, iar ochii mi s-au umplut de lacrimi, fiindcă habar nu aveam încotro mă îndreptam, şi totuşi continuam să scriu, fără a conştientiza, cel puţin în aparenţă, procesul creativ. Am mai trăit asemenea experienţe – şi pînă atunci, şi de atunci încoace  – dar niciodată la o asemenea scară. De regulă, atunci cînd scrii inspirat de un vis – fie ele oricît de extraordinar – rezultatul e de rahat… E-adevărat, mă pregătisem oarecum pentru această experienţă: aveam de gînd, de cînd aflasem povestea cu pricina, să scriu despre părinţii celui mai bun prieten al meu, care se întîlniseră atunci cînd tatăl acestuia ridicase privirea şi o văzuse pe mamă la etajul al treilea, iar apoi alergase în sus pe scări şi o ceruse de soţie, fără nici un preambul; în al doilea rînd, scrisesem o povestire în care apărea fluviul Moth, dar nu şi Ambergris, şi îmi propusesem să scriu o alta despre fluviul Moth, dar care să fie pe de-a întregul fantastică.

HNU: Al doilea roman pe care l-ai publicat, Veniss Underground, nu-şi situează acţiunea în Ambergris, pînă atunci locaţia ta predilectă, dar un cititor avizat poate descoperi o mulţime de conexiuni între cele două peisaje ficţionale. De pildă, motivul subteranelor. Ce anume te atrage la acestea?

JV: Am fost dintotdeauna atras de locurile ascunse. Îmi plac la nebunie labirinturile vegetale, îmi place să bat cărări îndepărtate de cele cunoscute tuturor. În copilărie, pe cînd locuiam în Gainesville, Florida, unul dintre jocurile preferate împreună cu sora-mea era să găsim căi de-a ajunge dintr-o parte într-alta a orăşelului fără a fi văzuţi de nimeni, iar asta însemna să străbatem crîngurile şi alte insule de sălbăticie din peisajul urban obişnuit. Week-end-urile ni le petreceam explorînd împrejurimile, călare pe bicicletă. În cele cîteva ocazii în care am fost în peşteri, am avut senzaţia că trăiesc o aventură plină de mister. Cred că din toate astea se trage apetenţa mea pentru subterane. În rest, de vină e probabil subconştientul, care joacă un rol important în scrierile mele.

HNU: Veniss e un topos incredibil de detaliat şi atrăgător. Dar personajele şi emoţiile lor sînt cele care domină lectura. Unul dintre recenzenţi afirma că romanul ascunde surpriza unui adevărat şoc emoţional. Tu, ca autor, ce ne-ai putea spune? Despre ce e vorba?

JV: Într-un fel, cînd scrii ficţiune, încerci să astupi prăpastia care se cască între fiinţele umane. Îţi propui să reuşeşti imposibilul, să tragi cu urechea la gîndurile altora. De fapt, tot ce faci e să tragi cu urechea la propriile-ţi gînduri. Nucleul romanului Veniss Underground e motivul memoriei, al amintirii şi al imposibilităţii de a şti cu adevărat ce gîndeşte o altă persoană. Şi, acest lucru fiindu-ne interzis, e limpede că nu-i putem pătrunde sentimentele faţă de noi înşine. Am folosit decorul unui viitor îndepărtat în care tehnologia înlătură acest obstacol. După părerea mea, punctul nodal al cărţii e scena în care Shadrach accesează amintirile fostei sale iubite. În lipsa acesteia, tot ce urmează ar fi fost anticlimactic.

HNU: Ediţia românească a volumui Veniss Underground va cuprinde şi toate povestirile care se încadrează în acest univers ficţional. Va exista o ediţie extinsă a cărţii în State şi în Marea Britanie, la fel cum, cu fiecare nouă ediţie, City of Saints and Madmen creşte simţitor? Ai de gînd să mai scrii povestiri despre Veniss?

JV: Voi scrie despre viitorul foarte îndepărtat al universului din Veniss Underground, un viitor atît îndepărtat încît va părea mai degrabă o scriere fantasy. Lucrez acum la o povestire intitulată „The Circus on the Bridge”, aceasta e cea mai recentă manifestare a acestui univers. În Statele Unite, ediţia de la Bantam include, cu doar două excepţii, toate povestirile despre Veniss. Pentru Marea Britanie nu există deocamdată nimic concret în privinţa unei ediţii extinse.

HNU: Noul tău roman, a cărui acţiune se petrece în apreciatul univers ambergrisian, a fost de curînd lansat în Marea Britanie şi va apărea la toamnă şi în Statele Unite. La ce să se aştepte cititorii de la prima scriere de amploare romanescă situată în Ambergris? De ce ai ales tocmai acest moment pentru a te lansa în această întreprindere, după ce Ambergris a fost rezervată mai degrabă povestirilor?

JV: Prima mea carte despre Ambergris, City of Saints and Madmen, nu e o serie de povestiri oarecare, aş vedea-o mai degrabă ca pe un roman-mozaic. Piesele care alcătuiesc acest mozaic, unele mai lungi, altele mai scurte, sînt gîndite să funcţioneze ca un întreg. Apariţia noului meu roman, Shriek: An Afterword, s-a întîmplat să coincidă cu momentul în care am decis că eram pregătit să evoluez de la povestire şi nuvelă la roman. Shriek e primul roman în toată puterea cuvîntului pe care l-am scris şi, probabil, cu cele 135000 de cuvinte ale sale, e cea mai amplă construcţie în proză pe care am să o scriu vreodată. Am început să lucrez la el în 1998, dar atunci încă nu stăpîneam pe deplin tehnicile literare pe care le consideram necesare pentru a termina romanul. Pe de altă parte, e o scriere foarte personală, iar pentru a scrie despre tine însuţi e nevoie de o anumită distanţă, de o detaşare faţă de evenimentele din viaţa reală care te-au inspirat.

HNU: Toţi comentatorii operei tale sînt unanim în a declara că geografia scrierilor tale – fie că e vorba de Ambergris sau de Veniss – devine un personaj în sine. Shriek: An Afterword face un pas înainte, iar personajele umane trec în prim-plan. E vorba de un experiment sau de un progres?

JV: M-am aplecat dintotdeuna cu mare atenţie asupra personajelor mele şi ceea ce am făcut a fost să ridic locurile pe care le descriam la nivelul complexităţii acestora. Cînd proza e scrisă la persoana a treia, locaţia capătă o anumită calitate barocă ce influenţează mai acut, în aparenţă, vieţile personajelor. Shriek, pe de altă parte, e o istorisire la persoana întîi, mai relaxată, mai puţin stilizată. Ceea ce deosebeşte cu adevărat ultimul meu roman de scrierile anterioare e faptul că descrie vieţile unor personaje, Duncan şi Janice Shriek, în vreme ce povestirile din City of Saints se concentrau mai degrabă asupra aspectului narativ, asupra progresiei epice. Nu toate poveştile necesită aceeaşi complexitate a personajelor. Dacă ne luăm după definiţia unanim acceptată a complexităţii caracterizării, da, Shriek atinge un nivel superior.

HNU: Cît din Duncan Shriek e Jeff VanderMeer?

JV: Sînt în fiecare din personajele mele şi, în acelaşi timp, nu mă identific cu nici unul anume. Shriek are în comun cu mine însumi curiozitatea nestăpînită şi, în acelaşi timp, foarte precis direcţionată, dar îmi place să cred că eu n-am dus-o chiar la extrema atinsă de personajul meu. La fel ca Duncan, am fost categorisit uneori drept naiv. Dar am pus cîte ceva din felul în care mă percep şi în Janice, şi în Sybel… Pentru a contura un personaj care să pară a prinde viaţă, e nevoie să pui mereu ceva din tine, apoi să-i adaugi cîte ceva din ceea ce te înconjoară, din oamenii pe care-i cunoşti.

HNU: Să-ţi pun o întrebare pe care tu însuţi o pui adesea celor pe care îi intervievezi: de ce ar cumpăra cititorii cărţile tale, mai degrabă decît pe ale altora?

JV: Îmi place să citesc scriitori a căror viziune despre lume e unică. Indiferent ce scriu aceştia, am să le citesc cărţile; mă gîndesc acum la cei pe care i-am menţionat mai devreme: Angela Carter, Vladimir Nabokov, Edward Whittemore sau Brian Evenson. I-aş îndemna pe cititori să ia în mînă cărţile mele şi să vadă dacă felul în care văd eu lumea îi interesează. Dacă nu, nimeni nu-i poate obliga să cumpere ceea ce scriu.

HNU: Ai o slujbă de zi cu zi, în afara carierei tale de scriitor. Cum i-ai sfătui pe cei care se află la începutul carierei literare să-şi echilibreze cele două aspecte ale vieţii, munca şi scrisul?

JV: A scrie e o carieră prea stranie, mereu imprevizibilă. Poţi cîştiga 50000 de dolari într-un an, doar 5000 în următorul, apoi 20000 sau chiar nimic… N-ai cum să prevezi aceste lucruri. Unii n-au nimic împotrivă să trăiască la limita subzistenţei şi refuză constrîngerile unei slujbe constante, sau nu-i deranjează cîtuşi de puţin aspectul singurătăţii autoimpuse pe care o presupune o carieră literară. În ce mă priveşte, cred că am să îmi doresc întotdeauna să am o slujbă, fie şi numai cu jumătate de normă. Ştii, dacă nu eşti cumva un autor care scrie romane după romane, într-un ritm susţinut – iar eu nu sînt –, e cam greu să supravieţuieşti doar cu mîncare pentru pisici şi carne de cal. Cel mai bun sfat pe care îl pot da unor aspiranţi la gloria literară în privinţa muncii şi scrisului, e să se menţină în formă din punct de vedere fizic, căci, dacă sînt dispuşi să jongleze cu o slujbă de zi cu zi, de la care se întorc acasă pentru a scrie pînă la ore tîrzii din noapte, dar nu sînt capabili din punct de vedere fizic să menţină acest ritm, vor sfîrşi prin a deveni nişte epave răpuse de stress.

În medie, cu slujba şi cu scrisul, adun între 80 şi 90 de ore de muncă pe săptămînă. Mi-e mai greu să stabilesc un raport între timpul pe care îl consacru scrisului şi cel dedicat promovării acestuia. Şi încă un sfat: nu amestecaţi partea artistică, creativă, cu cea de PR. Slujba mea de fiecare zi constă în scrierea şi redactarea unor pasaje de text literar pe care studenţii le folosesc în studiul pentru testele standardizate de limbă engleză. Am constatat că această activitate mă ajută să-mi împrospătez imaginaţia pentru ceea ce scriu – şi aici mă refer la cariera mea literară.

HNU: Mi s-a părut deosebit de interesant modul în care ai ales să promovezi povestirile ciclului ambergrisian, cu falsele bloguri auctoriale accesibile pe site-ul tău, la tricourile cu Festivalul Caracatiţei de Apă Dulce… E vorba doar de o manevră publicitară ingenioasă, sau vezi o conexiune mai profundă între aceste manifestări şi ficţiunile tale şi modul în care acestea sînt percepute de către cititori?

JV: Există o conexiune între toate acestea şi City of Saints, mi-am imaginat dintotdeauna Ambergris ca fiind un ecou al lumii reale. Iar volumul e un amestec de povestiri serioase şi altele jucăuşe. Unele dintre accesoriile pe care le produc în sprijinul ficţiunii sînt simple frivolităţi. Atunci cînd intenţia mea e să produc un artefact care provine, chipurile, din Ambergris, cum a fost cazul broşurii „The Exchange”, aspectul artistic primează, chiar dacă aceste artefacte au şi o oarecare valoare de PR.

Lucrez acum la scenariul unui film bazat pe romanul Shriek: An Afterword, un film care va fi regizat de finlandezul Juha Lindroos, cu o coloană sonoră originală produsă de grupul The Church, una din trupele mele preferate. Rezultatul va respecta doar parţial întîmplările din roman şi va fi o combinaţie de performanţă actoricească, anumaţie şi fotografii. Sînt încîntat că am ocazia să elaborez pornind de la interferenţele dintre Ambergris şi lumea reală, extinzîndu-mi experienţa creatoare într-o direcţie cu totul nouă pentru mine.

HNU: Depui o energie enormă pentru promovarea operei tale şi a altora. Cum ai învăţat să te descurci în această privinţă? Sau e vorba de un talent înnăscut?

JV: Am condus o casă de editură, The Ministry of Whimsy, devenită de curînd parte din Night Shade Books. În 1997, am publicat un roman de Stepan Chapman, intitulat The Troika, care asfîrşit prin a cîştiga Premiul Philip K. Dick. Am investit mult în această carte şi mi-am petrecut un an din viaţă promovînd-o sub toate aspectele. Am învăţat enorm din asta. Pe de altă parte, cu trecerea timpului, se acumulează o serie de contacte importante. Se mai adaugă, de asemenea, distracţia pe care ţi-o poate furniza munca de promovare. Acum, cînd munca de PR mi-a devenit familiară, îmi pot permite să adaug ingrediente amuzante acesteia, tot felul de modalităţi creative menite să-mi promoveze scrierile. Nu scrie nicăieri că nu te poţi distra făcînd muncă de PR, cîtă vreme ştii să tragi o linie între creaţie în sine şi partea de promovare a acesteia. N-am de ales, trebuie să-mi promovez cărţile, cîştigînd cititor după cititor, fiindcă ceea ce scriu e straniu, departe de normă, nu se prea integrează în canoanele literare clasice. M-am bucurat să aflu că unii cititori au ales să citească Veniss atraşi de aventurile povestite în roman, în vreme ce alţii au apreciat cartea din punct de vedere al stilului.

HNU: Recent ai publicat pe blogul tău propria-ţi viziune asupra a ceea ce înseamnă canonul literaturii fantastice. Lipsesc din acea listă scrierile epic fantasy vîndute în milioane de exemplare (George R. R. Martin sau Robert Jordan), n-am găsit nimic de Stephen King, nimic de Guy Gavriel Kay, nici urmă de Tolkien, dar nici de China Miéville. E cazul să căutăm un substrat politic alegerilor tale, sau e pur şi simplu o chestiune de gusturi în materie de lectură?

JV: Lista pe care am publicat-o iniţial era oarecum datată, fusese aşternută pe hîrtie în 2003, iar scopul ei era să fie folosită la predarea tehnicilor literare. De aici, posibilitatea unor opinii diferite privind ceea ce ar trebui să conţină o astfel de listă. Îmi place mult cum scrie George R. R. Martin, dar n-am apucat să-l citesc decît în urmă cu cîteva luni. Îmi place Miéville, dar nu îndeajuns încît să îl adaug pe o listă a celor mai bune 60 de cărţi din toate timpurile. Citesc cu plăcere King, dar, cu excepţia cîtorva romane, nu-l consider cel mai bun dintre cei buni. Tolkien era o alegere atît de evidentă, încît m-am gîndit că nu avea ce să caute pe o listă de recomandări de lectură, eram convins că toată lumea l-a citit. În privinţa ficţiunii, n-am prejudecăţi de natură politică, nimeni n-ar trebui să aibă aşa ceva. Sînt de stînga, dar asta e o opţiune personală. Voi publica în curînd o versiune adusă la zi a listei respective. Şi, la urma urmei, aş putea să schiţez şapte versiuni ale listei, şi tot ar rămîne multe lucruri valoroase pe dinafară.

HNU: Eşti un intervievator iscusit, fie că e vorba de conversaţii destinate blogului tău (îmi plac la nebunie interviurile din seria „walk the plank”!), fie că-i vorba de alte publicaţii (şi-mi vine acum în minte Infinity Plus). Care e secretul unui interviu reuşit, cum te pregăteşti şi cum îţi alegi subiecţii?

JV: Îmi aleg subiecţii – şi subiectele – în funcţie de ceea ce mă interesează la un moment dat şi ceea ce cred că e de interes pentru cei care vor citi interviul în cauză. Secretul unui interviu reuşit e să captezi atenţia interlocutorului, fie prin întrebări amuzante atunci cînd acest lucru se pliază pe subiect, fie prin seriozitate, cînd această abordare ţi se pare mai potrivită. Mi se pare important să evit întrebările banale, de genul surselor de inspiraţie sau al programului de lucru al autorului. Îmi place să-i întreb pe cei cu care discut care le sînt temerile, sau ce-i preocupă în acel moment în legătură cu scrisul lor. În general, încerc să parcurg din timp şi în întregime opera celui pe care-l voi provoca la discuţie… ceea ce nu-i însă neapărat necesar în cazul interviurilor jucăuşe, de tip „walk-the-plank”. Şi încă un lucru: încerc să nu-mi proiectez propriile prejudecăţi asupra interlocutorului.

HNU: Ce ştii despre România – tu, un scriitor american care se pregăteşte să ne viziteze ţara?

JV: Ştiu că aveţi în nord peisaje montane superbe cu trasee turistice deosebite. Ştiu că în Transilvania se practică turismul rural cu accent pe legenda lui Dracula, că există o mică industrie de acest gen. Ştiu că aveţi un litoral frumos la Marea Neagră, şi-aş vrea mult să ajung şi acolo. În sfîrşit, toate ghidurile turistice pe care le-am parcurs mă sfătuiesc ca, dacă voi fi abordat pe stradă de trei indivizi care îmi vor spune că sînt de la poliţie şi-mi vor cere paşaportul, nu-i indicat să mă supun. Aici aş avea o întrebare – şi-am să te rog s-o iei ca pe o glumă: e vorba întotdeauna de aceiaşi trei oameni? Şi, de vreme ce existenţa lor e unanim cunoscută, de ce nu se face nimic pentru a-i opri?

HNU: Eşti pe cale de a fi publicat în România. Ce părere ai despre intenţiile pe care Tritonic le are în privinţa promovării cărţilor tale?

JV: Sînt foarte încîntat, fiindcă e o şansă pentru mine să aflu mai multe despre ce se scrie la voi şi despre România în general. Lucrez în prezent la un documentar despre industria cărţii şi sînt nerăbdător să include aici şi un segment privitor la România. Voi scrie despre această călătorie în Europa pentru Locus, iar tu şi alte cîteva persoane veţi fi invitaţi să scrieţi pentru blogul meu. Tritonic va face o treabă bună, sînt sigur de asta, toată lumea a fost foarte amabilă şi m-a ajutat mult. Abia aştept să vă întîlnesc: pe tine, pe Mike de la Tritonic, pe toţi ceilalţi.

HNU: Un ultim cuvînt pentru cititorii revistei fiction.ro?

JV: Abia aştept să întîlnesc şi să cunosc cît mai mulţi oameni, cît timp voi fi în România, şi sper să ne distrăm de minune. Eu şi soţia mea ne bucurăm de fiecare dată cînd avem ocazia să vizităm o ţară pentru întîia oară. Şi, în sfîrşit, vom putea să asociem nişte chipuri numelor ce ne sînt cunoscute doar din corespondenţa prin e-mail.

Acest grupaj a apărut iniţial în Fiction.ro, nr.3 /  2006

Foto © Ştefana Ursu, 2008

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Jeff VanderMeer: Sînt în fiecare din personajele mele&8221;

  1. Pingback: Bookporn: Ketchup « Ugly Bad Bear's

Comentariul tău

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s