Jack Dann: Am vîndut absolut tot ce am scris

Jack Dann, născut în 1945, a devenit o adevărată forţă în spaţiul F&SF-ului american încă de la debutul său cu proză scurtă, în 1970. A publicat romanele Starhiker (1977), Junction (1981), The Man Who Melted (1984) şi High Steel (1993, în colaborare cu Jack C. Haldeman II), toate aparţinînd genului SF. Romanele ulterioare – The Memory Cathedral: A Secret History of Leonardo da Vinci (1995, tradus şi în româneşte cu titlul Catedrala memoriei, 2003), The Silent (1998), Counting Coup (2000, republicat în 2001 în Statele Unite cu titlul Bad Medicine) şi The Rebel: An Imagined Life of James Dean (2004) – sînt mai degrabă romane istorice sau aproximativ contemporane. Proza scurtă publicată de-a lungul celor aproape patru decenii de carieră a fost adunată în mai multe culegeri: Timetipping (1980), Jubilee (2001), Visitations (2003) şi Promised Land (2007). În calitate de editor, singur sau cu partenera sa de viaţă, Janeen Webb, a publicat o serie de antologii definitorii pentru istoria genurilor F&SF: Wandering Stars (1974), More Wandering Stars (1981), In the Field of Fire (1987), Dreaming Down-Under (2000) şi Gathering the Bones (2003). În prezent, locuieşte în Australia, de unde face frecvent naveta la Los Angeles şi New York. De-a lungul anilor a editat împreună cu Gardner Dozois o serie de antologii intitulată generic Magic Tales, totalizînd peste 30 de titluri care, în ansamblu, cartografiază tematica genurilor sale predilecte, F&SF. Interviul care urmează a fost realizat în aprilie 2007, via e-mail.

Horia Nicola Ursu: Ne poţi spune cîte ceva despre preocupările tînărului Jack Dann? Ce citea, care-i erau preferinţele? Ce te-a determinat să alegi genurile science fiction şi fantasticul drept cîmp de manifestare predilect?

Jack Dann: Mi-am dorit dintotdeauna să devin scriitor; întîmplarea a avut un rol important în ceea ce am devenit.

Cînd eram un puşti, tata îşi păstra colecţia de cărţi science fiction în camera mea; pot spune că am crescut cu science fiction şi fantasy. Chiar înainte de-a fi învăţat să citesc, sorbeam din ochi, fascinat, copertele adesea superbe (şi uneori teribil de kitsch) ale cărţilor din seria Doubleday Science Fiction; erau ilustraţii semnate de artişti precum Hans Bok, Frank Kelly Freas, Frank Frazetta sau Chesley Bonestell; ulterior, cînd am început să citesc — şi citeam cu o pasiune feroce — am luat la rînd toate acele cărţi din raftul aflat în camera mea. Mi-amintesc şi acum care a fost primul roman science fiction pe care l-am citit: The Green Man of Graypec de Festus Pragnell. Nu era o capodoperă din nici un punct de vedere, dar paginile acelea tipărite pe hîrtie de proastă calitate mi-au dezvăluit farmecul unic al literaturii science fiction.

Aşa a început dependenţa mea faţă de aşa-numitul „sense of wonder”.

Cînd eram student, am fost coleg, la un curs de introducere în astronomie, cu doi aspiranţi la statutul de scriitori: George Zebrowski şi Pamela Sargent. George era convins că avea să devină autor de science fiction, iar asta m-a dat gata: nu-mi venea să cred că era cu adevărat posibil să înveţi să scrii şi să-ţi vinzi poveştile unor editori, care să te plătească pentru ceea ce scriai!

Am început să scriu în colaborare cu George şi, spre uimirea mea, am reuşit să vindem cîteva dintre textele pe care le-am scris împreună. Prima noastră povestire am trimis-o unei reviste de fantasy ce se numea Anubis. Editorul ne-a acceptat textul dar publicaţia respectivă şi-a suspendat apariţia înainte ca textul nostru să fi apărut. (Cîţiva ani mai tîrziu, povestea în cauză a apărut în antologia The Twilight Zone, editată de Carol Serling). Următoarele două colaborări le-am vîndut lui Ejler Jakobsson, editorul revistei Worlds of If, perechea revistei Galaxy, una din cele mai celebre publicaţii ale vremii. George luase cu sine poveştile la o convenţie SF şi i le înmînase personal lui Ejler. În ciuda acestei abordări, editorul a fost de acord să le citească. (Atenţie: nu faceţi ca noi! Editorii, inclusiv eu, detestă cînd scriitorii aspiranţi le bagă pe gît manuscrise la convenţii sau festivaluri!)

Pot spune c-am avut noroc la începutul carierei mele scriitoriceşti. Desigur, deîndată ce am început să-mi trimit propriile povestiri la diverşi editori, am avut parte de obişnuitele scrisori de refuz, care sînt spaima oricărui scriitor. Însă, de fiecare dată cînd vreo povestire îmi era respinsă, o trimiteam altui editor, chiar a doua zi; e o regulă pe care o respect şi azi.

În cele din urmă, am vîndut absolut tot ce am scris.

HNU: Unul dintre romanele tale de început, The Man Who Melted, urmează să fie reeditat de către Pyr Books în această primăvară. Există şi alte proiecte de reeditare, menite să aducă aceste cărţi de început în atenţia publicului mai tînăr? Ce ne poţi spune despre cărţile tale?

JD: În momentul în care scriu acest răspuns, The Man Who Melted a apărut deja, iar cronicile de întîmpinare au fost foarte favorabile. În introducerea la această nouă ediţie, Robert Silverberg scrie: „În 1982 sau 1983, într-un pasaj de la finalul romanului The Man Who Melted, unul dintre personajele lui Jack Dann afirmă că a uitat să-şi facă cumpărăturile pe Net; iar aceia dintre noi care sînt conştienţi că în 1982 Internetul nu exista încă, şi cu atît mai puţin companii care să-ţi livreze produsele acasă în urma unor comenzi online, vom simţi un fior de surpriză stîrnit de clarviziunea autorului, similar cu acela pe care îl provoacă lectura scrierilor lui Heinlein din anii ’60, în care descria cu o uimitoare acurateţe lumea viitorului său imediat (adică trecutul nostru recent)”.

Da, sînt multe cărţi despre care aş putea să-ţi vorbesc, de la culegerile de povestiri precum Promised Land (care îşi desfăşoară acţiunea în acelaşi univers alternativ ca şi romanul The Rebel) sau uriaşa retrospectivă Jubilee la romanele de inspiraţie istorică The Memory Cathedral sau The Silent; ar mai fi şi romanele science fiction Junction (avînd drept motiv timpul şi cauzalitatea), Starhiker (care e un soi de space opera a la Doc Smith, dar scris pe gustul intelectualilor, haha!) şi High Steel (un roman despre băştinaşii americani, războaie corporatiste şi inteligenţe artificiale pe care l-am scris în colaborare cu regretatul Jack C. Haldeman II). Lucrez acum la o urmare a romanului High Steel, în colaborare cu Barbara Haldeman, văduva lui Jack. Ar mai fi, desigur, numeroasele antologii. Şi un roman care va apărea la editorul meu britanic, un roman la care am lucrat aproximativ douăzeci de ani.

HNU: În Counting Coup / Bad Medicine, un aşa-numit road novel, descrii la un moment dat experienţa contactului cu lumea mistică a credinţelor băştinaşilor americani. E vorba de o experienţă trăită? Ne poţi da detalii?

JD: Da, Counting Coup e romanul unei călătorii, e un road novel. Am să-ţi răspund la întrebare cu un fragment din postfaţa pe care am scris-o pentru ediţia australiană a cărţii:

„Elementele de realism magic din Counting Coup sînt foarte aproape de ceea ce am trăit eu însumi. Pe măsură ce m-am maturizat, apropiindu-mă de vîrsta reflecţiei, am constatat că întreaga mea viaţă „reală” e presărată cu asemenea momente de realism magic. Pe de altă parte, e cu putinţă ca, pe măsură ce parcurg acel ţinut îndepărtat care e propriu-mi trecut, să retopesc, fără voie, obişnuitul în supranormal.

Pentru mine, ficţiunea a fost dintotdeauna o modalitate de ordonare şi rememorare a experienţei trăite; cea mai acută senzaţie de retrăire a experienţei — vizuală, olfactivă şi tactilă — am avut-o atunci cînd scriam Counting Coup. Scriind, auzeam vocile spiritelor, simţeam aburii fierbinţi, atît de fierbinţi încît îmi păreau de gheaţă. Îmi aminteam cum totul se deteriorase, preschimbîndu-se într-un „leac otrăvit”…

Îmi aminteam de viaţa trăită pe drumuri, fără nici o oprelişte…

Şi, încă o dată, ceea ce scriam s-a amestecat, pe negîndite, cu ceea ce trăiam, împletindu-se, devenind indistinctibile.”

Prin urmare, recunosc: e un roman scris din propriile experienţe. Într-o altă viaţă, într-un ţinut îndepărtat, am păşit într-un cort plin de aburi fierbinţi, condus de un vraci care susţinea că posedă harul vulturului. Mi s-a explicat că acest har era cel care-l făcea să fie atît de puternic. Îmi amintesc de fierbinţeala aburilor, de felul în care m-am ghemuit sub pătură, alături de alţi opt bărbaţi, într-un spaţiu al estompării simţurilor care mi se părea larg cît o lume întreagă a beznei, îmi amintesc c-am simţit un fîlfîit puternic în spaţiul acela închis, am simţit atingerea penelor, am auzit bătaia aripilor care se zbăteau deasupra mea, încercînd cu frenezie să scape din beznă.

Am avut privilegiul de a mi se îngădui să pătrund într-o altă cultură, dar nu mă simt pregătit să spun mai mult. A fost o experienţă mult prea personală.

Cît despre călătoria din roman, ea are la bază povestea unui băştinaş care a traversat America, furînd maşini şi bînd fără măsură, trăind la limită, exact pe dos decît se aştepta de la el; cînd a fost prins şi întrebat de ce făcuse toate aceste lucruri, a răspuns simplu: „Voiam să dovedesc că trăiesc.” Cele două personaje ale cărţii mele fac exact acest lucru: cuceresc femei, beau fără măsură, fură maşini şi chiar avioane şi, făcînd toate acestea, fac cunoştinţă cu sensurile întortocheate ale vieţii. O mare parte din întîmplări sînt inspirate de propriile păcate ale tinereţii; dar cred că am spus deja prea mult, haha!

HNU: Leonardo da Vinci a fost eroul primei tale istorii alternative (sau s-o numesc mai bine „istorie secretă”?), The Memory Cathedral (un bestseller internaţional, tradus şi în România acum aproximativ un deceniu). Cum a decurs documentarea pentru această carte (şi, dacă tot vorbim despre asta, cum te documentezi, în general, pentru ceea ce scrii?). Cît din The Memory Cathedral e ficţiune şi cît e fapt real? Şi, ca o paranteză: crezi că uriaşul zgomot publicitar din jurul superficialului Codul lui Da Vinci ar fi ajutat la vînzarea cărţii tale, dacă aceasta ar fi apărut acum?

JD: Am depus o muncă de documentare enormă pentru The Memory Cathedral, fiindcă voiam să redau detaliile epocii cît mai corect cu putinţă. Am luat legătura cu istorici, dar mai ales am citit toată literatura din domeniu care mi-a căzut în mînă; şi, cînd s-a putut, am mers direct la surse. Ambiţia mea a fost să cunosc subiectul atît de profund încît ceea ce aveam să aştern pe hîrtie să fie doar o fracţiune, vîrful aisbergului. Şi am avut intenţia de a-l face pe cititor să uite că are de-a face cu o poveste, folosind tehnica lui H.G. Wells: introducerea unui element fantastic unic într-un context realist şi extrapolarea pornind de aici. Dar, pentru a reuşi acest lucru, trebuia ca fiecare detaliu să fie descris cît se poate de atent, iar elementul fantastic să fie introdus firesc, pe nebăgate de seamă.

Consider The Memory Cathedral drept o istorie secretă, iar nu o istorie alternativă, deoarece am exploatat tocmai acele înguste nişe necunoscute din suma cunoştinţelor noastre. Mare parte din povestea mea se bazează pe scrisorile pe care, se pare, Leonardo le-ar fi scris Devatdar-ului Siriei în timp ce el, Leonardo, s-ar fi aflat în Orientul Mijlociu. Cea mai mare parte a istoricilor consideră aceste scrisori drept invenţii, plastografii. Dar editorul însemnărilor lui da Vinci, istoricul Jean Paul Richter, scrie: „Nu ştim nimic despre ce s-a întîmplat cu Leonardo între 1482 şi 1486; nu există dovezi că s-ar fi aflat la Milano sau Florenţa. Autenticitatea scrisoarii către Devatdar nu ar presupune însă decît o absenţă de un an, cel mult doi. Deşi angajarea sa ca inginer în Siria a fost pe termen nelimitat, e posibil ca angajamentul să fi devenit caduc, fie prin moartea Devatdar-ului, susţinătorul său, sau prin îndepărtarea acestuia din funcţie. La întoarcerea acasă, e posibil ca Leonardo să fi dorit să păstreze tăcerea asupra unui episod care, e foarte probabil, se încheiase printr-un eşec, o dezamăgire.”

Am utilizat această nişă a istoriei pentru a extrapola ce anume a făcut Leonardo în Siria. L-am imaginat devenind inginer în slujba sultanului Egiptului şi folosindu-şi invenţiile pentru a respinge atacul forţelor lui Mehmed, conducătorul turcilor. În multe privinţe, e o poveste foarte modernă. Leonardo ajunge să descopere care sînt consecinţele folosirii invenţiilor sale, grozăviile pe care acestea le pot cauza. (Se poate face o paralelă cu un alt om de ştiinţă ale cărui alegeri morale au fost îndoielnice, anume Wernher von Braun.) The Memory Cathedral este povestea unui om care învaţă din propriile erori. Am scris povestea pentru a afla cum ar fi reacţionat Leonardo la devastările produse de invenţiile sale.

Detaliile au fost foarte importante şi am fost foarte atent să le redau cît mai corect. Asta nu înseamnă că nu mi-am permis cîteva licenţe, de dragul ficţiunii: de pildă, l-am îmbătrînit pe Niccolo Macchiavelli cu cîţiva ani; pe parcursul cercetărilor mele, am descoperit, între altele, că Leonardo nu a fost exclusiv homosexual. Prima parte a cărţii, care-şi desfăşoară acţiunea în Italia, e conformă cu realitatea istorică; părţile care se desfăşoară în Orientul Mijlociu sînt mai extrapolative, dar detaliile sînt cît se poate de exacte.

Îmi pui nişte întrebări care cer răspunsuri de mare amploare, mi-e teamă că vom ajunge să umplem mai toată revista!

Cît despre Codul lui da Vinci… cine ştie? The Memory Cathedral a reuşit, sper, să-şi găsească un loc în istoria literaturii. Da, e grozav să vinzi cît mai mult, dar meseria de scriitor e, din punctual acesta de vedere, un soi de loterie şi mă bucur că am avut parte de măcar un bestseller.

HNU: De ce l-ai ales pe James Dean drept personaj al unei istorii alternative? De ce tocmai această figură emblematică a anilor cincizeci, şi nu Elvis, sau altă vedetă?

JD: The Rebel e o istorie a Americii anilor cincizeci, şaizeci şi şaptezeci, prin prisma personajelor sale definitorii. Iar James Dean e, poate, cea mai importantă figură emblematică a acestei epoci. A fost o influenţă majoră pentru mulţi dintre cei care apar în carte, inclusiv pentru Elvis. Dean a fost, cred, o platformă ideală pentru ceea ce voiam să exprim. Am vrut să înfăţişez o istorie politică, socială şi personală a Americii şi am simţit că aş putea reuşi acest lucru jucîndu-mă cu mitul lui Dean şi ale celorlalte personaje principale: Marilyn Monroe, Robert F. Kennedy, John F. Kennedy, Elvis Presley, Jack Kerouac şi alţii.

HNU: E multă politică în The Rebel. Asta a fost intenţia ta de la început? Ai urmărit o anumită idee, un scop politic anume? Ai vrut să demonstrezi ceva?

JD: Da, am vrut să fac din The Rebel un roman politic. Dar l-am vrut centrat asupra politicii ca mit, asupra mitologiei puterii. Am făcut o alegere periculoasă, fiindcă există riscul de a-ţi înstrăina cititorii atunci cînd te atingi de idolii lor. Îmi amintesc că un critic s-a înfuriat teribil citind în cartea mea că Elvis era blond; în opinia sa, era dovada de netăgăduit că habar n-aveam despre ce vorbeam. Ei bine, în realitate Elvis a fost chiar blond şi îşi vopsea părul! Dar e periculos să te joci cu legendele! Trebuie să recunosc însă că am fost surprins cînd un al actor, cunoscut pentru rolurile sale din seria Terminator, a cîştigat bătălia pentru postul de guvernator al Californiei. Scriam la The Rebel cînd Arnold Schwarzenegger a cîştigat alegerile şi, dintr-o dată, posibilitatea unei candidaturi a lui Dean la acest post nu a mai fost doar o invenţie a mea, ci o ipoteză plauzibilă! Pe scurt: The Rebel e despre miturile culturii populare, despre felul în care noi le percepem şi despre efectul pe care transformarea în mit o are asupra oamenilor din carne şi oase care ating această calitate.

HNU: E limpede că îţi e dragă această realitate alternativă, o culegere de povestiri care se petrec în acelaşi „univers” ca şi The Rebel urmează să apară în acest an. Vor mai urma şi altele? Ai în vedere şi alte viitoruri, prezenturi sau trecuturi alternative?

JD: Aşa este, o culegere intitulată Promised Land: Stories from another America a apărut la PS Publishing. Ar putea fi considerată un volum complementar al romanului The Rebel. Kim Stanley Robinson a scris o introducere excelentă, iar eu am scris o prefaţă în care rememorez propria relaţie cu cultura populară care mi-a devenit subiect. L-am cunoscut, de pildă, pe Nick Ray, regizorul filmului Rebel fără cauză, care este unul dintre personaje atît în roman, cît şi în culegerea de povestiri. Într-o anumită măsură, aş putea spune că aceste cărţi sînt autobiografice, aşadar. Nu am deocamdată intenţia să scriu alte istorii alternative. Dar mă gîndesc, în schimb, la o istorie secretă care să-l aibă în centru pe Niccolo Machiavelli.

HNU: Ce te-a determinat să scrii despre Războiul Civil din perspectiva unui copil, în The Silent? N-a fost un punct de vedere care să impună limite prea stricte ale povestirii?

JD: Am vrut să spun povestea Războiului Civil din punctual de vedere al unui om de rînd. Majoritatea marilor cărţi despre Războiul de Secesiune au drept protagonişti marile personalităţi: generali, legiuitori, personaje istorice. Eu am preferat un erou de numai 13 ani, Mundy McDowell, şi am ales să-i spun povestea la persoana întîi, ceea ce a îngreunat şi mai mult experienţa scrisului. Intenţia mea a fost să descriu cît mai limpede cele întîmplate, dar am simţit nevoia să o fac prin prisma senzorială a unui adolescent greu încercat din punct de vedere emoţional, care încearcă să găsească un sens în ororile pe care le-a văzut. Cartea a fost comparată cu Huckleberry Finn. E o carte sinceră, brutală şi, în măsura în care am putut, cît se poate de reală. Am locuit în zona despre care am scris, am parcurs eu însumi traseul protagonistului meu. La fel ca şi în cazul celorlalte cărţi ale mele, reacţiile criticii au fost din ambele extreme. Library Journal scria: „E o poveste istorisită cu har şi în asemenea măsură încărcată de emoţii, încît devine un soi de poezie a infernului.”

HNU: Ai fost comparat cu Borges, Roald Dahl, Ballard, Lewis Carroll şi Mark Twain, de-a lungul vremii. Sînt aceşti scriitori modele pe care să le recunoşti? Există alţii, pe care I-ai considera mai degrabă ca atare?

JD: Recunosc, sînt orgolios, dar n-aş îndrăzni să mă compar cu aceşti autori de geniu. Alţii au făcut aceste ccomparaţii care mă onorează. În ce mă priveşte, am fost influenţat de Ballard şi Twain, dar ei sînt doar două exemple dintr-o lungă listă, de la Salinger la John Fowles.

HNU: Faptul că te-ai mutat în Australia a fost de ajutor carierei tale de scriitor şi editor? Sau, dimpotrivă, necesitatea „navetei” continue de la antipozi în Statele Unite e un handicap?

JD: Cînd pleci din ţara natală, lăsînd în urmă tot ceea ce cunoşti, şi mergi să trăieşti altundeva, ceea ce e cu totul diferit de o deplasare în vacanţă… te schimbi. Cu siguranţă, m-am schimbat. Am acum senzaţia unei percepţii a lumii din două puncte de vedere diferite. O văd la fel, şi totuşi alta. Ca şi cum aş avea posibilitatea de a percepe două straturi diferite ale realităţii. Cred că e o experienţă foarte valoroasă pentru mine, ca scriitor. Şi, paradoxal, mi-am făcut simţită prezenţa mai pregnant în ţara natală, de cînd am plecat. E, poate, o consecinţă a „sindromului prinţului dintr-o ţară îndepărtată”. Cît despre… „navetă”, nu mă deranjează cîtuşi de puţin.

HNU: Eşti evreu şi, totodată, editor al unor antologii care au ca temă iudaismul, care e şi motivul central al mai multor povestiri pe care le-ai publicat. Sînt science fiction şi fantasy un mediu propice pentru a vorbi despre originile evreieşti proprii?

JD: Da, sînt evreu. Îmi place să mă consider evreu îndeosebi din punct de vedere cultural. Şi ai dreptate, iudaismul e punctual de plecare al mai multor poveşti pe care le-am scris, îndeosebi tema holocaustului. Vezi tu, la vremea părinţilor mei, nu avea importanţă dacă te considerai sau nu evreu, acesta nu era un criteriu luat în seamă atunci cînd erai arestat şi trimis într-un lagăr de concentrare. E o lecţie pe care am învăţat-o şi care m-a marcat profund. Nu mă simt cu adevărat în siguranţă niciodată. Nu sînt religios, dar sînt evreu, sînt „străinul”, privit ca atre în orice ţară m-aş afla, chiar şi în ţara mea de baştină. (Se cuvine să adaug că, din punct de vedere al unui scriitor, e o experienţă utilă!)

Urmează să îmi apară (tot la PS Publishing, în Marea Britanie) un scurt roman intitulat The Economy of Light. E despre nazistul Josef Mengele. Întrebarea pe care o pun în acest text e următoarea: Ce s-ar întîmpla dacă ai fi unul dintre copiii din lagărul de la Auschwitz pe care Mengele i-a folosit în cumplitele sale „experimente”? Şi dacă, după ani şi ani, ai da peste Mengele într-o ţară îndepărtată şi l-ai descoperi transformat într-o persoană asemănătoare lui Albert Schweitzer? Ai fi în stare să-l ucizi? Altfel spus: e cu putinţă transformarea? Acesta e genul de material care mă interesează. Aşadar, răspunsul meu e limpede: da, science fiction şi fantasy sînt un mediu propice pentru a vorbi despre propria identitate iudaică. Am scris o povestire intitulată „Jumping the Road”, în care mă întrebam dacă mai poate exista credinţă după holocaust. Genul science fiction mi-a permis să creez un mediu pentru acest „experiment intelectual” care nu s-ar fi lăsat, altfel, capturat într-o povestire non-SF. Am fost co-editorul unei antologii, In the Fields of Fire, avînd ca temă războiul din Vietnam. Folosind instrumentele literaturii fantasy şi science fiction, autorii antologaţi au reuşit abordări inedite ale acestui subiect dificil. Aceste genuri pot fi, mînuite aşa cum trebuie, asemeni unor lentile uriaşe aţintite asupra lumii noastre.

HNU: Antologiile tematice pe care le co-editezi împreună cu Gardner Dozois sînt — pentru mine cel puţin — adevărate repere ale genurilor fantasy şi science fiction. Cum vă alegeţi subiectele pentru aceste antologii? Cum lucraţi? Aveţi de gînd să realizaţi o hartă completă a genurilor science fiction şi fantasy?

JD: Îţi mulţumesc pentru compliment. La origini, intenţia noastră a fost să selectăm o serie de motive fantasy arhetipale (unicornii, sirenele, vrăjitorii, demonii, îngerii etc.) şi să adunăm laolaltă cele mai bune povestiri care pornesc de la aceste motive, apelînd la cei mai valoroşi scriitori care au ales genul. Nu voiam ca aceste volume să aibă aroma tipică de învechit pe care o emană unele antologii fantasy. Speram să putem prezenta abordări moderne ale tematicilor clasice. După o serie de volume fantasy, am trecut la tematica arhetipală a literaturii science fiction. Ai dreptate, am avut intenţia de la bun început să oferim o panoramă a acestor genuri. Iar în present sîntem în căutarea unui editor dornic să preia această serie. E o plăcere să lucrezi cu Gardner, a citit aproape tot ce s-a scris în domeniu, astfel încît el e cel care alcătuieşte un sumar iniţial, care constituie punctual de plecare. Am făcut împreună cu Gardner antologii originale şi culegeri de proze retipărite, ba chiar am scris împreună mai multe povestiri (multe dintre ele se regăsesc în culegerea mea The Fiction Factory.) Schimbăm idei şi înţelegerea noastră a fost de la bun început că, dacă unul dintre noi crede, indiferent de motive, că o anume povestire nu are ce căuta într-o antologie, acea povestire va rămîne pe dinafară.

HNU: Ai editat de curînd una dintre antologiile Nebula. Ai adunat, de-a lungul vremii, cea mai mare parte dintre distincţiile care se acordă în domeniul literaturilor fantasy şi science fiction (Nebula, World Fantasy Award şi aşa mai departe). Aş avea un exemplu care să justifice întrebarea care urmează: alegerile juriului World Fantasy de anul trecut au fost extrem de controversate, au iscat vii polemici. Mai au premiile F&SF relevanţă? Mai pot constitui ele un indicator viabil al stării de lucruri în aceste domenii?

JD: E o întrebare dificilă. Orice premiu, indiferent de domeniu, poate fi subiectul unei controverse. Să luăm premiile Nebula, de pildă, care sînt votate de toţi membrii SFFWA, dar în cazul cărora se vorbeşte mereu de autopromovare din partea autorilor nominalizaţi şi de voturi date pentru persoane, iar nu pentru opere. Premiile World Fantasy sînt votate de către un juriu care se schimbă de la un an la altul, prin urmare palmaresul din fiecare an va reflecta gusturile juriului respectiv. Rezultatele finale sînt, de cele mai multe ori, obţinute în urma unor negocieri, ceea ce e normal, cîtă vreme unii membri ai juriului vor fi încîntaţi de texte care le-au displăcut altora. Este, aşadar, oarecum firesc ca povestirile şi romanele cîştigătoare să fie cele mai puţin controversate din lista de selecţii. Cu toate acestea, plîngeri vor exista întotdeauna. Însă, pînă la urmă, scrierile valoroase vor fi decantate… indiferent de premiile pe care le cîştigă sau nu.

HNU: Eşti unul dintre scriitorii care acceptă adesea colaborările, nu doar în cazul antologiilor, ci şi în cazul unor povestiri sau chiar romane. Ai scris High Steel în colaborare cu Jack C. Haldeman II, povestiri cu Michael Swanwick sau George Zebrowski… E mai greu să lucrezi în colaborare decît de unul singur? Ce anume deosebeşte The Fiction Factory de celelalte culegeri de povestiri pe care le-ai publicat?

JD: Îmi face plăcere să colaborez şi nu simt povara acestui mod de lucru. Ba chiar îmi place. Am mai multă siguranţă în scris, ştiind că, după prima versiune, colaboratorul meu va corecta tot ce am greşit; într-un fel, asta mă eliberează. Cînd scriu de unul singur, pierd zile întregi întrebîndu-mă în ce direcţie să îndrept firul povestirilor; cînd scriu în colaborare cu cineva, dimpotrivă, scriu foarte repede. Repet, cred că e vorba de o modalitate de a păcăli subconştientul. Atunci cînd trec a doua sau a treia oară peste un text, am senzaţia că fac muncă de redactare şi nu creaţie propriu-zisă. Chiar aşa s-a întîmplat de cîteva ori, pe cînd lucram cu Jack Haldeman la High Steel. Îmi amintesc că mă apucasem de revizuit o anumită secţiune şi m-am trezit că o îmbogăţisem cu cîteva pagini bune. Şi-mi mai amintesc că m-a sunat la un moment dat Jack să-mi spună cît era de încîntat de finalul romanului, cît de mult îi plăcuse ritmul ameţitor al acţiunii, iar eu tot încercam să-l întrerup şi să-i spun: „Dar tu ai scris finalul… Tu l-ai scris!” Eu nu făcusem decît munca de redactare! Experienţa fiecărei colaborări e diferită. Atunci cînd o astfel de relaţie între doi autori funcţionează, punctele forte ale fiecăruia sînt puse în valoare iar rezultatul e superior textelor pe care cei doi le-ar fi scris singuri. Atunci cînd colaborarea nu funcţionează, de vină e suma punctelor slabe ale celor doi (sau mai mulţi) autori. Din păcate… The Fiction Factory reuneşte texte pe care, de unul singur, nu le-aş fi putut duce la capăt. Recitindu-le, mă întreb mereu: „Cum de-am putut să o scoatem la capăt?” Sînt convins că fiecare dintre noi şi-a dăruit ce a avut mai bun pentru a scrie aceste poveşti. Dar cititorii sînt cei care trebuie să confirme acest lucru.

HNU: Întrebarea finală va fi una clasică: ce urmează (ca editor şi scriitor deopotrivă)? Ai pomenit într-un alt interviu de o prelucrare a temei din Marele Gatsby, o biografie a lui Jack Spintecătorul, un mystery a cărui acţiune se desfăşoară într-o academie militară… Care dintre aceste proiecte e mai aproape de finalizare? Şi ce teme noi vor aborda viitoarele antologii?

JD: În calitate de editor, am vîndut de curînd o urmare a antologiei australiene Dreaming Down-Under, co-editată cu partenera mea Janeen Webb. Titlul provizoriu al acestei noi selecţii e Dreaming Again. Nu va fi uşor să menţinem ştacheta la nivelul predecesoarei, care a cîştigat World Fantasy Award! Împreună cu Gardner, am publicat de curînd o antologie intitulată Wizards. E destinată mai tinerilor cititori, iar lista autorilor selecţionaţi e de-a dreptul impresionantă. Se zvoneşte deja că va fi un mare succes. Sper din suflet să fie aşa. În ce priveşte scrierile mele, e-adevărat, n-am abandonat nici unul dintre proiectele pe care le-ai pomenit. Însă acum mă preocupă mai mult romanul despre Machiavelli. În plus, am făcut o ofertă de extindere a nuvelei mele „The Diamond Pit” la dimensiunile unui roman. În sfîrşit, lucrez concomitent şi la urmarea romanului High Steel, în colaborare cu Barbara Haldeman, văduva lui Jack. Titlul acestui nou roman va fi Ghost Dance. Şi desigur, aşa cum am mai spus, aştept cu nerăbdare să văd cum va fi primită apariţia culegerii Promised Land, o carte complementară romanului The Rebel.

HNU: Îţi mulţumesc, Jack, şi sper să fi reuşit să trezim interesul cititorilor români, care vor avea în curînd plăcerea de a citi The Rebel.

Acest interviu a apărut în Fiction.ro, nr. 4 / 2007

Foto © Ellen Datlow, 2007

Anunțuri

Un gând despre &8222;Jack Dann: Am vîndut absolut tot ce am scris&8221;

  1. Pingback: Scurte | Galileo Online

Comentariul tău

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s