Un debut cu „va urma”

Radu Pavel Gheo – Valea cerului senin • Editura Athena, 1997, trade paperback, 222 pagini

În ultimii ani, Radu Pavel Gheo s-a remarcat printr-o activitate publicistică remarcabilă, dînd la iveală o serie de texte critice (îndeosebi în Alternativ SF, suplimentul condus la Iaşi de Michael Haulică) ce conturează un sistem aparte de receptare a literaturii imaginarului, în general, şi a science-fiction-ului în special. Gheo priveşte SF-ul din perspectiva literatului, a cititorului profesionist, considerînd valoroase acele texte în care esteticul, iar nu ideea primează. Edificator în acest sens este eseul său, „Metamorfozele ideii în science-fiction”, publicat în primul număr al revistei Ficţiuni, în care autorul constată necesitatea preeminenţei unor „opere în care rolul ideii SF să fie mult diminuat în favoarea dezvoltării structurii, personajelor şi funcţiilor lor, în favoarea valorii literare”.

În Valea cerului senin, Gheo îşi argumentează demersul teoretic cu exemple din propria sa creaţie, strîngînd între coperte o serie de texte, unele inedite, altele deja publicate, fie în antologiile colective de la Nemira, fie în Jurnalul SF, în Anticipaţia sau în Alternativ. Nu veţi găsi în paginile acestei culegeri idei noi, flamboaiante, înălţătoare, iar „sublimul” – cotat drept măsură a valorii unui text SF de către universitarul clujean Cornel Robu – va fi îndeajuns de greu decelabil. Textele lui Gheo sînt însă adevărate, ele sînt literatură, înainte de a fi science fiction. Conştient sau nu, Gheo pare că vrea să îşi demonstreze apartenenţa la gruparea „celor care nu”, subscriind la spusele lui Dănuţ Ivănescu: „Dacă generaţia lui Ion Hobana a dat naştere SF-ului românesc, noi îl vom îngropa!”. Şi nu va fi vorba de o înmormîntare şi trecere în uitare a genului, ci de o asimilare a lui cu, pur şi simplu, literatura.

Gheo se aseamănă cu colegii săi de generaţie (sau, mai bine zis, de promoţie) literară şi prin tematica abordată. După deruta imediat post-decembristă, dominată de o vogă a cyberpunk-ului, autorii lansaţi şi cultivaţi de Jurnalul SF au migrat către un teritoriu mult mai fertil, acela al mitologiei. Nici scrierile lui Gheo nu se abat de la această regulă, deşi pregătirea sa profesională îi permite o nuanţare subtilă a substratului mitologic.

Primele două texte, „Bede” şi „Personae”, constituie exerciţii textuale nu lipsite de farmec, în care autorul şi cititorul devin, pe rînd, personaje ale povestirii-convenţie. Următoarele două, „Călătorie” şi „Insula viermilor”, abordează registrul onirico-fantastic şi sugerează oarecare influenţe livreşti, fiind etape în construirea unei mitologii proprii.

„Nu doar despre gunoaie”, o nuvelă pe care unii ar încadra-o în subgenul atît de greu definibil al ficţiunii politice, îi prilejuieşte autorului-narator o confesiune ce poate ţine loc de artă poetică: „Eu vreau doar să povestesc. Ţie, altora… Nu sînt obiectiv. Nici n-aş putea, nici nu vreau. Nici subiectiv, însă. Cred sincer că orice om este mai încîntat de istoriile regelui Arthur şi a sa Masă Rotundă decît de istoria obiectivă a constituirii Angliei”. În acest text, un segment din viitorul apropiat al României este pus sub lupa creatorului, şi realitatea noastră, a prezentului, este extrapolată puţin, puţin de tot, dezvăluindu-şi hidoasele virtualităţi. „Ţară în carnaval”, aşa e România lui Radu Pavel Gheo, un carnaval în care totalitarismul poartă masca democraţiei, poluarea masca unui ecologism pentru export, iar oamenii, vulgari, cinici şi agresivi, pe aceea a arhetipului românului ospitalier şi bun ca pîinea caldă.

Ultimele şase povestiri îşi aleg drept loc de desfăşurare acelaşi Pămînt post-apocaliptic – loc comun în literatura imaginarului de după cel de-al Doilea Război Mondial – constituind, poate, o bază pentru o dezvoltare într-un viitor roman. Scrise cu plăcere şi cu talent, toate cele şase texte pot constitui oricînd piese într-o antologie a SF-ului de avertisment. Aceasta, dintr-un unghi de vedere unilateral. La o lectură mai atentă, povestirile îşi dezvăluie sursa de inspiraţie, mitologia (sau mai exact, mitologiile): „Cîntul pentru calea făr’ de tihnă” e povestea unui Orfeu a cărui Euridice e însăşi umanitatea pierdută a omenirii; „Povestea de Crăciun” deplînge destrămarea paradisului inocenţei pierdute, într-o lume în care violenţa a luat locul sacrului; „Ziua verde a lui Percival” dovedeşte că autorul nostru şi-a făcut cu conştiinciozitate temele la literatura engleză veche, reluînd aici mitul Sfîntului Graal, în cheie SF; în fine, „Valea cerului senin” e o prevestire explicită a Apocalipsei creştine, într-un text şocant, cu accente morbide ce-şi au originile în cyberpunk, în care Cei Patru Cavaleri ai Apocalipsei străbat un paradis virtual, în aşteptarea Zilei Judecăţii.

În ansamblu, Valea Cerului Senin este o reuşită şi o promisiune, pe care sîntem convinşi că Radu Pavel Gheo o va onora cum laudae. Uşurinţa cu care acest autor se mişcă pe spaţiile largi ale nuvelei ne îndreptăţeşte să credem că următoarea carte a sa va fi un roman, unul dintre acele romane pe care autorii români evită să le scrie, din raţiuni numai de ei ştiute.

Acest articol a apărut iniţial în Ficţiuni, nr.2/1998.

Anunțuri

Un gând despre &8222;Un debut cu „va urma”&8221;

Comentariul tău

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s