Etica scrisului (2)

Aşa cum mă aşteptam, articolul meu de luna trecută a stîrnit ample controverse. Nu mai puţin de 86 de comentarii la subiect sau cu totul pe lîngă s-au strîns dedesubtul rîndurilor mele! Dar tăvălugul disputelor nu s-a oprit în paginile Nautilului. Cea mai recentă dispută se află în plină desfăşurare pe blogul lui Mircea Coman, şi are ca punct de plecare tot receptarea antologiilor în cauză. Some people never learn… Tocmai de-aceea îmi pare a fi utilă continuarea ideilor din articolu-mi precedent.

Învăţăturile unui editor către pupilul său, aspirant la gloria literară (urmare)

…Unde rămăsesem? Prezumtivul scriitor, adică dumneavoastră, tocmai a primit un telefon prin care este anunţat că textul său (povestire, roman, ce-o fi) a fost acceptat spre publicare de către editura X şi urmează a se discuta în amănunt condiţiile publicării. Momentul respectiv e punctul de maxim. Climaxul. Orgasmul intelectual suprem. Euforie, mulţumire de sine, confirmarea propriei genialităţi, dat de băut la prieteni etc. Sentimentul trăit atunci nu poate fi echivalat cu nimic.

Ce urmează? Puteţi să vă culcaţi pe lauri? Puteţi să muriţi liniştit, posteritatea vă e asigurată? Da, nimeni nu vă împiedică să faceţi asta. Dar există o diferenţă între a publica de dragul de a-ţi vedea numele pe-o carte sau într-o carte şi a publica fiindcă aveţi convingerea că scrieţi pentru a împărtăşi şi altora ceea ce scrieţi. Deci: care lauri? Care posteritate? Lucrurile astea se cîştigă.

Sigur, după acceptarea textului va trebui să negociaţi cu editorul condiţiile publicării. Atunci cînd acest lucru se va întîmpla, fiţi fermi, dar şi realişti. Eventual, consultaţi un jurist. Dar nu cereţi mai mult decît vi se poate oferi. Dacă vreţi să fiţi tratat ca un profesionist, va trebui să vă comportaţi ca atare. Nu este cazul să aveţi pretenţia ca editorul să vă trateze cu mănuşi, să vă aducă flori şi micul dejun la pat, dimineaţa. Din momentul în care a acceptat să vă publice, să îşi bage banii în textul în cauză, omul acesta (editorul) a arătat că e dispus să împartă cu dumneavoastră responsabilitatea privind textul. Nu să o preia. În cazurile fericite, editorul ştie mai bine decît dumneavoastră ce anume „se face” şi ce nu. Ascultaţi-i sfaturile. Şi, dacă vreţi să vă trateze în continuare ca pe un bun de preţ, trataţi-l de aceeaşi manieră. Pentru el, sînteţi o marfă pe care trebuie să o vîndă, o investiţie. Dacă greşiţi şi faceţi după mintea proprie şi o daţi în bară, nu trebuie să vă blamaţi editorul pentru eşecul cărţii.

Aţi vrea pe copertă o anumită ilustraţie. Editorul vrea alta. Expuneţi-vă argumentele cît mai logic cu putinţă, dacă editorul le va considera valide, va ţine seama de doleanţele dumneavoastră. Dacă nu, nu. Dacă vedeţi că nu sînteţi luat în seamă, lăsaţi-o aşa cum a căzut. Editorul ştie mai bine ce anume vor cititorii. Are o anumită experienţă în marketing. Dacă voiaţi coperta aia anume, n-aveaţi decît să vă publicaţi cartea în regie proprie sau să renunţaţi la a publica la editura respectivă, adresîndu-vă alteia, mai flexibilă. O faceţi însă pe propriul risc. Acelaşi lucru este valabil şi în ceea ce priveşte layout-ul interior şi textele acompaniatoare (prefaţă sau postfaţă, biografia de autor, blurb-urile de pe coperta IV).

Cartea s-a tipărit, editorul a împrăştiat-o în librării şi pe tarabe… S-ar zice că e momentul să o luaţi din loc spre alte proiecte, right? Wrong! Munca nu s-a terminat. Trebuie să faceţi tot ce vă stă în putinţă pentru ca editorul să vă vîndă cartea. Sînteţi chemaţi la o lansare sau la o sesiune de autografe? Vă trageţi la ţol festiv şi vă duceţi! Fără comentarii privind ora, locul sau eventualii participanţi. Mergeţi acolo şi daţi tot ce aveţi mai bun, indiferent dacă vă aflaţi în faţa unor copii de grădiniţă sau a muncitoarelor de la APACA sau a unor boşorogi de la casa de bătrîni. Aceia sînt cititorii. Oamenii care vor da bani pe carte. Care bani vor ajunge în buzunarul editorului şi al dumneavoastră. Nu-i desconsideraţi, nu-i dezamăgiţi, nu-i luaţi de sus. Cititorul este beneficiarul, dumneavoastră (în solidar cu editorul) sînteţi prestatorii unui serviciu, vînzătorii unui bun de consum. Nu vă interesează ce va face cititorul din momentul în care a dat banii pe carte. Dacă plăcerea lui este să cumpere cartea şi să-i dea foc sau să-şi rezolve cu ajutorul ei igiena intimă, asta e. Înghiţiţi în sec şi spuneţi săru-mîna. Omul ăla vă pune bani în buzunar. Nicăieri lozinca aia clasică din comunism, „clientul nostru, stăpînul nostru”, nu a fost mai adevărată. Clientul e rege, iar editorul şi autorul trebuie să ia dinaintea lui poziţia ghiocelului.

Editorul are un buget limitat pentru publicitate. Nu-i reproşaţi acest lucru. Dumneavoastră aţi scris o carte. El publică zeci şi trebuie să le vîndă pe toate. Puteţi în schimb să-l ajutaţi. Şi, se ştie foarte bine, publicitatea din gură în gură merge cel mai bine. Oferiţi-vă să vă deschideţi un blog, un cont de twitter, o pagină pe internet, un cont pe Facebook. Interactivitatea virtuală e marele cîştig al scriitorilor din ziua de azi. Profitaţi de ea. Folosiţi-o pentru a vă promova cartea (povestirea etc.). Seduceţi-vă cititorii cu fragmente din text, cu şarmul personal, cu erudiţia de care sînteţi capabil să daţi dovadă. Cereţi feedback cititorilor şi mulţumiţi-le atunci cînd îl primiţi.

Şi în aceeaşi ordine de idei, încă un lucru foarte important de reţinut: critica literară, profesionistă sau nu, este cel mai mare aliat al vostru, iar nu un duşman căruia trebuie să-i scoateţi ochii atunci cînd îl vedeţi la faţă. Criticul a ales cartea voastră, cînd avea la dispoziţie o mie de alternative. I-a plăcut, spuneţi-i mulţumesc. Nu i-a plăcut, mulţumiţi-i din nou, fiindcă v-a acordat o şansă. Publicitatea pe care v-a făcut-o scriind despre text, chiar şi de rău, e infinit mai valoroasă decît trecerea sub tăcere. Bad publicity is free publicity. Nu înseamnă însă că e cazul să săriţi peste cal şi să speraţi că veţi avea parte de o recenzie proastă. Dar dacă o veţi primi, nu e cazul să deveniţi depresiv şi să vă smulgeţi părul din cap, să vă împuşcaţi copiii sau să vă tăiaţi mîna cu care-aţi scris acel text. E, pînă la urmă, o chestiune de bun-simţ.

Nu încercaţi să vă argumentaţi poziţia sau să vă susţineţi textul. Dacă textul are nevoie de explicaţii şi argumentări, e limpede că publicarea lui a fost o greşeală. Pe care editorul, dacă ştie cît de cît meserie, nu o va mai repeta. Nu intraţi în polemici, oricîtă dreptate consideraţi că aveţi. Cititorul – profesionist sau nu – va avea întotdeauna cîştig de cauză. Pentru că sînteţi singur, iar el e legiune. Pentru că el vă este stăpîn. Războiul cu cititorii va avea întotdeauna un singur deznodămînt posibil, iar acela nu vă e favorabil.

Dacă aţi reţinut aceste sfaturi şi veţi avea inspiraţia de a le pune în aplicare, vă urez succes. Aveţi şanse să publicaţi şi al doilea text. Prin urmare, la un moment dat s-ar putea să ne întîlnim faţă în faţă, în calitate de autor şi editor.

Acest articol a fost publicat iniţial în Nautilus, martie 2010

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Etica scrisului (2)&8221;

  1. Realist,cu umor,o sa-i supere pe grafomani si pe scriitorii cu ego nemasurat-adica90%…ma bucur ca ieri mi-am deschis blogul-chiar daca nu prea stiu ce sa fac cu el.Macar te-am descoperit.

  2. Pingback: Metatexte: o recapitulare « Ugly Bad Bear's

Comentariul tău

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s