Jeff Carlson: Sîntem o generaţie de norocoşi

Jeff Carlson s-a născut în 1969, chiar în ziua primei aselenizări. La vremea respectivă, tatăl său lucra pentru NASA. Bunicul său a fost un mare fan al literaturii SF şi se mîndrea cu o ediţie princeps a Fundaţiei asimoviene, cu autograf. Era oarecum de aşteptat ca micul Jeff să îşi îndrepte primele lecturi spre acest domeniu. Printre autorii săi favoriţi s-au numărat Stephen King, John Varley, Joe Haldeman, dar şi John Irving sau Frank Baum. Ca o consecinţă a acestor lecturi, şi-a dorit enorm să fie liber de constrîngeri de orice fel şi, la numai cincisprezece ani, a dat examenele de echivalare a diplomei de absolvire a liceului. Proaspăt cîştigata libertate nu i-a adus însă nimic spectaculos, în afara unei relative independenţe financiare (se angajase ca şi casier) şi a timpului liber necesar scrierii unui masiv roman post-apocaliptic puternic influenţat de Apocalipsa lui Stephen King şi de Hotelul New Hampshire al lui Irving. Cum era de aşteptat, romanul său n-a trezit interesul editorilor, dar l-a învăţat că tenacitatea e cheia succesului.

A urmat colegiul în Arizona, obţinîndu-şi licenţa în literatură şi, după absolvire, s-a mutat înapoi în California natală, unde şi-a cunoscut soţia, pe Diana, o femeie frumoasă, tandră şi inteligentă. La fel ca mulţi scriitori aspiranţi, Carlson a avut parte de slujbe dintre cele mai diverse: şofer, ofiţer de credite, tehnician în construcţii, agent de vînzări sau chelner. Dintre meseriile mai creative, se cuvine amintită aceea de traducător (a realizat adaptări ale scenariilor unor benzi desenate japoneze pentru Dark Horse Comics şi VIZ).

Primul roman al lui Jeff, Plague Year, a fost achiziţionat în urma unei licitaţii acerbe, Ace Books cîştigînd în cele din urmă în faţa celor de la Pyr Books. Cartea a apărut în august 2007 şi, în scurt timp, a fost retipărită după epuizarea tirajului iniţial. Chiar şi după publicarea urmării – Plague War, iulie 2008 -, primul roman a continuat să se vîndă excelent, aflîndu-se acum la cea de-a treia ediţie. Drepturile de traducere s-au vîndut pînă în prezent în Germania (unde Piper Verlag a publicat primul volum al proiectatei trilogii – reintitulat Nano – în urmă cu o lună) şi Spania (unde La Plaga a devenit aproape instantaneu un best-seller, datorită ingenioasei campanii a editurii Minotauro).

În prezent, Carlson se ocupă de creşterea celor doi băieţi ai săi şi, între timp, scrie de zor. După succesul înregistrat de cele două romane ale sale publicate pînă în prezent, nu mai puţin de trei proiecte îl preocupă la ora actuală: cel de-al treilea roman al seriei începute cu Plague Year (programat să apară în decembrie 2009 la Ace Books), un thriller independent, despre care refuză să dea detalii, şi un roman science fiction intitulat Colony High, la care lucrează în colaborare cu David Brin (data estimată a apariţiei fiind vara anului 2009, se pare). În timpul liber, schiază, practică alpinismul, e înnebunit după South Park şi Jethro Tull şi adoră cinele romantice în compania soţiei sale.

Horia Nicola Ursu: Ce anume ţi-a plăcut mai mult să descrii în Plague Year şi în urmarea acestui roman, Plague War? Nanotehnologia sau situaţia apocaliptică în care se află protagoniştii?

Jeff Carlson: Şi una, şi alta. Dar adevărul este că Plague Year a început cu situaţia, elementele ştiinţifice m-au captivate mai tîrziu. Am avut norocul ca părinţii mei să-mi insufle, de la o vîrstă fragedă, dragostea pentru natură, pentru drumeţiile lungi cu rucsacul în spate, pentru schi, pentru pescuit, pentru navigaţia cu vele. Am crescut în California de Nord, la malul mării şi, în acelaşi timp, la numai trei ore distanţă cu maşina de Munţii Sierra. După cîte-un weekend petrecut schiind în zăpada proaspătă, pe culmi, mie şi prietenilor mei ne venea tare greu să ne întoarcem acasă. Aşa mi-a încolţit în minte ideea: ce s-ar întîmpla dacă nu ne-am mai putea întoarce acasă? Cum ar fi dacă nimeni, nicăieri, nu s-ar mai putea întoarce acasă?

Sînt un individ normal, duc o viaţă fericită. Am doi copii sănătoşi şi o soţie frumoasă şi îmi place ceea ce fac. Cu toate acestea, pornind de la premisa iniţială a poveştii, am fost capabil să imaginez o serie de grozăvii care, cred eu, au fost punctul forte al celor două cărţi pe care le-am publicat pînă acum. Întrebarea pe care mi-am pus-o n-a fost uşoară deloc: „Ce anume aş fi dispus să fac pentru a supravieţui? Pînă unde aş merge?”

Într-o situaţie de criză, unii oameni ar da greş, s-ar pierde cu firea. Alţii şi-ar dezvălui adevăratul potenţial abia într-o atare situaţie. Oamenii sînt cea mai puternică specie de pe planetă şi, totuşi, această putere le-ar putea cauza pieirea. Noi sîntem cel mai mare duşman al nostrum. Pentru mine, acest paradox va fi mereu o sursă de uimire şi de inspiraţie.

Iniţial, în Plague Year, ameninţarea căreia protagoniştii urmau să-i facă faţă era un virus. N-am reuşit să imaginez însă o barieră în calea unei epidemii biologice. Desigur, e material pentru o carte şi într-o astfel de situaţie imaginată, dar povestea rezultată ar fi una pe deplin sumbră, lipsită de orice speranţă. În schimb, dacă molima ar fi fost provocată de un agent nanotehnologic, exista posibilitatea găsirii unei soluţii care să o limiteze. Ba chiar să o elimine. Revistele medicale publică o mulţime de lucruri fascinante în zilele noastre. Între altele, am găsit un articol care descria posibilitatea utilizării unor nanoboţi primitive pentru distrugerea tumorilor. Aşa mi-a venit ideea molimei cauzate de nano-maşini.

HNU: Ai avut un model pentru protagoniştii seriei în viaţa reală? Pentru alpinistul Cameron, pentru expertul în nanotehnologie Sawyer, pentru Ruth, omul de ştiinţă?

JC: Trebuie să mărturisesc că doi dintre protagonişti mă reflectă, în mare măsură. Trecutul sportiv al lui Cam şi bucuria pur animalică pe care acesta o resimte atunci cînd schiază, atunci cînd îşi ascultă doar muşchii, toate acestea sînt inspirate de senzaţii pe care le-am trăit eu însumi. Cam e tînăr, e în formă şi, pentru prima oară în viaţă, se simte independent. Cam e exponentul unui arhetip, acela al indiviidului oarecare prins fără voie în vîltoarea sfîrşitului lumii.

Însă, spre deosebire de Cameron, personalitatea mea e oarecum scindată. E adevărat, nu am un IQ de 190, precum Ruth, dar ating, la testele de inteligenţă, nivelele superioare. Sper să nu par prea încrezut atunci cînd afirm asta. De-a lungul vremii însă, inteligenţa peste medie m-a împiedicat în anumite ocazii să mă integrez. În adolescenţă, pe cînd jucam fotbal şi baseball, mi s-a reproşat mereu că sînt prea cerebral. Dacă îmi ţineam gura şi-mi vedeam de joc, era OK. Dar nu mă puteam abţine să-l contrazic pe antrenor sau să mă apuc de schimbat strategiile pe cînd eram deja în teren, iar asta mi-a atras o mulţime de reproşuri. Dar eu eram convins că dreptatea e de partea mea. La naiba, şi-acum sînt convins că eu aveam dreptate, haha!

Altfel stau lucrurile în privinţa lui Sawyer. O parte din inspiraţia pentru acest personaj mi-a fost oferită de un prieten din liceu, un tip carismatic, foarte inteligent, care însă provenea dintr-o familie disfuncţională şi avusese parte de mai mulţi părinţi adoptivi. Era un lider înnăscut şi, în egală măsură, foarte egoist în anumite împrejurări, ceea ce avea tendinţa să îi dăuneze. De asemenea, era foarte sarcastic, folosea sarcasmul ca pe un soi de mecanism de apărare. Părea a suferi de un complex nejustificat al vinovăţiei.

Pentru mine, ca scriitor, acest soi de personalitate conflictuală s-a dovedit foarte atrăgător. Am creat astfel un personaj care posedă toate calităţile, dar care nu şi le pune în valoare din pricina urii pe care o nutreşte faţă de sine. Altfel spus, o sursă naturală pentru tensiuni fertile din punct de vedere literar.

HNU: Dacă tot am pomenit de sursele de inspiraţie, ne-ai putea spune dacă ai fost influenţat de o operă ce are ca temă conflictul dintre om şi maşină, sau de vreun autor care să fi abordat această relaţie? Ce citeşte Jeff Carlson?

JC: E o ironie în a fi scriitor cu normă întreagă. Am început să scriu fiindcă îmi plăcea să citesc, dar acum, cînd am ajuns să trăiesc din scris, abia mai am timp pentru cărţile scrise de alţii, un lucru pe care-l regret enorm. Sînt convins că ratez o mulţime de romane grozave din această cauză. Pe lîngă scris, meseria de scriitor presupune o mulţime de timp petrecut cu documentarea, redactarea, cu contractele şi corespondenţa. În plus, am doi băieţi, iar asta echivalează cu a trăi în cuşca cimpanzeilor de la grădina zoologică. Nu mă înţelegeţi greşit, e foarte haios, dar şi teribil de obositor.

Unul dintre scriitorii mei preferaţi e Joe Haldeman, pe care îl invidiez pentru felul în care reuşeşte să evoce viaţa prin cuvinte. Pe Douglas Preston şi Lincoln Child îi admir pentru intrigile lor impecabile. Cînd se întîmplă să am puţin timp liber, îmi place să citesc science fiction şi tehno-thrillere, o specie la care se integrează şi Plague Year. Îmi plac ideile grandioase şi nebuneşti. Citesc însă şi romane poliţiste şi literatură realistă, ba chiar şi, din cînd în cînd, cite-un roman de dragoste. Mă ajută fiindcă, fiind eu însumi scriitor, am mereu cite ceva de învăţat din ce scriu alţii. Îmi place să analizez mecanismele prozei, să descopăr felul în care fiecare segment al intrigii se îmbină cu celelalte. A scrie e ca şi cum ai asambla un puzzle enorm. Poate de-aceea e o îndeletnicire aducătoare de satisfacţii atît de mari?

HNU: Crezi în capacitatea nanotehnologiei de a revoluţiona lumea? De ce da? De ce nu?

JC: Revoluţia nanotehnologică e în plină desfăşurare. Sîntem înconjuraţi de produsele ei. Deşi obiectul ei de studiu este minuscul, nanotehnologia e o disciplină vastă, cu aplicaţii în toate domeniile. Loţiunile de protecţie solară conţin nano-particule de zinc sau dioxid de titan, ceea ce face ca soluţia să fie transparentă şi să nu avem feţe albe de clowni atunci cînd ne protejăm de soare. Fibrele şosetelor conţin nano-argint, care slujeşte drept anti-odorizant.

În cărţile mele, personajele sînt preocupate de maşinării la scara nano. Sfîntul Graal al celor mai ambiţioşi cercetători din domeniu este crearea unor nano-roboţi cu grad înalt de complexitate care să poată asculta ordine, nu doar să se multiplice. Desigur, multiplicarea este esenţială, fiindcă un singur nano-robot ar fi inutil, fiind construit la o scară atît de mică. Dar, dacă acest robot s-ar putea reproduce şi, în acelaşi timp, ar fi capabil să construiască şi să facă modificări la scara moleculară, lucrurile ar sta altfel.

Teoretic, asemenea nanoboţi ar putea să facă aur pornind de la noroi. Sau hrană. Sau medicamente. Sau un reactor cu fuziune la rece. Deîndată ce deţii controlul cărămizilor de bază ale universului, poţi creea aproape orice.

Sigur, sîntem încă departe de cvasi-magia unor astfel de lucruri. Deocamdată, cercetătorii se limitează la a creea loţiune solară mai bună, şosete care nu put şi fibre optice sau microprocesoare mai performante. Cu toate acestea, nişte oameni inteligenţi au avut ideea de a utiliza nanoboţii pentru a diagnostica tumorile pacienţilor. Ţesutul tumoral are aciditatea mai ridicată faţă de ţesutul sănătos, iar aceşti cercetători au fabricat nanomaşini care, injectate în organism, vor reacţiona la aciditate şi vor elibera substanţe-marker, care vor ajuta la identificarea precisă a tumorilor cu ajutorul unei tomografii.

Sună grozav, nu? Ei bine, tocmai aici încep problemele. Chiar şi nanoboţii pasivi care împiedică loţiunea solară să se albească sau şosetele să miroasă urît au dimensiuni atît de mici încît sînt imposibil de controlat. Micro-maşinăriile din loţiune sînt absorbite în piele şi, cînd o anumită cantitate ajunge în organism, poate afecta echilibrul hormonal. Chestiile aflate în fibra şosetelor se spală şi ajung în circuitul natural al apei, unde ar putea afecta, de aceeaşi manieră, diverse forme de viaţă. Chiar şi viaţa noastră, fiindcă ar putea ajunge în apa de băut… Iar acesta e doar începutul!

HNU: Aşadar, o scăpare de sub control a nanotehnologiei, precum în cărţile tale, este posibilă?

JC: Da. Există sute de laboratoare private care nu şi-au făcut publice cercetările, fie că e vorba de aplicaţii comerciale ale nanotehnologiei, sau de aplicaţii militare. Nici nu-mi vine să mă gîndesc la posibilele aplicaţii militare. Chiar şi bombele nucleare sînt mai puţin periculoase decît un strat invizibil de nanoboţi care ar învălui întreaga lume, care ar fi capabili să dezarmeze rachetele, sau chiar să le dezintegreze înainte de-a fi lansate. Sau să sfîşie pe oricine ar avea ceva de obiectat…

În Plague Year am extrapolat puţin pornind de la certitudini, presupunînd existenţa unor echipe de cercetare care au reuşit să creeze nanoboţi activi, capabili să localizeze şi înlăture ţesuturile maligne din interiorul organismului gazdă.

E posibil ca astfel de micro-maşinării să fi fost deja create în realitate. În Plague Year, cei care au dus la bun sfîrşit această inovaţie fac parte dintre aceia care au ales să nu-şi facă publice rezultatele cercetărilor. Nu au făcut-o cu rea-voinţă, ci fiindcă vor să-şi păstreze monopolul asupra informaţiei. Primul grup de cercetare care va anunţa public o atare reuşită va cîştiga trilioane de dolari, dar banii nu sînt, în acest stadiu, un scop în sine.

Există un cîştig mai mare decît cel financiar, fiindcă, prin mici îmbunătăţiri aduse remediului anti-cancer, nemurirea ar fi aproape la îndemînă, iar asta fără nici un sacrificiu: vom putea să fumăm, să bem, să mîncăm toată ziua gogoşi! Maşinăriile ne vor păstra plămînii curaţi, ficatul perfect funcţional, şi vor corecta micile neplăceri de genul diabetului sau al sclerozei multiple, protejîndu-ne de SIDA sau de banalul guturai.

Personajele pe care le-am imaginat se află în stadiul incipient al dezvoltării nano-maşinilor, pe care le numesc „archos”, după un cuvînt grecesc care semnifică „formă dominantă”. Intenţia lor este ca, în cele din urmă, să utilizeze acelaşi prototip pentru a îndeplini sarcinile complexe ale apărării organismului uman împotriva efectelor bolii şi îmbătrînirii. Pentru moment însă, au reuşit să înveţe „archos”-ii  să utilizeze căldura organismului-gazdă drept sursă de energie şi să se reproducă, utilizînd atomii de carbon şi fier din celule maligne.

Acesta este momentul în care, în urma unei acţiuni de spionaj industrial, nano-maşinăriile sînt accidental eliberate din incinta laboratorului.

Nimeni nu poate face nimic pentru a le împiedica răspîndirea. Singura şansă a omenirii e unica slăbiciune a tehnologiei „archos”. Echipa de cercetare a imaginat un mecanism de siguranţă, un fel de siguranţă hipobarică. În intenţia lor, pacienţii ar fi urmat să fie trataţi în interiorul unei încăperi închise ermetic. Deîndată ce acţiunea curativă s-ar fi încheiat, presiunea din încăpere ar fi fost coborîtă la 0,7 atmosfere, cauzînd astfel autodistrugerea nano-maşinilor. Ulterior, pacientul ar fi părăsit încăperea eliberat atît de cancer, cît şi de naniţii activi.

Dar presiunea de 0,7 atmosfere se găseşte, în stare naturală, doar la altitudinea de 3000 de metri şi mai sus. E o barieră care fluctuează în funcţie de starea vremii, dar nu cu foarte mult. Iar locurile de pe Pămînt aflate mai sus de 3000 de metri sînt puţine.

Mai jos de linia morţii, nano-maşinile scăpate de sub control devorează toate creaturile cu sînge cald, lăsînd în viaţă doar insecte, amfibii şi reptile.

HNU: Este posibilă exercitarea unui control strict asupra cercetărilor în domeniul nanotehologiei?

JC: Mă întreb cum am putea pune în aplicare un astfel de control strict. Nanotehnologia nu e echivalentă cu proliferarea armelor nucleare. Un laborator funcţional are nevoie de spaţiul a două camere şi de implicare a doar cîţiva oameni. Sigur, ar putea fi adoptate legi mai aspre, dar numai „băieţii buni” le-ar urma, de asta sînt convins.

HNU: Eşti optimist sau mai degrabă sceptic în ceea ce priveşte progresul ştiinţific?

JC: Deşi e posibil ca acest lucru să nu transpară din Plague Year, m-aş caracteriza mai degrabă drept încrezător în evoluţia ştiinţei. În Europa şi America, dar şi în alte părţi ale lumii, nivelul de trai este în proporţie de 99% mai ridicat decît în oricare altă epocă a istoriei omenirii. Da, ne confruntăm cu probleme grave: suprapopularea, poluarea, încălzirea globală, dar tot ceea ce alcătuieşte confortul vieţii noastre de zi cu zi se datorează ştiinţei.

Lucruri pe care noi le considerăm fireşti, chiar banale, ar fi fost catalogate drept miracole de către generaţiile ce ne-au precedat. Antibioticele. Neurochirurgia. Computerele. Magazinele pline de mîncare şi cărţi.

Oamenii uită. Ne ocupăm minţile cu vieţile noastre mărunte, cu plata facturilor, cu vecinii pe care-i considerăm cretini şi nesimţiţi şi aşa mai departe… Uităm că un miliard de înaintaşi ar fi ucis fie şi pentru o fărîmă din luxul şi lipsa de griji a vieţilor noastre îndelungate.

De ce scriu cărţi menite să înspăimînte? Ei bine, dacă aş fi scris despre o revoluţie nanotehnologică ce are darul de-a vindeca boala secolului, cancerului… ar fi fost destul de plictisitor, nu credeţi? Sigur, sînt încredinţat că pînă la urmă cancerul va fi învins. Dar îmi place să mă joc cu posibilităţile, inclusiv cu acele eventualităţi mai puţin fericite, poate tocmai fiindcă trăiesc într-o civilizaţie care îmi permite să dorm liniştit pînă la nouă, să mă joc pe computer în timp ce-mi sorb liniştit ceaiul negru, fiind încă în pijama, şi totuşi să ştiu că voi cîştiga îndeajuns încît să le pot cumpăra băieţilor ultima versiune de PlayStation. Sîntem o generaţie de norocoşi.

HNU: O întrebare fără legătură prea mare cu subiectul nostru: ce părere ai despre dorinţa omenirii de-a dobîndi nemurirea?

JC: Uite, ăsta e un alt lucru care se petrece sub ochii noştri. Speranţa medie de viaţă aproape s-a dublat în ultimele două secole, iar aceasta e una dintre cauzele majore ale supraurbanizării şi suprapopulării. Sîntem atît de norocoşi să trăim în această eră. Şi, cu toate acestea, ne încăpăţînăm să ne sinucidem! Oamenii trăiesc mai mult, dar moartea e parcă, cu fiecare zi ce trece, tot mai cumplită. În fiecare zi auzim de vreo boală exotică nouă, de cancere, alergii şi malformaţii congenitale nemaiîntîlnite. Ca să nu mai vorbim de problemele clasice: foametea şi războiul…

Acesta este, de fapt, subiectul unui viitor roman pe care îl voi scrie după ce voi fi încheiat trilogia începută cu Plague Year.

HNU: Scenele care se petrec la bordul Staţiei Spaţiale Internaţionale au fost un omagiu voit adus activităţii NASA?

JC: Categoric da. Sînt un susţinător necondiţionat al programelor spaţiale, din orice partea lumii ar fi ele. Ar fi o nebunie din partea omenirii să nu profite de resursele şi oportunităţile aflate la îndemînă pe orbita terestră. E de-a dreptul ruşinos faptul că irosim miliarde de dolari pentru a duce războaie ideologice cu miză infimă, în loc să găsim alte scopuri mai folositoare pentru a ne cheltui avuţia naţională. Ah, dar mai bine să lăsăm deoparte subiectul acesta, aş putea perora ore întregi…

Ca o curiozitate: m-am născut în ziua primei aselenizări. Dar visele privind explorarea spaţială m-ar fi bîntuit oricum, chiar dacă nu m-aş fi născut în acea zi fastă. La vremea respectivă tata lucra pentru NASA-Ames, iar bunicul din partea mamei era un fan înfocat al literaturii science fiction în a cărui bibliotecă se afla inclusiv o ediţie princeps a Trilogiei Fundaţiei, cu autograful lui Isaac Asimov. Cărţile acelea se află acum în biblioteca mea. Ei bine, bunicul şi tata şi-ar fi dorit să mă boteze Apollo, Rocket sau Armstrong. Din fericire, raţiunea (în persoana mamei) a fost cea care a învins. Deşi, dacă mă gîndesc bine, „Rocket Carlson” ar fi fost cu siguranţă un nume cu lipci la fete…

Tata şi bunicul mi-au fost amîndoi mentori, încă de timpuriu, şi s-au străduit să-mi deschidă ochii, să mă convingă că lumea înseamnă cu mult mai mult decît orăşelul natal. Îmi place să cred că, datorită lor, sînt un om mai bun.

Acest articol a apărut iniţial în Nautilus, februarie 2009

Anunțuri

Un gând despre &8222;Jeff Carlson: Sîntem o generaţie de norocoşi&8221;

  1. Pingback: Trailere și bloguri | Galileo Online

Comentariul tău

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s