Repere bio-bibliografice: Michael Swanwick

Născut în 1950, Michael Swanwick locuieşte în prezent la Philadelphia, este căsătorit şi are un fiu pe nume Sean. A debutat în domeniul literaturii science-fiction în 1980 cu povestirea „The Feast of St Janis”, publicată în antologia New Dimensions 11, editată de Robert Silverberg şi Martha Randall. S-a făcut cunoscut într-un interval destul de scurt, publicînd texte complexe, ale căror nivele multiple de posibilă lectură pot oferi un strălucit exemplu privind mecanismele creării unor mituri viabile.

Deşi nu foarte numeroase, povestirile lui Swanwick din prima sa perioadă de creaţie, publicate iniţial în diverse publicaţii, precum Omni, Penthouse, Amazing, Asimov’s, dar şi în antologii de largă răspîndire (Starlight, Universe sau High Times) au constituit materialul pentru două culegeri: Gravity’s Angels (1991) şi A Geography of Unknown Lands, fiind traduse în japoneză, germană, franceză, italiană, spaniolă şi olandeză. Tematica acestor povestiri acoperă o gamă largă, de la fabula sentimentală despre mîntuire intitulată „The Man Who Met Picasso” (1982) la „Ginungagap” (1980) un text hard-SF ce-şi situează acţiunea în centura de asteroizi, într-o epocă nu foarte îndepărtată, în care omenirea a început să se extindă în spaţiu. Imagistica şi stilul acestei nuvele prefigurează curentul cyberpunk, căruia Michael Swanwick îi va fi adesea asociat, în cea de-a doua jumătate a anilor optzeci. De altfel, autorul a şi colaborat cu William Gibson, fondatorul acestui curent, publicînd în 1983 „Dogfight” (”Luptă aeriană”, în volumul Chrome, Editura Fahrenheit, 1997). „A Midwinter’s Tale” (1988), în care John Clute detectează influenţe din Tom Wolfe şi A.E. van Vogt, este expresia stilului propriu al unui autor ajuns la maturitate, în care căldura şi cruzimea se combină pentru a evita ariditatea unor descrieri moralizatoare.

Primul său roman, In the Drift (1985) este o ucronie în care dezastrul de la Three Mile Island nu a putut fi evitat. Ca urmare, Swanwick descrie Statele Unite de după holocaustul nuclear involuntar, printr-o serie de episoade, a căror legătură nu este însă îndeajuns de coerentă pentru a conferi forţa necesară implicaţiilor transcendentale ale secvenţelor finale.

Vacuum Flowers (1987) reia decorul prefigurat în „Ginungagap”, cel al unui Sistem Solar în curs de colonizare, în care corporaţiile se înfruntă pentru supremaţie. Protagonista este o femeie ce şi-a implantat o personalitate artificială. Ea parcurge un traseu iniţiatic întortocheat prin coloniile umane, sfîrşind prin a ajunge pe Terra, devenită adăpostul unei minţi colective dirijate de un megacomputer. Din nou, redescoperim întrebările pe care Swanwick şi le pune în legătură cu specificul identităţii umane şi posibilele evoluţii ale acesteia în condiţiile unor progrese tehnologice fără precedent. O tematică similară abordează şi scurtul roman GRIFFIN’S EGG (1991), o anticipaţie pe termen scurt în decorul suprafeţei lunare, colonizată la rîndul ei şi dominată de corporaţii, în vreme ce Terra se află în pragul autodistrugerii.

În acelaşi an apare Stations of the Tide, roman laureat cu premiul Nebula şi candidat la premiile Hugo şi Arthur C. Clarke. De această dată, decorul şi situarea temporală se schimbă, mutîndu-se departe de Pămînt, atît în timp cît şi în spaţiu, pe o planetă aflată în pragul unui cataclism meteorologic periodic. Izolaţi de restul galaxiei colonizate de către om, locuitorilor acestei planete le este interzis accesul la tehnologiile înalte de ultimă oră. Un personaj cu alură prometeică a reuşit însă să fure secretele din reţeaua interstelară ce supraveghează menţinerea carantinei. Pe urmele acestuia va porni protagonistul, într-o căutare ce îi va dezvălui însă faţa ascunsă a cunoaşterii, sensul vieţii pe această planetă, dar şi cel al propriei existenţe, ajutîndu-l să-şi definească propriul loc, într-un univers al puterii absolute. De o extremă densitate ideatică, avînd un ritm alert, cartea constituie, deocamdată cel puţin, capodopera lui Swanwick.

The Iron Dragon’s Daughter (1993) porneşte, iniţial, de la premizele unei fantezii clasice: dragoni, elfi, războinici, etc. După cum corect remarcă Dave Langford într-o recenzie, Swanwick reuşeşte însă să răstoarne convenţiile genului: dragonii sînt fabricaţi în serie, iar lumea fantastică conţine enorm de multe asemănări cu lumea noastră. Se vorbeşte de un nexus numit Castelul Spiral, din care se deschide accesul spre lumi paralele, iar în transă, personajele recită reclame din lumea noastră, slogane politice, fraze celebre, apar aluzii livreşti, scene contemporane insolitate prin cîte un element fantastic. Umorul şi ironia se împletesc însă cu cinismul: protagonista evoluează, dintr-o fetiţă inocentă ea se preschimbă într-o tînără versată în exploatarea şi manipularea cu ajutorul sexului.

Jack Faust (1997) este o relectură a clasicului mit faustic, în cheie post-modernă, cu unele adaosuri provenind din arsenalul steampunk. Savantul Faust, protagonistul cărţii, consideră calea experimentului drept singura acceptabilă, în opoziţie cu adepţii cunoaşterii teoretice. El este contactat de o entitate provenită dintr-un univers paralel, ce-şi spune Mephistopheles şi îi oferă savantului umanist cunoaşterea pe care acesta şi-o doreşte cu ardoare, cu speranţa secretă că revelaţiile sale vor perverti omenirea, ducînd-o spre dezastru. Iniţial optimist şi plin de entuziasm, Faust acceptă provocarea, sfîrşind însă prin a fi dezamăgit de semenii săi, după ce atît Biserica, cît şi comunitatea ştiinţifică, îl vor lua în derîdere.

În polemica declanşată în anii ’80 între adepţii curentului cyberpunk şi cei ai tendinţei neo-umaniste, Swanwick a fost, pe rînd, alăturat ambelor şcoli. Originalitatea sa şi pendularea perpetuă între diversele subgenuri ale imaginarului împiedică însă o catalogare definitivă, Swanwick fiind în tot ceea ce scrie extrem-contemporan şi cîtuşi de puţin partinic.

În ultimii ani, prozele sale scurte se regăsesc mereu pe lista de nominalizări a celor mai prestigioase premii ale domeniului. În 1989, „The Edge of the World” obţine nominalizarea la premiile Hugo şi World Fantasy, cîştigînd însă doar premiul Theodore Sturgeon Memorial. În 1996, „Radio Waves”, povestea unei fantome care bîntuie liniile de comunicaţii, se bucură de un imens succes de public, fiind tradusă în mai multe ţări şi aducîndu-i autorului un World Fantasy Award. În 1999 primeşte Hugo pentru „The Very Pulse of the Machine”. În anul următor, „Ancient Engines” cîştigă Nebula, iar „Scherzo with Tyranosaur” e votată drept cea mai bună povestire a anului de participanţii la Worldcon; un al doilea Hugo, aşadar! În acest an, Swanwick aspiră la cel de-al treilea Hugo, cu „Moon Dogs”, nominalizată în cadrul aceleiaşi categorii. Cele mai bune proze ale ultimilor ani au fost reunite în 2000 în volumul Tales of Old Earth.

Toate aceste performanţe îl recomandă pe Michael Swanwick drept unul dintre cei mai interesanţi şi valoroşi autori ai imaginarului contemporan.

Acest articol a apărut iniţial în Ficţiuni nr.4/2001

Anunțuri

Comentariul tău

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s