Fiinţele artificiale: ipostaze ale alterităţii în science fiction (2)

REPERE ISTORICE

Deşi includerea roboţilor, a androizilor şi a ordinatoarelor în paradigma alterităţii ilustrată de literatura science fiction ar putea să-i apară drept hazardată unui neofit într-ale genului, care nu vede în aceste „maşinării” echivalentul unor fiinţe inteligente, capabile de o gîndire independentă, ci doar nişte simple unelte, maldăre de fierărie total lipsite de sensibilitate, vom încerca să demonstrăm, în cele ce urmează, că, în universul literaturii imaginarului, fiinţele artificiale, dotate (mai mult sau mai puţin) cu inteligenţă şi/sau sentimente, constituie o lume aparte, cu legile şi regulile ei, o posibilă civilizaţie alternativă.

Pentru o mai completă înţelegere a acestei includeri, ni se pare util să trasăm un itinerar al drumului parcurs de automate de-a lungul istoriei omenirii. N-am vrea însă să creăm falsa impresie că, punctînd etapele unei istorii a fiinţelor artificiale, ne alăturăm opiniilor acelora care văd în unele texte ale Antichităţii primele manifestări ale genului literar SF.

Crearea artificială a vieţii este unul dintre visele veşnice ale omenirii. Aşa cum omul şi-a dorit să zboare, el s-a dorit dintotdeauna demiurg. Desigur, această dorinţă este chiar şi azi o utopie. Neputînd lua locul unui Dumnezeu dătător de viaţă, omul s-a mulţumit să creeze aparenţa vieţii. Iniţial neclară, ideea automatelor a prins contur în povestirile mitologice.

În miturile Greciei Antice, întruchipările geniului creator, ale inventatorului prin excelenţă, erau Hefaistos şi Dedal. Hefaistos, ipostaza divină a „făurarului”, este, astfel, creditat cu realizarea mai multor fiinţe artificiale: sclavii care îl ajutau în atelierul său, uriaşul Talos, Pandora, cea care, deschizînd faimoasa-i cutie, a slobozit asupra omenirii toate relele pămîntului. La rîndul ei, Afrodita este cea care a dăruit viaţă statuii de fildeş de care se îndrăgostise Pygmalion.

Alături de aceste miracole, săvîrşite din voinţe divine, realizările inginerilor din Grecia Antică, cu preponderenţă în epoca helenistică, par prozaice şi modeste. Ele au în schimb meritul de a fi fost reale, deşi memoria subiectivă a cronicarilor le-a adăugat, în mod cert, unele înfrumuseţări.

Pasărea mecanică fabricată de Archytas din Tarent zbura, se pare, cu ajutorul unui dispozitiv cu aer comprimat. Ctesibios din Alexandria şi Philon din Bizanţ au descris automate umaniforme şi animaliforme. Heron din Alexandria a descris explicit o mulţime de mecanisme, între care şi un grup de marionete care mimau spectacole teatrale în miniatură. Forţa motrice era asigurată printr-un sistem de contragreutăţi, iar dispozitivele utilizau piese mecanice care prefigurau pîrghiile şi roţile dinţate.

Deseori, realizările acestor ingineri îşi găseau aplicaţii în ritualurile oficiate în temple: flacăra care ardea pe altar încălzea aerul dintr-un recipient care, prin forţa aburilor, comanda, printr-un sistem de scripeţi, deschiderea şi închiderea unei uşi, fără intervenţia umană aparentă; alte cazuri: statuia divinităţii, acţionată printr-un dispozitiv analog, apărea „ca prin minune” pentru a-i mulţumi credinciosului care depusese ofranda.

De regulă, diversele automate puse în funcţiune de-a lungul epocii helenistice au cunoscut două aplicaţii principale: ele decorau oraşele, oferind curioşilor un prilej de divertisment, sau erau instalate în temple, pentru impresionarea credincioşilor. Anticii au fost, se pare, la un pas de o adevărată revoluţie industrială: Heron a inventat un aparat numit eolipil, pe care îl putem considera strămoşul turbinei cu aburi. Nimeni nu a sesizat însă posibilele aplicaţii ale acestei noi surse de energie. La ce-ar fi folosit-o, de altfel? Muncile necesare puteau fi îndeplinite de către sclavi, care erau mereu la dispoziţie!

În Evul Mediu, ştiinţa măsurării timpului şi ingeniozitatea creatorilor de automate s-au îmbogăţit reciproc. Au rezultat din această conlucrare orologii complicate, care constituiau cadouri excelente pentru monarhii vremii, dornici să-i impresioneze pe profani, care tindeau să vadă în ele opera unor vrăjitori diabolici. Carol cel Mare ar fi primit din partea lui Harun al-Raşid, califul celor O mie şi una de nopţi, o somptuoasă clepsidră ce cuprindea şi douăsprezece personaje automate care apăreau şi dispăreau la ore fixe. Imaginaţia cronicarilor a îmbogăţit acest orologiu cu numeroase detalii miraculoase, aşa cum a atribuit unor savanţi şi erudiţi ai vremii crearea unor automate vorbitoare, omnisciente, capabile să prevadă viitorul. Gilbert d’Aurillac (viitorul papă Silvestru al II-lea), Albert cel Mare sau Roger Bacon sînt cîteva din personajele istorice care, conform legendei, erau însoţite de ajutoare mecanice cu înzestrări supranaturale.

Golemul lui Meyrink: ediţia princeps

Un alt personaj istoric real, rabinul Judah Loew ben Bezalel, care a trăit la Praga în secolul al XVI-lea, ar fi creat se pare, cu ajutorul puterilor sale oculte, golemul, o fiinţă artificială. Deşi ecranizările inspirate de romanul lui Gustav Meyrink au făcut din el un soi de monstru al lui Frankenstein avant la lettre, golemul iniţial era un slujitor credincios al celui care îi dăduse viaţă. După ce l-a modelat din argilă, rabinul i-a insuflat viaţă rostind o anume incantaţie şi scriindu-i pe frunte numele Domnului. Golemul despre care vorbeşte tradiţia avea misiunea de a-i avertiza pe evrei în legătură cu pogromurile care se pregăteau, şi nu s-a revoltat niciodată împotriva creatorului său.

Încă din vremea rabinului Loew, automatele reale, adică cele pur mecanice, cunosc însemnate progrese, mai întîi în Germania, iar apoi în ţările francofone, unde constructori precum Jacquet-Droz şi Jacques de Vaucanson devin celebri, în secolul al XVIII-lea, datorită realizărilor lor din acest domeniu. Acestea purtau denumiri care spun totul: Răţoiul, Cîntăreţul din flaut, Scriitorul, Cîntăreaţa la clavecin. Ele nu mai aveau menirea de a păcăli publicul: acesta era chemat să aprecieze măiestria constructorilor şi perfecţiunea automatelor. Alta a fost însă situaţia în cazul lui Wolfgang von Kempelen.

Acesta din urmă a construit pentru curtea vieneză a împărătesei Maria Tereza un aparat căruia Edgar Allan Poe avea să îi asigure o glorie postumă, prin povestirea Jucătorul de şah al lui Maelzel. Johann Nepomuk Maelzel a cumpărat maşinăria după moartea lui von Kempelen şi a prezentat-o în Statele Unite. „Automatul” lui Kempelen nu era o adevărată maşină independentă, ci depindea, pentru a funcţiona, de un om ascuns în interiorul său.

„Turcul” lui von Kempelen. Foto © Marc Wathieu

Măiestria constructorului se vădea însă în sistemul de dispozitive care îi permiteau manipulatorului să se ascundă atunci cînd uşile erau deschise în chip demonstrativ. Dar Maelzel şi-a cîştigat, totuşi, un loc în istoria automatelor, deoarece lui i se datorează construcţia primei „orchestre mecanice”, acel „panharmonicon” pentru care Beethoven a compus prima parte a partiturii Opus 91, Victoria lui Wellington. Panharmonicon-ul cuprindea flauturi, clarinete, trompete, triangluri şi corzi, acţionate de conducte de aer şi ciocănele. El a fost la originea a numeroase orchestre mai mult sau mai puţin mecanice, a căror popularitate s-a păstrat pînă în secolul următor. Un violonist mecanic, inspirat, după toate probabilităţile, tot de panharmonicon-ul lui Maelzel, a fost prezentat în 1838 la Conservatorul din Paris, bucurîndu-se de un succes enorm. Spre deosebire de şahistul lui Maelzel/Kempelen, violonistul lui Mareppe nu era o înşelătorie.

Panharmoniconul lui Maelzel

Ideea unui automat capabil să joace şah a rămas deosebit de captivantă, chiar şi după demascarea păcălelii lui Maelzel. Ambrose Bierce imagina în 1894 un astfel de automat care, neştiind să piardă cu fair-play, îşi ucide adversarul. Povestirea se intitula Stăpînul lui Moxon (Moxon’s Master).

Trecînd din teritoriul imaginarului în cel al realităţii, vom consemna construirea, douăzeci de ani mai tîrziu, a primei maşini cu adevărat independente, capabilă să joace corect un tip de final de partidă de şah, cel care opune un rege şi o tură unui rege singur. Este un final simplu, cunoscut chiar şi de către debutanţi, deci sîntem departe de performanţele „turcului” lui Kempelen. Dar creatorul acestei maşini, matematicianul şi inginerul spaniol Leonardo Torres y Quevedo era optimist în privinţa perspectivelor de realizare în viitor a unor automate jucătoare de şah, cu performanţe superioare. Ştim azi că el a avut dreptate.

O nouă epocă s-a deschis, un nou pas în drumul spre crearea unei inteligenţe artificiale a fost făcut odată cu apariţia calculatorului electronic. Strămoşul său cel mai îndepărtat, abacul, este contemporan cu primele automate. Vechii greci şi romanii îl utilizau, se pare, cu succes. În urmă cu o mie de ani a fost inventată rigla de calcul. În 1641, filosoful şi matematicianul Blaise Pascal inventează o maşină de calculat pe bază de roţi dinţate, capabilă să efectueze calcule matematice elementare. La jumătatea secolului trecut, inginerul englez Charles Babbage proiectează o „maşină analitică” în care apar pentru întîia oară noţiuni ca „memorie” şi „sistem aritmetic”. În 1920 au apărut în Statele Unite primele maşini contabile care funcţionau pe bază de cartele perforate. În 1943 sînt construite primele calculatoare electronice, în accepţiunea actuală a termenului, concomitent în Statele Unite de către societatea IBM şi în Germania de către un colectiv condus de profesorul Duse. În 1946, la Universitatea din Pennsylvania este construit ENIAC, un monstru cîntărind cîteva tone, primul computer în toată puterea cuvîntului. Ce-a urmat, a devenit de-acum un loc comun: miniaturizare, microcipuri, generaţii de calculatoare tot mai rapide, ştiinţe noi, precum informatica şi cibernetica, home-computerele şi hipermemoriile. În mai puţin de o jumătate de secol, reţelele informatice au împînzit Pămîntul.

Inteligenţa artificială este un concept destul de vag, în condiţiile în care o „maşinărie” este inteligentă doar în măsura în care creatorul sau utilizatorul ei îi impun un anumit program, conţinînd un set de instrucţiuni precise care, de fapt, îi limitează acţiunile. În plan real, o maşină cu adevărat inteligentă, capabilă de creativitate şi deci de iniţiative independente, nu a fost încă inventată. Dar în planul ficţiunii, lucrurile stau cu totul altfel.

(va urma)

Anunțuri

Un gând despre &8222;Fiinţele artificiale: ipostaze ale alterităţii în science fiction (2)&8221;

  1. Pingback: Metatexte: o recapitulare « Ugly Bad Bear's

Comentariul tău

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s