Proza scurtă la Nebula 2004: opiniile unui outsider

Premiile Nebula, decernate anual (de către Science Fiction and Fantasy Writers of America – SFWA) începînd din 1962, constituie, alături de Premiile Hugo (selectate de către participanţii la convenţiile mondiale de science fiction, Worldcon), un bun barometru al producţiei anuale a scriitorilor aplecaţi către genurile ficţiunii speculative.

Premiile Nebula se acordă la trei categorii principale (roman, proză scurtă, scenariu), divizate la rîndul lor în subcategorii riguros delimitate prin criterii dimensionale (novella, novellette, short story la proza scurtă şi lung-metraj / scurt-metraj la scenarii). Spre deosebire de Hugo însă, Nebula e un premiu votat de profesionişti şi, prin urmare, criteriul literar ar trebui să primeze în selecţia textelor nominalizate, iar nu caracterul de best-seller al cutărui roman sau cel de blockbuster al vreunui film. Nu întotdeauna se întîmplă aşa. Şi scriitorii (chiar şi cei pasionaţi de F&SF!) sînt oameni… Criteriul politic sau interesele de grup primează uneori în votarea la aceste categorii, astfel încît, după cum s-a întîmplat şi în acest an, cărţi de mare valoare sînt surclasate de altele inferioare din punct de vedere literar, dar mai bine vîndute, ori scrise de un autor prea popular pentru a putea fi contrariate gusturile publicului. Iată de ce categoriile mai „populare” (roman şi scenariu) sînt mai previzibile şi nu e greu de intuit, pentru un cititor cît de cît avizat, să intuiască laureaţii înaintea ceremoniei de decernare din cadrul Banchetului Anual Nebula, desfăşurat într-un week-end pe la jumătatea lunii mai a fiecărui an. Benefiiciind de o jurizare mai obiectivă, categoriile de proză scurtă oferă o mai bună imagine a ceea ce înseamnă, an după an, ceea ce are mai bun F&SF-ul mondial.

În cele ce urmează, am analizat relativ atent textele din selecţia finală de la subcategoriile prozei scurte, încercînd să punctez potenţialul cîştigător (cel puţin din punctul meu de vedere) luînd în considerare exclusiv criteriul literar. Ulterior, după anunţarea premiilor, am revenit asupra pronosticurilor mele, încercînd să îmi explic motivaţiile alegerilor juriului Nebula.

NOVELLA (între 17500 şi 40000 de cuvinte)

Vernor Vinge – THE COOKIE MONSTER (Analog, octombrie 2003): Un text în care părintele Singularităţii se adresează unor cititori care au văzut Matrix şi au citit mult, mult SF. Postulatul lui Vinge e simplu: avansul fabulos al tehnologiei ar putea duce la sfîrşitul supremaţiei omului, în beneficiul inteligenţelor artificiale. Întrebarea pe care şi-o pune (şi ne-o propune) Vinge e simplă: va fi omenirea capabilă să se adapteze la schimbările radicale pe care le va aduce, inevitabil, saltul continuu în necunoscut presupus de Singularitate? Idei cît cuprinde, dublate de o scriitură intensă, dar oarecum depersonalizată.

Connie Willis – JUST LIKE THE ONES WE USED TO KNOW (Asimov’s, decembrie 2003): Încă o poveste de Crăciun cum numai Connie Willis se pricepe să scrie (a devenit deja o tradiţie pentru cei de la Asimov’s să publice cîte-un text de-al ei, potrivit tematic, în numerele de final de an ale revistei; textele mai vechi au fost reunite în MIRACLE AND OTHER CHRISTMAS STORIES). Nimic ieşit din comun în acest text: o bulversare climatică demnă de THE DAY AFTER TOMORROW, fără exagerările inepte ale peliculei hollywoodiene. Şi o imensă bucurie cu care autoarea scrie, perceptibilă la lectură.

Catherine Asaro – WALK IN SILENCE (Analog, aprilie 2003): O poveste space-opera, cu un punct de pornire relativ incitant: o pămînteancă rămîne insărcinată în urma contactului sexual cu un aparent incompatibil (din punct de vedere genetic) cephean, aparţinînd unei rase descendente din oameni (izolaţi cu milenii in urmă de către extratereştri, bla, bla, bla). Tratarea (şi toata seria Imperiului Skolian, de fapt) mi-a amintit de Star Trek, de Babylon 5… Good ol’ space opera. Fără artificii. Fără strălucire. Cum ar spune americanii: highly readable. Dar nimic mai mult.

Walter Jon Williams – THE GREEN LEOPARD PLAGUE (Asimov’s, octombrie/noiembrie 2003): Un viitor al belşugului pentru toţi, al tinereţii fără bătrîneţe şi al vieţii fără de moarte (post-Singularitate? se vorbeşte de un anume Lightspeed War, care ar fi marcat schimbarea radicală a feţei lumii). Totul zugrăvit spectaculos. O demnă locuitoare a acestei utopii descoperă originile lumii în care trăieşte. Două fire narative paralele: cel al viitorului îndepărtat, utopic, şi cel al unui viitor imediat, în care se regăsesc toate tarele prezentului. În ambele poveşti, o scriitură precisă, taioasă. Personaje bine conturate. Suspans exact cît trebuie. Şi o concluzie surprinzătoare: oamenii rămîn oameni, cu defectele şi pasiunile lor, indiferent cît de bine le-ar merge. Un text de nota 10, cu de toate.

Adam-Troy Castro – THE TANGLED STRINGS OF THE MARIONETTES (Fantasy and Science Fiction, iulie 2003): Am recitit textul, laolaltă cu predecesorul său din 1997 (The Funeral March of the Marionettes) şi am avut aceeaşi impresie agreabilă. O nouă abordare a civilizaţiei Vlhani, care, alături de alte cîteva, coexistă cu omenirea într-un viitor îndepărtat. Vlhani, o rasă de alieni stranie, se dedă periodic unor dansuri rituale care sfîrşesc prin moartea protagonistului. Rareori, Vlhani acceptă ca şi reprezentanţii altor civilizaţii să participe la dansurile lor funerare. Ecouri din Jack Vance, dar şi din Kristine Kathryn Rusch (aceea din Alien Influences sau Traitors) sau chiar (prin atmosfera) Ursula K. Le Guin.

Cine ar fi trebuit să cîştige: Walter Jon Williams? Connie Willis? Vernor Vinge? Adam-Troy Castro? Greu de spus. Selecţia de anul acesta, la categoria „novella”, a fost superbă.

Cine a cîştigat: Walter Jon Williams; la a doua lectură, aceasta ar fi fost şi alegerea mea.

NOVELETTE (între 7500 şi 17500 de cuvinte)

Andy Duncan – ZORA AND THE ZOMBIE (SciFiction, 4 februarie 2004): Zora studiază antropologia în Haiti; mai exact observă ritualurile stranii ale practicanţilor voodoo. Problema ei e că nu prea mai e nimic nou de descoperit, realitatea nu face decît să confirme ceea ce ştia deja din cărţi. Pînă în momentul în care Zora întîlneşte primul zombie adevărat şi e atrasă în vîrtejul misterului pe care localnicii vor să îl ascundă. Duncan, unul dintre autorii mei preferaţi in materie de proză (relativ) scurtă, îşi prezintă superb personajul şi mediul în care acesta pătrunde. Departe de ceea ce prevesteşte titlul (o poveste horror în tradiţia pulp-urilor de odinioară), dar fără a-şi renega sursele de inspiraţie, Duncan construieşte un text încadrabil mai degrabă în „nişa” realismului magic.

Christopher Rowe – THE VOLUNTARY STATE (SciFiction, Mai 2004): O lume matrixoidă, detalii regionale prea pronunţate, un amestec de virtual şi real care, drept să spun, nu m-a convins. Un detaliu interesant, totuşi: animale, oameni, obiecte mecanice, toate par a fi făcute din acelaşi material organic. Cu siguranţă, un Brussolo s-ar fi descurcat mai bine la capitolul punerii în valoare a unei idei, în fond, interesante. Poate la a doua citire…

Lois Tilton – THE GLADIATOR’S WAR: A DIALOGUE (Asimov’s, iunie 2004): O istorie alternativă a revoltei sclavilor conduşi de Spartacus. Totul prezentat sub forma unui dialog între doi martori oculari ai întîmplărilor, aparţinînd însă taberelor adverse. Interesant, pasionant, bine scris. Dar nu îndeajuns pentru un premiu Nebula.

William Sanders – DRY BONES (Asimov’s, mai 2003): Într-un orăşel ultraconservator din America anilor ’50, descoperirea unui schelet într-o peşteră atrage atenţia întregii comunităţi. La fel şi cei doi oameni de ştiinţă veniţi să studieze relicva. Care se dovedeşte a fi cadavrul unui astronaut, sau al unui călător temporal. Iar naratorul e un puşti de treisprezece ani. Sună familiar. Sună a Stephen King, cel din Hearts in Atlantis, de pildă. Iar ideea SF a textului e uzată la greu; am mai citit-o şi la Marcel Luca al nostru, prin anii optzeci.

Ellen Klages – BASEMENT MAGIC (Fantasy & Science Fiction, mai 2003): Voodoo (sau, mă rog, magia semenilor noştri de culoare) e la modă anul ăsta. Ellen Klages scrie o poveste fantastică interesantă, despre o fetiţă de şase ani rămasă orfană de mamă, care are o mamă vitrega rea şi un tătic plecat cu afaceri. Mary Louise este consolată de Ruby, servitoarea negresă, care o învaţă cum să se apere (cu ajutorul magei) de răutăţile mamei vitrege. Clişeele sînt la locul lor (mama vitregă rea, servitoarea cea bună, mama idealizată, etc.), dar textul curge.

Cine ar fi trebuit să cîştige: Andy Duncan (strict din punct de vedere literar, e cu o clasă peste competitorii săi)

Cine a cîştigat: încărcarea emoţională mai mare a înclinat balanţa în favoarea textului lui Ellen Klages.

SHORT STORY (sub 7500 de cuvinte)

Ken Wharton – ALOHA (Analog, iunie 2003): Probabil una din cele mai complicate fictţuni aflate anul acesta în competiţie. Dar, dacă reuşeşti să treci peste handicapul înţelegerii premiselor impuse de autor, răsplata intelectuală este pe măsură. E o povestire cum numai SF-ul (în tradiţia lui clasică) ar fi putut să producă. Voi incerca să rezum în două rînduri ideea de bază: curgerea duală a timpului. Acesta curge dinspre Big Bang spre Big Crunch şi, respectiv, dinspre Big Crunch spre Big Bang (adică înapoi, din punctul nostru de vedere). Cînd cele două curgeri temporale se întîlnesc (moment perceput diferit de la persoană la persoană), un observator conştient va percepe o reversie a sistemelor de referinţă. O persoană care îşi întîlneşte eul contra-temporal se contopeşte cu acesta. Wharton a muncit enorm, bănuiesc, pentru a da coerenţă interacţiunii celor două personaje: Barry, care nu a atins încă punctul de întîlnire, şi Hannah, care a suferit deja reversia temporală. Un text cu şanse mari de nebulizare, dar care ar respinge după nici o jumătate de pagină un cititor nefamiliarizat cu tropii SF-ului.

Benjamin Rosenbaum – EMBRACING-THE-NEW (Asimov’s, ianuarie 2004): Un autor promiţător (fapt remarcat şi prin nominalizarea sa la Hugo, anul acesta, pentru un text care îi dovedeşte evoluţia), Rosenbaum parcurge în Embracing-The-New cărări deja bătute (de James Patrick Kelly, de pildă, în romanul Look Into the Sun). Un tînăr ucenic (aparţinînd unei rase extraterestre ce moşteneşte memoria înaintaşilor – şi identitatea acestora – prin mijlocirea unor organisme cu care trăieşte în simbioză) primeşte misiunea de a sculpta un Zeu nou, deşi nu e cel mai talentat dintre discipolii Maestrului său. Pasiunea ce îl animă este însă mistuitoare, şi-l va ajuta să creeze un Zeu care îi va transforma pe semenii săi. Mi-a placut sfîrşitul, sumbru şi, paradoxal, însufleţitor în egală măsură.

Mike Resnick – TRAVELS WITH MY CATS (Asimov’s, februarie 2004): Un individ banal îşi aminteşte de o carte citită în tinereţe şi, recitind-o, se indrăgosteşte de autoarea acesteia, ceea ce-l determină să pornească în căutarea ei. Lucrurile se complică în momentul în care se trezeşte vizitat de fantoma respectivei autoare. Experienta îl va transforma pe Owen. Nu e un text din cale afară de original, dar reuşeşte să captureze senzaţia aceea pe care, cu siguranţă, am resimţit-o cu toţii la un moment dat, a apropierii de un autor a cărui opera o parcurgem. Resnick e într-o formă de zile mari şi, deşi nu se ridică la nivelul prozelor sale africane (o părere pur subiectivă, recunosc) are toate şansele să ia premiul.

Mike Moscoe – THE STRANGE REDEMPTION OF SISTER MARY-ANNE (Analog, noiembrie 2004): Un subiect de actualitate. Mai degrabă o dispută teologică. Ce se întîmplă cu embrionii care nu mai ajung să se nască? Cînd ia naştere sufletul unei fiinţe umane? Acestea sînt întrebările care o chinuie pe Mary Anne, aflată în stadiul terminal al cancerului. Mary Anne a avut parte de o viaţă plină: carieră, un soţ iubitor. Şi, la momentul potrivit, o fertilizare in-vitro, care i-a adus patru copii; dar alţi patru embrioni nu au supravieţuit. Iar acum, la amurgul vieţii, aceştia o bîntuie. Fiind ateu, mi-e greu să mă implic emoţional în texte care au subiecte religioase. De regulă, nu reuşesc să duc lectura la bun sfîrşit. De data asta, am făcut o excepţie, dat fiind că am opinii ferme (şi experienţe personale) în ce priveşte reproducerea umană asistată. În ansamblu, textul lui Moscoe e o recapitulare neconcludentă a clişeelor şi lozincilor taberelor opuse în concepţiile privind etica fertilizării in-vitro, a avorturilor, ş.a.m.d. Probabil că o persoană mai detaşată ar fi capabilă să evalueze mai obiectiv textul, măcar din punct de vedere literar. Mi s-a părut cam siropos.

Greg Van Eekhout – IN THE LATE DECEMBER (Strange Horizons, decembrie 2003): O poveste-parabolă de Crăciun, pe care ar fi putut să o scrie Bufnilă. Acelaşi stil parabolico-absurdist, care te duce cu gîndul la un dicteu automat. E despre un Moş Crăciun a cărui existenţă e singura garanţie a supravieţuirii universului. În traducere, ar suna ridicol. În engleză, sună decent. Dar nu la nivel de Nebula. Nici măcar la nivelul unei nominalizări preliminarii…

Eileen Gunn – COMING TO TERMS (Stable Strategies and Others, septembrie 2003): Un contrapunct interesant la textul lui Ken Wharton. Gunn neagă simetria temporală; timpul, spune ea, curge într-o singură direcţie. Dar asta e numai finalul unui text plin, plin ochi de viaţă, viaţa unui bătrîn scriitor, retrăită indirect de fiica acestuia, în timp ce studiază ce a rămas în urma lui după moarte. O bijuterie greu de povestit, dar care rămîne întipărită adînc în minte.

Cine ar fi trebuit să cîştige: Eileen Gunn, daca votanţii ar lua în considerare strict criteriul literar.

Cine a cîştigat: Eileen Gunn; prin alegerea de la această subcategorie, juriul Nebula a reuşit să îşi răscumpere (măcar parţial) gafa făcută prin alegerea, dintre romane, a celui mai nesemnificativ din punct de vedere literar (n-am să-l pomenesc, fiindcă nu merită să-i fac reclamă).

•

Acest articol a apărut iniţial, într-o formă uşor abreviată, pe AtelierKult, în aprilie 2005