Violenţă şi evoluţie

Deocamdată, nu-mi amintesc să fi citit vreun text – fie povestire, fie roman – scris de Paolo Bacigalupi care să mă fi dezamăgit. Puţini sînt scriitorii care-au reuşit acest lucru, aşa că, în mod firesc, am aşteptat cu nerăbdare ieşirea de sub tipar a romanului The Drowned Cities (lansarea oficială a avut loc pe 1 mai a.c.). Situat în acelaşi univers ficţional ca şi un roman anterior al scriitorului american, multipremiatul Ship Breaker (despre care mi-am spus sumar părerea aici), Drowned Cities a reuşit să mă ţină cu ochii ţintuiţi de pagini pînă tîrziu în nopţile pe care i le-am dedicat. Vîndut de editori drept o carte destinată tinerilor (YA), romanul e îndeajuns de înspăimîntător – prin premize şi prin violenţa descrisă – încît să pună serios pe gînduri chiar şi cel mai blazat adult. Singura-i legătură cu generaţia tînără îmi pare a fi tinereţea personajelor sale.

Nu avem o situare temporală clară a acţiunii, dar e vorba de un viitor îndeajuns de apropiat, încît senzaţia de înstrăinare să nu se instaleze nici măcar pentru o clipă. Lumea a trecut printr-un colaps economic şi ecologic, diferenţele dintre săraci şi bogaţi existente azi s-au adîncit acut, dar cei bogaţi nu mai sînt cei din aşa-numita Lume a-ntîia. Dimpotrivă, colapsul a dat peste cap ierarhiile, iar America prezentului a devenit în viitorul descris de Bacigalupi echivalentul celor mai sărace ţări din Lumea a Treia de azi. Rămăşiţele gloriei de odinioară sînt vîndute pe bucăţele colecţionarilor din ţările emergente de azi, devenite, alături de corporaţiile transnaţionale, superputerile lumii lui Bacigalupi.

Capitala americană – în fapt, întreg megalopolisul de pe Coasta de Est a Statelor Unite – a fost afectată de catastrofa ecologică, ca urmare a ridicării nivelului oceanului planetar, străzile oraşului aflîndu-se acum sub un strat de apă mai înalt decît două etaje. În clădirile pe jumătate ruinate, populaţia sărăcită îşi duce traiul de-o manieră primitivă, din pescuit şi recuperare (în original, scavenging). Facţiuni rivale, care poartă numele de Frontul Patriotic, Armata Domnului sau alte denumiri pompoase, poartă un necruţător şi nesfîrşit război civil, avînd drept scop iniţial preluarea puterii în Oraşele Înecate, scop care acum s-a redus la nimicirea adversarului prin orice mijloace şi cu orice preţ. Armatele rivale sînt alcătuite în marea lor majoritate din copii recrutaţi cu forţa din rîndul localnicilor fermieri, pescari, recuperatori, şi îndoctrinaţi să creadă orbeşte în liderii prezenţi doar prin portretele desenate pe ziduri. O încercare de pacificare venită din afară, condusă de civilizaţii chinezi, a dat greş, iar pacificatorii s-au retras. Cei care-au colaborat cu ei au fost vînaţi fără cruţare. Oraşele Înecate au fost înconjurate de un cordon militar menit să împiedice extinderea sîngerosului conflict, care a fost reluat cu şi mai mare înverşunare de facţiunile rivale.

Acesta este fundalul pe care se desfăşoară povestea Mahliei, o proscrisă, fiica unei negustoare de antichităţi şi a unui pacificator chinez, care a reuşit să supravieţuiască (pierzîndu-şi însă o mînă) şi s-a refugiat într-o comunitate rurală din afara Oraşelor Înecate, unde uceniceşte pe lîngă un doctor pe nume Mahfouz, care a primit-o în casa sa împreună cu prietenul ei, un puşti pe nume Mouse. Într-o zi, Mahlia şi Mouse descoperă în junglă trupul aproape fără viaţă al unui om-cîine, o fiinţă modificată genetic pentru a lupta în slujba unui stăpîn. Omul-cîine nu e însă mort, şi reuşeşte să-l ia ostatic pe Mouse, iar Mahlia se angajează să-l aducă pe doctor în schimbul vieţii prietenului ei. Dar satul Mahliei a fost deja ocupat de soldaţii-copii ai Frontului Patriotic, care-l caută pe monstrul ce a reuşit să evadeze din mîinile lor. Mahlia şi doctorul reuşesc să înşele vigilenţa plutonului de soldaţi condus de un adult – un individ lipsit de orice urmă de umanitate – şi să-l pună pe picioare pe omul-cîine (care se dovedeşte a fi Tool, unul dintre personajele cele mai interesante din Ship Breaker). Mouse e eliberat, apoi capturat şi înrolat cu forţa în plutonul care îşi revarsă furia asupra localnicilor, iar doctorul Mahfouz îşi pierde viaţa încercînd să împiedice distrugerea satului. De voie, de nevoie, Mahlia şi Tool devin aliaţi şi pornesc către Oraşele Înecate, fiecare cu scopul său: Mahlia vrea să-l salveze pe Mouse (care între timp parcurge cumplitele încercări menite să facă din el un soldat de nădejde al Frontului Patriotic), iar Tool vrea să se răzbune pe cei care l-au obligat să lupte în arenă înainte de evadare.

Foarte atent a fost surprinsă de către autor evoluţia personajelor. Mahlia, din proscrisa care îşi doreşte doar să supravieţuiască cu orice preţ, devine din ce în ce mai curajoasă, îndrăznind să spere că va reuşi să scape din infernul Oraşelor Înecate; Mouse devine dintr-un puşti nepăsător şi imprudent un soldat-copil acceptat de către tovarăşii săi; Tool, omul-cîine, îşi lasă la o parte condiţionarea, platoşa autoconservării, şi se apropie cu adevărat de Mahlia, umanizîndu-se; în sfîrşit, asistăm la evoluţia lui Ocho, sergentul-copil pe care violenţa trăită şi practicată l-a dezumanizat, şi care îşi redescoperă adevărata fire.

Întreg romanul e scris în crescendo. Ritmul acţiunii se înteţeşte, violenţa devine la un moment dat aproape insuportabilă. Scenele descrise de Bacigalupi sînt de-o cruzime dătătoare de fiori, de la luptele prin care trec personajele, la mutilările şi eviscerările la care acestea asistă. Drowned Cities ar putea fi un imn închinat violenţei, dacă toate acestea n-ar fi perfect justificate pentru a transmite mesajul cărţii, care este, în cele din urmă, prin prisma evoluţiei personajelor şi prin finalul în care se întrevede un licăr de speranţă pentru această lume care a luat-o razna, unul optimist.

Cred sincer că avem de-a face cu un roman care va figura pe listele de premii de la anul, şi, de asemenea, că Drowned Cities nu va fi cea din urmă carte pe care Paolo Bacigalupi o va situa în acest univers. Prin urmare, nu-mi rămîne decît să aştept cu nerăbdare următoarele sale cărţi.

•

Paolo Bacigalupi – The Drowned Cities – 448 pagini, hardcover, Little, Brown (ediţia americană) / 336 pagini, trade paperback, Atom (ediţia britanică)

•

Această recenzie a apărut iniţial în Galileo Online, 20 mai 2012