John Varley: Am devenit mult prea dependenţi de creaţiile noastre

jvJohn Herbert Varley s-a născut la 9 august 1947, în Austin, Texas. A început studiile la universitatea Michigan State, iar la 20 de ani a renunţat, mutîndu-se la San Francisco, unde a practicat diverse meserii, înainte de a se decide să trăiască din scris. O parte dintre povestirile perioadei de început fac parte dintr-o „istorie viitoare” în care o rasă extraterestră misterioasă a izgonit omenirea de pe Terra, considerînd balenele şi delfinii singurele forme de viaţă superioară, în vreme ce oamenii ar fi doar paraziţi. Din acest univers ficţional al „Celor Opt Lumi” fac parte nuvela „Persistence of Vision” (Premiul Hugo şi Premiul Nebula), romanul The Ophiuchi Hotline (nominalizare la Premiul Locus), precum şi primele două romane dintr-o proiectată trilogie, Steel Beach şi Golden Globe. În 1983 publică Millennium, un roman ce are ca temă călătoriile temporale, care va fi ecranizat la Hollywood (fără prea mare success). Trilogia Gaia (1979-1984), alcătuită din romanele Titan, Wizard şi Demon, îşi desfăşoară acţiunea într-un habitat spaţial uriaş, avînd forma unui tor, care a căpătat conştiinţă de sine. O altă serie de romane (alcătuită pînă în prezent din Red Thunder, Red Lightning şi Rolling Thunder, volume publicate între 2003 şi 2008) are ca temă explorarea spaţiului prin eforturile unor entităţi private. Cel mai recent roman al său, Slow Apocalypse, a apărut în 2012 şi urmăreşte aventurile unei familii din Los Angeles pe fondul desfăşurării unei catastrofe globale.

Horia Nicola Ursu: Aţi cîştigat o mulţime din premiile majore din SF sau aţi fost nominalizat la acestea, atît pentru romane, cît şi pentru proza scurtă. Care dintre specii e mai uşor de scris şi care se pretează mai bine pentru literatura SF? Romanul sau proza scurtă?

John Varley: Amîndouă speciile sînt, în egală măsură, potrivite pentru science fiction. Atunci cînd am început să scriu, povestirile mi-au fost mai la îndemînă, erau mai uşor de scris, dar nu erau de-ajuns pentru a-mi asigura traiul. Sînt ani buni de zile de cînd am publicat doar romane, care sînt mai greu de dus la bun sfîrşit datorită complexităţii lor, dar care sînt mult mai bine plătite. Trăiesc din scris, nu scriu doar de dragul artei.

HNU: Romanele şi povestirile din seria Eight Worlds sînt pline de o mulţime de inovaţii şi extrapolări ştiinţifice pe cît de uimitoare, pe-atît de plauzibile. S-a realizat deja vreuna dintre aceste „anticipaţii”?

JV: Cred că singurul lucru pe care l-am „inventat” şi a ajuns să fie pus în practică în realitate e exoscheletul descris în nuvela „Blue Champagne”. Am văzut funcţionînd versiuni primitive ale acestuia şi sînt convins că, odată cu trecerea timpului, dispozitivul va semăna din ce în ce mai mult cu ceea ce am descris eu.

HNU: Romanele Millennium şi Mammoth au o temă centrală foarte dragă fanilor SF: călătoria în timp. Cu toate acestea, ştiinţa spune că voiajul temporal e imposibil şi, ca urmare, tema călătoriilor în timp ar aparţine mai degrabă de fantastic. Dar, dacă n-ar fi aşa, dacă am avea posibilitatea de-a călători în timp, în viitor sau în trecut, în ce epocă aţi vrea să călătoriţi?

JV: N-aş fi interesat de o călătorie în trecut, decît dacă m-aş putea întoarce în vremea liceului pentru a schimba unele lucruri pe care le-am făcut atunci sau prin care am trecut. În rest, sînt foarte mulţumit de prezent şi de ceea ce ne poate oferi medicina modernă, şi n-aş putea renunţa, de pildă, la Internet, cu care m-am obişnuit prea bine. Cît despre o călătorie în viitor, nu m-ar tenta decît dacă aş şti că e un bilet dus-întors. Aş fi un intrus acolo, n-aş putea înţelege acea cultură.

HNU: Îmi amintesc senzaţia extraordinară pe care am avut-o citind Red Thunder şi urmările sale. Mi-am invidiat dintotdeauna părinţii, care au urmărit în direct la televizor prima aselenizare şi au fost contemporanii minunatelor evenimente ale Erei Spaţiale. Mai avem vreo speranţă în această privinţă? Vom vedea oare, în viitor, o redeşteptare a interesului pentru explorarea spaţiului? Şi din ce direcţie va veni aceasta: dinspre mediul privat sau va fi finanţată de către state?

JV: Cu siguranţă vor mai exista călătorii în spaţiu, dar nu ştiu dacă americanii vor fi cei care le vor întreprinde. Cîtă vreme avîntul economic al Chinei va continua, se pare că ei vor fi cei care vor dispune de fondurile necesare pentru a susţine un program spaţial. Statele Unite au prea multe datorii şi, sincer, îmi par prea precaute pentru a mai pune în aplicare un asemenea program. Speranţele mele se leagă de companiile private, care vor găsi cu siguranţă o cale pentru a scoate profit din explorarea spaţiului. E un lucru ce se întîmplă deja.

HNU: Slow Apocalypse, cel mai recent roman pe care l-aţi publicat, zugrăveşte un viitor deloc roz pentru Los Angeles, în condiţiile unei apocalipse globale, dar nu ne spune mare lucru despre cele ce s-ar întîmpla în alte părţi ale lumii, decît în treacăt. De ce aţi ales varianta unei apocalipse „localizate”?

JV: Am vrut să arăt în ce fel un eveniment de asemenea proporţii ar afecta o familie, fără a aduce în prim-plan imaginea de ansamblu, naţională şi chiar globală, decît prin prisma  celor aflate de personaje din mass-media şi, după ce acestea vor fi încetat să mai emită, din zvonuri şi din propriile explorări. Mi s-a părut c-am văzut mult prea multe filme şi-am citit prea multe cărţi în care preşedintele şi consilierii săi, personajele influente, erau în centrul evenimentelor.

HNU: Slow Apocalypse ne oferă o mulţime de detalii, atît în ceea ce priveşte felul în care protagonistul se pregăteşte pentru catastrofă şi reuşeşte să îi facă faţă, cît şi în descrierea prăbuşirii graduale a civilizaţiei. Cum s-a desfăşurat munca de documentare şi ce surse aţi folosit?

JV: Am aflat o mulţime de lucruri despre alimentarea cu energie şi apă a zonei Los Angeles din diferite surse de pe internet. Cît despre locurile descrise… La momentul scrierii cărţii locuiam la Hollywood şi am avut prilejul să mă plimb enorm cu maşina prin împrejurimi. În plus, avînd la dispoziţie Google Street Maps, o resursă foarte valoroasă, am economisit o grămadă de carburant.

HNU: Romanul are un final optimist. Sîntem aproape de o catastrofă globală? În ce măsură va reuşi omenirea să îşi revină în eventualitatea unui dezastru?

JV: Cred că, atunci cînd un eveniment apocaliptic se va produce, el va veni dintr-o direcţie cu totul neaşteptată, ar fi ceva la care nu ne-am gîndit anterior. De pildă, am putea descoperi un asteroid care să se îndrepte către Pămînt, venind dintr-o direcţie imprevizibilă. Războiul nuclear e o ameninţare plauzibilă în continuare şi ar putea izbucni oricînd; de pildă, în Orientul Mijlociu, sau între India şi Pakistan. N-am avut încă ocazia să citesc o poveste despre o posibilă cyber-apocalipsă. Cred că am devenit mult prea dependenţi de complexitatea uimitoare a creaţiilor noastre electronice, astfel încît, dacă acestea ar începe să dea rateuri pe scară largă, am fi într-o situaţie deloc plăcută. În întreaga lume sînt state şi chiar indivizi care încearcă să se pregătească pentru eventualitatea unor cyber-atacuri, care ar devasta economii întregi în cîteva nanosecunde.

HNU: Am citit pe Internet că urmează să publicaţi un roman intitulat Dark Lightning. E o urmare a seriei începute cu Red Thunder? Ce alte surprize pregătiţi pentru fanii dumneavoastră?

JV: Am în plan un al treilea roman în seria Eight Worlds, după Steel Beach şi The Golden Globe. Se va intitula Irontown Blues. Voi începe să lucrez la acesta deîndată ce voi fi dus la bun sfîrşit cartea la care lucrez acum, un roman intitulat Dark Lightning, care e cel de-al patrulea şi ultimul în seria care mai cuprinde Red Thunder, Red Lightning şi Rolling Thunder.

HNU: În încheiere, v-aş invita să adresaţi un cuvînt cititorilor români, care au avut de curînd şansa de a citi în traducere românească romanul Millennium.

JV: Dacă v-a plăcut Millennium, scrieţi-i editorului acestei cărţi şi spuneţi-i că aţi vrea să vedeţi şi alte cărţi ale mele traduse în româneşte. Drepturile pentru acestea sînt încă disponibile.

Acest interviu a fost realizat în ianuarie 2013 şi publicat iniţial în Ştiinţă & Tehnică nr.22 / februarie 2013

Anunțuri

Un gând despre &8222;John Varley: Am devenit mult prea dependenţi de creaţiile noastre&8221;

  1. Pingback: Metatexte: după două săptămîni | ÎNSEMNĂRI DIN COLŢU' HĂRŢII

Comentariul tău

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s