Sebastian A. Corn: Avem obligaţia să ne luăm la trîntă cu sistemul

cornuleteSebastian A. Corn este pseudonimul „oficial” al lui Florin Chirculescu, medic de profesie, specialist în chirurgie toracică şi posesor al unei biografii spectaculoase: s-a născut în 1960 la Bucureşti, a copilărit în Guineea, la Conakry, a studiat medicina şi, la începutul carierei profesionale, a fost medic de bord şi a navigat de-a lungul şi de-a latul Pămîntului, la fel ca unul dintre eroii săi preferaţi, Corto Maltese. A debutat în 1993 în Jurnalul SF, fiind probabil cel mai cunoscut exponent al unei generaţii literare de excepţie. Alături de grupul informal al „celor care nu” (numiţi şi „grupul de la Ploieşti”: Dănuţ Ivănescu, Don Simon, Doru Stoica, Michael Haulică etc.), a revoluţionat felul de a scrie şi de a percepe literatura SF, punînd accent pe valoarea literară mai presus de orice şi eliberîndu-se de constrîngerile stilistice ale genului. Scrierile sale i-au adus numeroase premii, între care se cuvin amintite un premiu pentru debut la Eurocon 1995 (Glasgow), premiul editurii Nemira, două premii Colin (în 2006 şi 2010) şi peste treizeci de distincţii la diverse concursuri literare de gen. A fost redactor al primei serii a revistei Nautilus, a editat o pagină de SF în cotidianul Curierul Naţional și, împreună cu Alexandru Mironov, antologia bilingvă Nemira ’96.

Volume publicate: 2484, Quirinal Ave. (Nemira, 1996); Aquarius (Olimp, 1996); Să mă tai cu tăișul bisturiului tău, scrise Josephine (1998); Cel mai înalt turn din Baabylon (Nemira, 2002); Imperiul Marelui Graal (Diasfera, 2006); Vindecătorul (Cartea Românească, 2008); Adrenergic! (Millennium, 2009); Skipper de interzonă (Millenium, 2012); Ne vom întoarce în Muribecca (Nemira, 2014); Eucronoza şi alte nuvele (Millennium, 2017).

Horia Nicola Ursu: Ai o biografie similară cu acelea, misterioase şi aventuroase, pe care le citeam, invidioşi, pe coperta patru a cărţilor de aventuri: ai crescut în Conakry, ai navigat, ai scris o căruţă de cărţi, eşti chirurg… Ce citea tînărul Florin Chirculescu?

Sebastian A. Corn: Ce să citească? La început citea chiar acele cărți de aventuri pe care le citeam cu toții, pe timpuri… Winnetou… cred că l-am citit de 7-8 ori; După douăzeci de ani de Dumas (mi-a plăcut mai mult decît Cei trei muschetari!) l-am citit cam tot de atîtea ori. Cireșarii – i-am recitit și la 45 de ani. Revenind la copilărie, însă, pe la 12 – 13 ani, am încasat un șoc literar, că nu știu să-i zic altfel: i-am citit pe E. A. Poe și pe Dino Buzzati, iar cărțile lor m-au dat peste cap. Gordon Pym și Secretul pădurii bătrîne… Ce texte! După ce i-am descoperit pe cei doi, am căutat alți și alți scriitori care să se situeze pe undeva prin arealul imaginar deschis de Poe și de Buzzati. La un moment dat, pe la 16 ani, i-am descoperit pe Marquez și pe Faulkner, și, din clipa aceea, „imaginea” de literatură dorită a căpătat o consistență care nu m-a lăsat nici pînă azi. Îmi mai plăceau, teribil de mult, cărțile de călătorii și de explorări geografice. De altfel, cel mai mult și mai mult, mi-ar fi plăcut să fiu explorator sau arheolog. Apropo de asta, cartea primită de la tine, The Abominable [cel mai recent roman al lui Dan Simmons – n.red.], se referă din plin la personajele care m-au emoționat cel mai mult în copilărie: George Mallory și Sandy Irvine, cei despre care n-o să aflăm niciodată, poate, dacă n-au cucerit Everestul încă din 1924…

HNU: Cum s-a produs debutul tău şi care e povestea pseudonimului tău, Sebastian A. Corn?

AC: Debutul a fost prin 1993, în JSF, cu o povestire, „Snorky”, despre un delfin folosit în misiuni militare. Povestea pseudonimului e ceva mai elaborată și puțin mai veche. Eram la Breaza cu vărul meu – pictorul din Iovik [nuvelă de Sebastian A. Corn, aflată în curs de apariţie în seria Novella de la Millennium Books], ca să fiu mai precis -, iar el mi-a anagramat numele și a ieșit… F. C. Cornul. Mult mai tîrziu, pe cînd am început să particip la concursurile literare SF din anii nouăzeci, mă tot gîndeam la un pseudonim și mi-am amintit de episodul de la Breaza. „Sebastian” se trage de la prima mea încercare de a publica un poem în proză, în România Literară, prin 1976, cînd semnasem o scrisorică adresată redactorului șef al publicației cu numele de… nu rîde, Sebastian Gard. Mi se părea mie că sună mai misterios așa, că sînt mai dat dracului, dar chestia asta nu l-a impresionat pe redactorul șef. Mie mi-a plăcut, însă, așa că am cuplat Sebastian cu Corn și a dat pseudonimul meu, la care am adăugat A., de la Aaron, un nume evreiesc care îmi place foarte mult.

HNU: Cum ai ajuns sa colaborezi cu JSF-ul si cum de-ai devenit unul dintre „cei care nu”? Şi, chiar aşa, de ce tocmai SF?

SAC: În 1993 a avut loc Ploconul de la Ploiești – ce nume mai tare de convenție românească, decît… Plocon? În fine… Acolo luasem premiu cu „J. Hristo Ltd”. După ce-am primit premiul, am început să trimit texte într-o parte și în alta, iar cel care a răspuns primul a fost Adi Bănuță, de la JSF. Ne-am întîlnit, i-am dat „Snorky”, de care a fost vorba mai sus, la care am mai adăugat cîteva povestiri și nuvele. Eu habar n-aveam de „cei care nu”, la fel cum nici ei habar n-aveau de mine, numai că textele pe care le scriam făceau parte din aceeași „trasă” literară, așa că a fost cît se poate de normal să mă alătur lor – lui Mike, lui Yvone, lui Don Simon, lui Doru Stoica… Cît despre SF… Știu eu dacă noi scriam SF? SF-ul era, pentru noi, doar un areal imaginar permisiv pentru genul de literatură pe care îl practicam. Dacă ne întrebai pe vremea aceea ce anume scriam, n-am fi fost în stare să spunem că scriem un SF standard și niciodată n-am pretins acest lucru, chestie care ne-a costat și încă ne mai costă din punctul de vedere al „puriștilor”… Mai degrabă aș circumscrie felul în care scriam (și scriem) unui concept pe care l-aș denumi „fusion”… Dar ce contează opinia mea, sau a „celor care nu”? Noi scriem. Punct.

HNU: Ai fost unul dintre răsfăţaţii generaţiei JSF. Ai luat o grămadă de premii şi ai publicat cel dintîi dintre congenerii tăi, şi nu doar un volumaş de povestiri, ci mai multe romane, toate la edituri prestigioase. Te-ai gîndit vreodată să te laşi de meseria ta de baza şi să te ţii doar de scris?

SAC: Mereu mă gîndesc la asta cînd am mult de scris, pentru că n-am timp suficient, dar cum aș putea s-o fac? Chirurgia este, și ea, o obsesie. Este adrenalinică. Este o meserie… utilă. Îmi place prea mult ca s-o abandonez. În plus, am părerea că un autor, sau scriitor, cum vrei să-i spui, trebuie să trăiască în direct o sumedenie de experiențe, așa că-i trebuie și un job, măcar ca să vadă cum se cîștigă banii în mod obișnuit.

HNU: Ce-mi poţi spune despre cărţile pe care le-ai publicat sub alte pseudonime decît cel consacrat? Care-s acelea? Şi de ce un alt pseudonim? Sînt cărţi de care eşti mai puţin mîndru decît de celelalte, cele publicate sub pseudonimul „oficial”?

SAC: Au fost cărți scrise la comandă editorială. Aveam nevoie de bani și am intrat în acest joc cu finalitate financiară. Prefer să uit de ele; dacă nu m-ai fi întrebat acum despre episoadele cu pricina, nici nu mi-ar fi venit în minte. Dar am făcut asta, n-am cum să spun că n-am făcut-o. Literatura, însă, n-ar trebui să aibă finalitate financiară, adică nu trebuie să te apuci să scrii o carte cu gîndul că vei face bani de pe urma ei, a scrie e altceva, e un ritual care îți servește ție, scriitorului, pentru a-ți așterne lumea în fața cititorilor, e un fel de „exhibiționism” elaborat, remixat cu creativitate, ține de dorințele tale adînci… (Ce fițos m-am exprimat!). Ca să-ți răspund la întrebare, însă, o să-ți zic așa: nu, nu sînt mîndru de acele cărți. Din păcate nu sînt mîndru nici de anumite cărți pe care le-am scris fără motivație financiară.

HNU: Noul roman apărut la Nemira, Ne vom întoarce în Muribecca, este, după spusele tale, „un prilej ca să discut despre comunism vs. capitalism, consumerism vs. morală”. Poţi să elaborezi un pic?

SAC: Dacă mi-ai fi spus acum 20 de ani că voi scrie o carte care să pună în balanță dreapta cu stînga, aș fi zis că ești un pic cam nebun: pe atunci îmi imaginam că sînt… de fapt nu-mi imaginam, chiar eram libertarian de dreapta, sans peur et sans reproche, am scris și un articol în Dilema pe tema asta: „Insule în rețea” se chema, citîndu-l pe Bruce Sterling. Între timp, însă, am devenit critic cu societatea din jur, societatea noastră, și nu mă refer doar la cea românească, nu seamănă deloc cu ceea ce speram eu că se va întîmpla cu noi toți, în după-amiaza de 22 decembrie, cînd porneam spre centrul Bucureștiului, fericit că se prăbușise comunismul. De aici, fundalul ideologic al romanului de acum, în care a trebuit să vîr personaje rusești, cu descendență amestecată, evreiască, pentru a susține acest conflict: comunism vs. capitalism. Este și motivul pentru care mi-e teamă de acest roman: noi, românii, avem o reacție de „mai bine nu” cînd vine vorba de ruși, e o reacție pe care o cunosc bine, căci am avut-o și eu, multă vreme. Pe de altă parte, arta rusă, literatura, filmul, muzica, ne emoționează foarte mult – dar rusul ca actor politic, ca să zic așa, ne trezește o senzație de rejet. Ei, bine, m-a interesat să analizez Rusia, rușii, și senzația lor de mesianism imperial, ca model fundamental de gîndire care a găzduit comunismul, și mi-am mai propus să-l contrapun modelelor de gîndire sudamericană, care și ele au o idilă îndelungată și sinuoasă cu comunismul.

Opoziția cu pricina venea mănușă pe conflictul celor două personaje SF din text, unul mînat de colectivism, iar celălalt de individualism. Așa s-a plămădit fundalul conflictului din Ne vom întoarce în Muribecca.  În fine, ăsta e doar un plan al romanului, n-o să mă apuc acum să detaliez…

HNU: În ultimii cinci ani te-ai implicat cît se poate de activ în lupta pentru demnitatea profesiei de medic, ai fost o voce lucidă şi critică in agora, eşti preşedintele unui sindicat medical puternic. Merită să te implici? Are rost să te iei la trîntă cu sistemul? Mai avem vreo speranţă?

SAC: Sînt sceptic. Sincer, sînt sceptic. De meritat să te iei la trîntă cu sistemul, merită oricînd și oricum, îmi vine chiar să zic că, la modul în care sistemul se poartă cu noi, avem dreptul și obligația să ne luăm la trîntă cu el, indiferent de mijloacele pe care le-am adopta. Din păcate, sîntem prinși într-o paradigmă nefastă și ipocrită, care, iarăși, nu este specifică României – noi trebuie să jucăm după regulile unei atitudini politically correct, care, de prea multe ori, reprezintă un ultraj la gîndirea liberă, oferind establishment-ului tot armamentul de care are nevoie pentru a ne dirija, mult mai subtil decît înainte de căderea comunismului, spre niște scopuri care nu aduc beneficii publice. Noi nu trăim într-o lume… ecologică din punct de vedere mintal. Sîntem minați de gunoaie ideatice și de superficialitate socială – pentru asta, e oricînd benefic să te iei la trîntă cu sistemul. Din păcate, și acum mă reîntorc în România, reacțiile noastre sociale sînt anemice, iar dacă vor fi vreodată mai pertinente, vor fi doar consecința unui „import”. Dacă în Occident vor avea loc mișcări sociale serioase, le vom avea și noi, dar numai atunci. Marea problemă este că mișcările sociale ample vin la pachet cu riscuri pe care noi, românii, le-am trăit…. Dar, pe de altă parte, cum să lăsăm lucrurile așa?  Clasa politică nu are viziune, este incapabilă  de gîndire empatică. Mai devreme sau mai tîrziu, va trebui să fie zguduită. Știai că doar 2% din copiii români din mediul rural pot să urmeze o facultate? Cum ți se pare că politicile sanitare actuale din România aduc a „soluție finală” (neprogramată, că nu-i duce pe ai noștri capul), dacă iei în considerare accesul la sănătate al populației în vîrstă, sau a celei sărace, și asta în condițiile în care aceiași politicieni nu sînt în stare să ofere oportunități de muncă în care angajatul să nu fie furat? Merită să lăsăm lucrurile așa?

HNU: Şi, dacă tot veni vorba de implicare, cum vezi aşa-numita „mişcare SF&F” de la noi? Ce s-a schimbat în ultimii 20 de ani, de cînd ai început să scrii şi să publici?

SAC: Mi-e greu să dau un răspuns. Ce-mi plăcea înainte, în era JSF, erau întîlnirile în care discutam literatură și nu numai. Interacționam direct. Nu-mi plăcea un anume dirijism de pe vremea aceea. Era aceea a apus, unii plîng după ea, dar eu nu mă regăsesc printre ei, pentru că a apărut altceva ce îmi place: opiniile pulverizate online, pe varii site-uri și bloguri. Genul ăsta de interacțiune nu face apel la întîlnirea și la discuția directă, face to face, care mie unuia îmi făcea mai mare plăcere, dar tot reprezintă un creuzet ideatic care, treptat, se coagulează într-o tendință insuficient de bine definită, dar care ființează, cere, critică, se bucură, chiar și așa, sub protecția avatarurilor. Nu cred că mișcarea SF de la noi e mai bună sau mai rea decît în alte părți – de fapt, cred că SF-ul în general duce lipsă de ideile mari de odinioară, s-a cam hollywoodizat, a devenit mai superficial, trezind critici chiar și în sînul mișcărilor puternice, în USA și UK, de pildă. Revenind la noi, ai văzut, de pildă, pe CititorSF, criticile tinerilor la adresa nominalizărilor de la BSFA? Din păcate, money rulz there too, în marile mișcări SF. Iar ideile libere fac rău genitorilor de bani.

 HNU: Carte pe hîrtie sau carte electronică? Care-ţi sînt tabieturile de lectură?

SAC: Dă-mi un text bun pe hîrtie igienică și-o să-l sorb și pe acela, cu ochii scoși! Ce-mi place cel mai mult, însă, e să citesc noaptea, după ce se culcă fiică-mea și nevastă-mea, în bezna și liniștea din apartament, un text bun de pe un kindle iluminat discret. Mi se pare cea mai intimă experiență a lecturii.

HNU: La ce lucrezi acum? Ce titluri de Sebastian A. Corn vor apărea în viitorul apropiat?

SAC: Mă pregătesc să scriu Greva Păcătoșilor – n-am de ales! Va fi o docudramă în care o să povestesc toată mizeria trăită în ultimile 9 luni de scandal sindical în care am fost tăvăliți și înfrînți, exact așa cum am văzut-o, cu toate tranzacțiile dîmbovițene mizere la care am asistat nemijlocit, cu trădări, scăderi și cu tot ce mai înseamnă azi România. Dar, pentru că îmi plac Mallory și Irvine, personajul principal al textului (față de care voi fi la fel de critic ca și față de ceilalți), va avea de rezolvat o problemă de suflet cu fratele lui geamăn, cel cu care dorise cîndva, demult, să escaladeze Nanga Parbat, muntele ucigaș.

interviu realizat în februarie 2014 şi apărut în Argos nr.6

Anunțuri

Un gând despre &8222;Sebastian A. Corn: Avem obligaţia să ne luăm la trîntă cu sistemul&8221;

  1. Pingback: Metatexte: după două săptămîni | ÎNSEMNĂRI DIN COLŢU' HĂRŢII

Comentariul tău

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s