Marian Truţă: Categoric, avem SF de export!

trutzMarian Truță s-a născut la 24 aprilie 1960, în București. A debutat în Almanahul Anticipația 1987. A publicat povestiri în CPSF Anticipația, Almanahul Anticipația, Galileo, antologiile Alte țărmuri (SRSFF, 2009), Steampunk: A doua revoluţie (Millennium, 2011), Călătorii în timp (Nemira, 2013). A fost redactor-şef al revistelor CPSF-Anticipaţia şi Nautilus. A publicat volumele de proză scurtă Vremea renunțării (Bastion, 2008) şi A doua venire (Nemira, 2013).

Premii: Premiul pentru schiță, Romcon 1986 (pentru „Noapte bună, Tereza“); Premiul Uniunii Scriitorilor din România la Romcon 1987 (pentru „Început de anotimp ploios la Ezary“); Premiul special al juriului la Concursul „Vladimir Colin“, organizat de Editura Nemira, în 1993 (pentru „Nu ne putem abţine să nu vă iubim“). Este membru fondator al Societății Române de Science Fiction și Fantasy (SRSFF).

Prezenţă online: http://www.mariantruta.ro

Horia Nicola Ursu: Ce citea tînărul Marian Truță? Cum ai ajuns la F&SF?

Marian Truţă: Tînărul Marian Truţă citea cam tot ce apuca. Am descoperit SF-ul într-o duminică dimineață pe la ora 9, cred că era prin primăvara lui ‘66 sau ’67, când am văzut la televizor un episod dintr-un serial numit Meteor XL5, (Fireball XL5, realizat de Sylvia și Gerry Anderson). Era un film cu păpuși cărora li se vedeau sârmele atunci când se mișcau, dar asta nu conta, important era că în filmul respectiv se întâmplau lucruri ieșite din comun: oamenii se plimbau nestingheriți prin spațiul cosmic, pilotau nave grozave, se luptau cu forțele răului și le învingeau de fiecare dată. Fabulos, nu-i așa? Mai ales că în filmul acela am văzut pentru prima oară un robot. Părea făcut din pahare de plastic transparente, lipite cap la cap și în care cineva aruncase un pumn de beculețe, dar pentru mine robotul Robert a fost, la vremea respectivă, o revelație.

Apoi, după Meteor XL5, în 1969, a urmat întâlnirea cu H.G. Wells. Am citit Primii oameni în Lună și Omul invizibil. Restul, Jules Verne, Beleaev, Colin, Mihu Dragomir, Radu Nor, Gerard Klein, Cecilia Dudu, Viorica Huber, Adrian Rogoz și mulți, foarte mulți alții, au venit cât se poate de firesc.

HNU: Faci parte dintr-o generaţie scriitoricească ce a avut parte de „vremuri  interesante”. Ai fost activ în fandom şi ai debutat înainte de 1989. Care crezi că sînt cele mai semnificative diferenţe între fandomul pre-1989 şi cel de acum?

MT: Coeziunea. Înainte de ’89 exista un soi de „frăție”, aveam sentimentul că fac parte mai degrabă dintr-o familie decât dintr-un grup. Sigur, ca în oricare familie mare existau ierarhii și cutume, oameni luminoși, dar și oameni întunecați. Erau întâlniri la cenacluri în care sângele țâșnea până-n tavan, textele citite erau făcute praf și pulbere cu minuție și aplicație, dar cât se poate de argumentat. Nu te puteai supăra atunci când CTP, sau Cristian Lăzărescu, sau Cristian Tamaș, sau oricine altcineva te încondeia, pentru că toți oamenii aceia recurgeau la argumente. Și aveau un fundament cultural de care nu aveai cum să nu ții seama. Acea minunată camaraderie și frăție se prelungea și în afara cenaclurilor, eram prieteni zi de zi și ceas de ceas.

Mi se pare că astăzi lucrurile stau altfel. Lipsește coeziunea. Sigur, condițiile sunt altele. Nu sunt nostalgic după acele vremuri, doar constat niște fapte. Spre exemplu, înainte de ’89 exista un liant care aduna la un loc, anual, câteva sute de fani SF din toată țara: banii UTC-ului. Astăzi, o mulțime de oameni vor să facă bani din SF, ceea ce, în opinia mea, este un lucru foarte greu, un pic ridicol și neinspirat, pentru că România tinde să devină o țară de analfabeți funcționali, în care consumul de carte apare majorității ca o ciudățenie de prost gust. Are vreun rost să comparăm tirajele din 2014 cu tirajele dinainte de 1989? Încercările, lăudabile și eroice, ale unora și altora de a aduna la un Romcon sau un Festival fani din toată țara reușesc doar să arate cât de mult a involuat fandomul față de ce era el înainte. Repet, nu-s nostalgic după acele vremuri, nu stau să înșir aici cauze și motive. Doar observ câteva lucruri.

HNU: Deşi ai publicat îndeajuns de multe poveşti înainte şi după 1989, debutul editorial propriu-zis s-a petrecut abia în anii din urmă (2007, la Bastion). De ce atît de tîrziu?

MT: Se putea și mai târziu. Sau chiar niciodată. Aproape că renunțasem la scris, mă rupsesem de câțiva ani de fandom. Meritul îi revine lui Cornel Secu, el mi-a spus prin 2007 să-i dau un volum. Venise la București special pentru asta. Nu doar pentru mine, venise pentru mai mulți autori din București, printre care Dănuț Ungureanu și Cristian M. Teodorescu. Fără prea multe parlamentări, mi-a pus în față un contract pe care l-am și semnat și, ce să vezi, m-am trezit că trebuie să scriu din nou. Să reformatez texte mai vechi, să imaginez altele noi. Și așa a apărut Vremea renunțării, în 2008.

HNU: Cel de-al doilea volum al tău a văzut lumina tiparului abia anul trecut, la Nemira, şi e o colecţie de povestiri cu tematică ucronică. E una dintre temele care te pasionează, dupa cum poate constata oricine te-a citit. Cum te documentezi pentru a scrie o istorie alternativă?

MT: Istoriile contrafactuale, ucroniile, universurile paralele sunt teme spectaculoase, care permit o desfășurare formidabilă de mijloace de expresie. Cred că aici se regăsesc cel mai bine zonele în care SF-ul difuzează în mainstream și se lasă îmbibat, la rându-i, de mainstream.

Documentarea unui astfel de text este relativ ușoară. Internetul se dovedește a fi o unealtă puternică. Mie, cel puțin, îmi oferă o rezoluție la care nici nu visam în urmă cu douăzeci de ani. Orice scriitor care explorează o istorie alternativă își poate stabili acum, după cum dorește, finețea granulației unui text, săpând atât cât consideră de cuviință în această rețea gigantică numită Internet.

HNU: Ai fost unul dintre „stîlpii” reînfinţării cenaclului Prospectart şi eşti vicepreşedintele SRSFF, o organizaţie care a trecut prin multe schimbări – spre bine, dacă e îngăduit să-mi exprim opinia – de-a lungul celor, iată, cinci ani de activitate. A fost această evoluţie una forţată de împrejurări sau plănuită? Care mai este relevanţa unei astfel de organizaţii – şi a fandomului în general – în epoca internetului?

MT: SRSFF a apărut în 2009. Evoluția organizației a fost marcată și de împrejurări, nu numai de planuri precise. Dar, trebuie să atrag atenția, împrejurările favorabile apar numai în calea celor pregătiți. Spre exemplu, antologiile SRSFF care apar acum la Nemira, după ce, la un moment dat, fusesem lăsați baltă de o altă editură care inițial își asumase ferm proiectul. Seriozitate dâmbovițeană, deh.

Despre relevanța unei organizații de acest tip se poate discuta mult și bine. Se poate spune orice, de la inutilitatea existenței până la necesitatea ființării ei. Dincolo de ceea ce se poate spune, argumentat sau dictat doar de simple umori, SRSFF și-a indeplinit toate obiectivele asumate. În ciuda tălpilor, în ciuda cârcotelilor, în ciuda ranchiunelor. Mi-aduc aminte de un domn care trâmbița prin diferite locuri că dacă SRSFF realizează măcar un sfert din ceea ce ne-am propus, atunci el vine și ne pupă mâna. E un exemplu din declarațiile caraghioase cu care am tot fost întâmpinați, în decursul timpului, de unii și de alții.

Așadar, este relevantă SRSFF? Sincer, habar n-am. Și nici nu-mi bat capul cu asta. Prefer să-mi văd de lucru. Slavă Domnului, avem prea destule de făcut ca să ne pierdem vremea cu fleacuri.

HNU: Esti redactor-şef la Nautilus şi ai preluat de curînd frîiele CPSF-Anticipaţia. Cum te descurci cu amîndouă? Sînt acestea complementare sau concurente? Cum anume decizi ce va merge spre una sau cealaltă dintre publicaţii?

MT: Sunt mai degrabă complementare decât concurente. Nici n-ar avea cum să fie altfel, n-am puterea să mă disociez în mai mulți, așa cum unii politicieni, spre exemplu, o au. În fine. Revista Nautilus este antecamera CPSF. Ceea ce înseamnă foarte mult pentru autorii care abia acum își fac simțită vocea. Selecția textelor este activitatea care consumă cel mai mult timp. După primul triaj, în care sunt eliminate textele care nu respectă nimic, care nu au diacritice sau au formatări aberante, rămân textele care merită studiate. Primul lucru pe care îl caut la un autor nou este sonoritatea și muzicalitatea frazei. Literaritatea textului primează în fața ideii sau a temei. Dacă există aceste calități chiar și în stadiu embrionar, textele trec în Nautilus. În CPSF este ceva mai complicat, acolo ne străduim să avem doar calitate și încă de un nivel cât mai ridicat.

HNU: Te ştiu adept al cărţii electronice şi ai publicat pe blogul tău unul dintre cele mai comprehensive „ghiduri” pentru cei dornici de afirmare pe această cale, via self-publishing. Cu toate acestea, n-ai urmat propriile sfaturi şi ai ales să publici pe căile tradiţionale. De ce? Şi care-i opţiunea cea mai potrivită pentru un tînăr autor talentat (nu vorbim acum de veleitari)?

MT: Am fost și rămân partizanul cărții digitale. După cum cred, în continuare, în potențialul conceptului de self-publishing. Să le luăm pe rând:

1. Cartea digitală a câștigat deja bătălia cu cartea tipărită. Oricât s-ar agita unii și alții, că iată cât de bine miroase o carte tipărită (un argument discutabil, în realitate o carte abia scoasă din tipar pute și are o anumită toxicitate), că foșnetul hârtiei… Oameni buni. Gata. Game over. Cartea pe print o să devină, mai devreme sau mai tîrziu, un obiect de lux, apreciat de cunoscători și de colecționari. Firește, acolo unde oamenii încă vor mai ști să citească. Nu pot să nu remarc și o anumită ipocrizie. În realitate, nouă din zece auto-martiri ai cărții tipărite, care declară că ar adulmeca-o de trei ori pe zi, nu știu cum să descarce mai iute de pe Internet versiunea piratată a cărții „ics” sau „pics”.

2. Despre self-publishing sau auto-publicare au vorbit oameni mai isteți decât mine. Nu pot decât să mă bucur pentru că există această variantă. Auto-publicarea nu înseamnă în mod necesar dispariția editurilor ci oferă acestora posibilitatea de a-și diversifica serviciile. Astfel, un autor care dorește să se auto-publice poate recurge la serviciile unei edituri pe partea de redactare după care, odată stabilizată opera, autorul devine propriul editor, distribuitor, PR ș.a.m.d. Auto-publicarea poate fi o foarte puternică unealtă de promovare a noilor scriitori. Se poate stabili, așadar, o relație simplă: lansare prin auto-publicare, consacrare prin editură. Vezi, spre exemplu, cazul lui Hugh Howey, care și-a publicat singur, pe Amazon, seria Wool. Rezultatul? Hugh Howey a ajuns pe val și a început să fie tradus. Primul roman din serie a apărut și în România, la editura Nemira, este vorba despre Silozul, și, din câte cunosc, urmează să apară cât de curând și celelalte romane. Sigur, e cât se poate de adevărat că auto-publicarea nu atrage după sine și celebritatea.

Cât despre mine, nu am decât două volume pe print, primul a apărut pe vremea când, în România, conceptul de self-publishing îmi era total necunoscut, iar al doilea a apărut la Nemira ca urmare a unei promisiuni mai vechi. Trag nădejde ca într-un viitor cât mai apropiat să ajung să folosesc și această resursă grozavă oferită de self-publishing.

HNU: Scriitorul Marian Truţă? Editorul Marian Truţă? Promotorul Marian Truţă? Cine-i „cel mai tare din parcare”?

MT: Nu mă consider promotor, nu am calitățile necesare pentru așa ceva. Nici editor nu sunt, doar dau o mână de ajutor la câteva proiecte literare. Așadar, mai rămâne doar scriitorul, dar, din nefericire, în ultima vreme a trebuit să facă pasul înapoi, alungat de împrejurări exterioare mai puțin prielnice scrisului. Îmi doresc să se întâmple cât mai repede revanșa scriitorului în fața lucrurilor care s-au pus împotriva sa.

HNU: Ştiu că lucrezi la un roman în colaborare cu Dănuţ Ungureanu. E mai uşor în tandem? Cum decurge această colaborare efectiv: v-aţi făcut un plan şi v-aţi împărţit sarcinile?

MT: Nu este nici mai ușor și nici mai greu să scrii în tandem, este doar o experiență diferită. Sunt lucruri noi, de care trebui să se țină seama pentru a obține, la sfarșit, un produs literar unitar, echilibrat și armonios. Maniera de lucru a fost simplă. Am inventat un sinopsis cât mai amănunțit, am imaginat scenele obligatorii din roman, am stabilit uneori detalii la nivel de frază. După care am început să scriem. Și, inevitabil pentru mine, am ieșit din sinopsis. Asta este partea cea mai frumoasă a scriiturii în doi, să-l surprinzi pe celălalt cu fragmente de text care n-au fost planificate. Firește, planul general a fost respectat, dar detaliile au tot fost modificate pe măsură ce scriam. Pentru mine, atunci când textul își revendică o anumită independență, este semnul că lucrurile sunt pe drumul cel bun. Romanul a fost deja predat la Nemira, ar urma să apară în această primăvară.

HNU: La ce anume mai scrii? Ce ne pregăteşti?

MT: Din lipsă de timp, deocamdată nu scriu nimic. Am câteva nuvele începute mai demult, poate voi reuși, totuși, peste vară, să închid măcar una dintre ele.

HNU: Care-ţi sînt autorii favoriţi din F&SF-ul românesc şi în ce măsură crezi că aceştia (sau alţii, care nu-ţi sînt neapărat pe plac, dar al căror potenţial îl recunoşti) ar putea fi citiţi cu aceeaşi plăcere (şi percepuţi la justa valoare) şi de un cititor din altă cultură? Avem F&SF bun de exportat?

MT: Încep cu ultima parte din întrebare: da, categoric, avem SF bun de export. Cu condiția să fim atenți unde anume exportăm. Aici este vorba de o anumită sonoritate, de o anumită structură a culturii noastre. Un text scris de un autor român poate fi perfect perceput în Bulgaria sau în Ungaria, să zicem. Dar când luăm proza respectivă și o aruncăm peste ocean, în America, constatăm că nu prinde și nu este înțeleasă. Nu este vorba de calitate, ci de alți factori. Nu avem o cultură inferioară altora, avem doar alte repere interioare pe care alții nu le pot percepe. Asta nu înseamnă că scriem mai prost sau mai bine ca alții, înseamnă că, uneori, nu avem universalitate. Unii autori de la noi pot fi universali, spre exemplu Cristian M. Teodorescu, autorul cu cel mai autentic SF de la noi. Alții n-au deloc fibra aceasta. Eu, spre exemplu, nu cred că am vreo proză care să poată fi apreciată mai departe de țările vecine. Ai vedea „Cu Gagarin pe Calea Victoriei” gustată de americani? Nu cred.

În afară de Cristian M. Teodorescu îl mai văd perfect exportabil pe Liviu Radu. Mai sunt o serie de autori care caută dimensiunea aceasta, a universalității, și uneori chiar reușesc s-o prindă: George Lazăr și Florin Pîtea, spre exemplu. Apoi mai sunt niște autori care, lucru foarte interesant, ar căpăta universalitate dacă ar renunța la SF: Dănuț Ungureanu și Michael Haulică sunt doi care îmi vin acum în minte.

Nu pot da sugestii sau sfaturi cum să scriem ca să fim exportați. În SF-ul nostru se înțelege prin „export literar” pătrunderea, mai ales, pe piața nord-americană. Nu cred că ar trebui să facem din asta un țel unic. Cred că lucrul cel mai important este să ne exprimăm în scris cu maximă onestitate și să nu căutăm cu tot dinadinsul să repetăm formule și rețete dintr-o anumită piață de SF. Există temerari care chiar renunță la limba română și scriu direct în engleză, sperând astfel să reușească să fie receptați și apreciați peste ocean. Mi se pare un efort complicat, dubios și lipsit de șansă. În fine, nu-s eu vreo instanță să emit judecăți în privința asta. Fiecare face cum dorește. Dar, atâta vreme cât ne păstrăm decența și onestitatea în demersurile noastre literare, nu vom avea decât de câștigat. Aici, la noi, sau în Bulgaria, sau în Polonia, sau în China.

interviu realizat în aprilie 2014 şi apărut iniţial în Argos nr.7

Anunțuri

Un gând despre &8222;Marian Truţă: Categoric, avem SF de export!&8221;

  1. Pingback: In other news | ÎNSEMNĂRI DIN COLŢU' HĂRŢII

Comentariul tău

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s