Călăraşi, mon amour: file de jurnal (2)

Relatarea post-factum de la „Boerescon”-ul de Călăraşi continuă. Recitind rîndurile astea, îmi dau seama cît de importantă a fost pentru mine manifestarea de la Călăraşi: a fost pentru prima oară cînd am stat de vorbă, faţă în faţă, cu mulţi dintre cei cu care, deşi îmi erau deja prieteni virtuali, nu apucasem să mă întîlnesc vreodată. Cu Dodo Niţă, de pildă. Şi cu Michael Haulică şi Ona Frantz, oamenii fără de care n-aş putea să îmi concep existenţa la ora actuală.

Sîmbătă, 8 mai 1999

Primul lucru, dis-de-dimineaţă: un mic-dejun prelungit, în compania lui Radu Aldulescu, Jean-Lorin Sterian, Bogdan Bucheru şi Radu Pavel Gheo. Lumea are ochii mici, ca după o noapte scurtă. Cu greu, ne lăsăm duşi din sala de mese a pensiunii şi ne tîrîm picioarele către sala de şedinţe (superbă!) a Consiliului Judeţean, unde se vor desfăşura discuţiile şi în continuare.

În programul dimineţii, lansări de carte şi prezentări ale editurilor. Sala, spre surprinderea mea, e plină ochi de pasionaţi locali şi intelectuali curioşi. Deschid seria prezentărilor, la rugămintea lui Dan Silviu Boerescu, lansînd în lume, pentru întîia oară, cărţile colecţiei Imago de la Editura Dacia: Trip-tic de Liviu Radu, Sfîşierea de Ona Frantz, Animalul de beton de Roberto R. Grant. Citesc interes pe faţa celor prezenţi, ceea ce mi se pare încurajator.

 

Mă urmează o domnişoară drăguţă de la Nemira, care înfăţişează cititorilor ultimele titluri apărute la ei: Ucigaşii de timp de Gerard Klein, Arena de Robert Sheckley, reeditarea Dune în ediţie de pseudo-lux şi un space-opera minor intitulat Pilotul galactic. Autori români, mai mulţi ca oricînd, mai valoroşi decît în orice altă reuniune de acest fel, stau gata să-şi lanseze cărţile: Andrei Valachi, dur şi pur, ca întotdeauna, spune lucrurilor pe nume. Şi-a publicat cartea în propria regie, fără să se sinchisească de reguli şi canoane. Sheila, cartea lui, e tare de tot, atît ca aspect, cît şi ca sumar, iar fanii prezenţi îl asaltează (îndeosebi doamnele şi domnişoarele). Radu Pavel Gheo îl elogiază fără sfială, pe bună dreptate. Ovidiu Petcu lansează un „abecedar SF” intitulat Chipul Pămîntului. Oameni în spaţiu. După şaptesprezece ani, debutează în sfîrşit, reparînd, chiar dacă tardiv, o mare nedreptate. Lucian Merişca a fost cel mai norocos dintre autorii prezenţi: două volume are în faţă, apărute în ultimele şase luni. Ambele strîng între coperte povestirile publicate de-a lungul celor aproximativ douăzeci de ani, de cînd scrie: Aventuri în Exterrior la Editura Dealer şi Deratizare, la Institutul European. Tot la Institutul European a publicat şi Michael Haulică un volum de povestiri extraordinar, Madia Mangalena.

Mike îşi face o intrare triumfală în sală, exact cînd Dan-Silviu Boerescu îi menţiona numele. E primit cu urale. Dodo Niţă, sosit de la Craiova tot azi-dimineaţă, prezintă ultimele realizări ale grupării oltenilor: fanzinul Bedefic ce conţine o proză în amalgam cu o bandă desenată, semnată de Viorel Pîrligras. Un experiment interesant. De asemenea, primul număr al Constelaţiei Orion, o publicaţie ce se încăpăţînează să supravieţuiască, cu proze şi benzi desenate (domeniul forte al craiovenilor) semnate de Valentin Iordache, Victor Martin, regretatul Radu Honga, Dodo însuşi şi, nelipsit, Viorel Pîrligras. Alexandru Mironov nu scapă ocazia să împungă mainstream-ul şi să-şi facă propagandă pentru emisiunea Lumea de mîine pe care o realizează la TVR 1. Se lasă cu autografe, schimburi de cărţi între autori şi, în gînd, îmi înjur proasta inspiraţie de a nu fi adus mai multe cărţi cu mine.

Lucian Băbeanu şi Mironov ne smulg de la bufetul suedez – somptuos! – pregătit de gazde în sala mare a Inspectoratului pentru Cultură, ducîndu-ne pe malul apei, vizavi de sculptura vaginoidă – mi-am amintit, se numeşte Maşina de tocat vise – pentru a ne intervieva. George Cuşnarencu, Niky Drăghici şi Dan Silviu sînt degajaţi şi fireşti. Ona e timidă şi total necomercială, fiind emoţionată la culme, Liviu sobru şi hîtru totodată, iar eu niţel cam nervos. Turui rapid o poezie întoarsă în minte pe toate feţele, şi răsuflu uşurat atunci cînd Mironov îl ia la întrebări pe Ovidiu Petcu. Ne relaxăm cu toţii la o bere, pe o terasă umbroasă, şi am ocazia să stau mai pe îndelete de poveşti cu Mironov, ajungînd la concluzia că, în ciuda păcatelor sale, omul e un domn. Mironov şi echipa lui pleacă să filmeze un grup de copii, iar noi, ceilalţi, ne mai petrecem o oră pe terasă, în aşteptarea începerii programului de după-amiază.

După-amiaza e marcată de căldura moleşitoare de afară. Lumea e mai apatică decît de obicei, dar comunicarea lui Florin Pîtea, referitoare la intertextul postmodern al romanului lui Thomas Pynchon, V, e întreruptă cînd şi cînd, de şoaptele unora dintre participanţi. Florin le retează scurt, săgetîndu-i cu privirea pe turbulenţi (inclusiv pe Dan-Silviu Boerescu şi George Cuşnarencu!). Se simte experienţa de la catedră. Să fiu sincer, nu cred că mi-ar face plăcere să fiu unul dintre studenţii lui Florin Pîtea! De liniştea instituită de el profită Radu Pavel Gheo, care îşi expune, concis şi limpede, crezul exprimat în numeroase rînduri şi în scris: SF-ul nu există ca atare, ci doar ca o parte indivizibilă a literaturii pur şi simplu; iar dacă există, atunci e cu totul lipsit de valoare. De aici se naşte o polemică virulentă, dar absolut cordială, cu Liviu Radu. Ca autor, Liviu se înscrie întru totul în ceea ce Gheo defineşte drept o componentă a mainstream-ului. Afirmaţiile sale teoretice sînt însă exact opuse. Un paradox, unul dintre numeroasele paradoxuri ale acestui mic univers al literaturii SF…

Practic, s-a discutat enorm pe marginea unui subiect mult prea intens dezbătut anterior, fără a se ajunge la o concluzie limpede. Spre deosebire însă de alte manifestări similare, de astă dată polemica a beneficiat de un arbitraj profesionist, venit dinspre curentul principal al literaturii.

Îl conduc la gară pe Dodo Niţă, a cărui vizită-fulger se încheie la fel de intempestiv precum a început. Înainte de plecarea trenului, apucăm să ne punem de acord asupra unor schimburi de cărţi (pasiunea mea) contra benzi desenate (pasiunea lui). De-ar fi fost doar întîlnirea asta, şi drumul pînă la Călăraşi n-ar fi fost zadarnic.

Seara, o masă bogată, prelungită, pe bisericuţe, în interminabile discuţii. Paul Dugneanu, Liviu Radu, Dan-Silviu Boerescu şi Mihail Grămescu s-au retras pentru a delibera asupra povestirilor şi eseurilor prezentate la concurs. Un grup de tineri autori bucureşteni mă încolţesc, pentru a-mi propune, în calitatea mea de editor, un experiment literar interesant. Proiectul lor mă entuziasmează şi mă arăt gata să-l sprijin, dacă rezultatul va fi pe măsura intenţiilor. Din nou, ne culcăm la ivirea zorilor, după un pachet şi jumătate de ţigări fumate pe sec şi interminabile pălăvrăgeli cu Gheo şi cu Ona Frantz, care l-au determinat pe Laurenţiu Turcu să se refugieze cotropit de somn, într-o altă cameră.

articol apărut iniţial în Avertisment din Nord-Vest, mai 1999

Anunțuri

Un gând despre &8222;Călăraşi, mon amour: file de jurnal (2)&8221;

  1. Pingback: In other news | ÎNSEMNĂRI DIN COLŢU' HĂRŢII

Comentariul tău

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s