Roxana Brînceanu: Scrisul a venit de la sine

Născută la 18 iunie 1969 la Craiova, Roxana Brînceanu a absolvit Facultatea de Electromecanică în 1992 şi Facultatea de Ştiinţe Economice în 1997 (ambele la Craiova). În prezent lcrează ca economist în Bucureşti. A debutat în revista Lumi Virtuale (nr.42-43 / 2003) cu povestirea „Colecţionarul de îngeri”. Ulterior, povestirile i-au apărut în numeroase antologii şi periodice, iar una dintre acestea a fost tradusă în Japonia. A tradus romane de Orson Scott Card, Richard Morgan, Iain Banks, Philip K. Dick, Stephen Donaldson etc. Debutul editorial s-a produs în 2005, cu romanul Sharia (Tritonic; ediţia a II-a la Millennium, în 2015). În mai 2014 a publicat Nuanţe de întuneric, în seria Novella de la Millennium (ediţia a II-a, adăugită, a apărut în 2016).

•

Horia Nicola Ursu: Cînd ai început să citeşti science fiction şi cum anume ai ajuns să scrii acest gen de literatură?

Roxana Brînceanu: Cred că am început să citesc science fiction atunci cînd am început în general să citesc. Nu mi s-a impus niciodată ce trebuie să citesc şi ce nu, şi printre aventurile citite în copilărie multe se desfăşurau pe alte planete, în viitor sau în locuri fantastice. Scrisul a venit de la sine – nevoia de a-mi inventa propriile lumi, propriile aventuri. Dar pînă la a scrie ceva publicabil drumul a fost destul de lung… „Ieşirea în lume” o datorez internetului, un mediu care oferă multă libertate atît pentru citit cît şi pentru publicat.

HNU: Eşti îndeajuns de parcimonioasă în ceea ce priveşte textele pe care le publici. Scrii puţin sau doar publici puţin? Cum se desfăşoară procesul de scriere pentru tine? Ai tabieturi legate de scris?

RB: În ultima vreme din păcate scriu puţin. În perioada în care m-am ocupat de tradus nu am scris aproape deloc şi asta se simte. Poate restrîngînd activitatea de traducător să obţin timp şi minte liberă ca să scriu mai mult, pentru că ţin mai mult să scriu decît să traduc.

Nu am tabieturi speciale, scriu oarecum instinctiv, dacă am ceva în minte sau pe suflet pun pe hîrtie – de multe ori dintr-o bucată, dar nu e o regulă – iar corecturile şi modificările ulterioare sunt mai mult de formă şi estetică decît de fond. Probabil de asta nici nu reuşesc să scriu romane sau texte mai lungi.

HNU: După cîteva povestiri publicate în publicaţiile – puţine! – ale vremii, ai debutat în iarna lui 2005 cu un roman SF apreciat deopotrivă de cititori şi de critici, un roman care înfăţişează o lume foarte bine închegată, Sharia. Care a fost geneza acestui roman? Şi cum a ajuns el să fie publicat?

RB: Sharia reprezintă excepţia la textele mele scurte şi evident a început cu o poveste şi a ajuns să fie cu totul altceva. Aş putea spune că a pornit de la un trotuar spart de lăstarii unui copac tăiat. Sau de la „come as you are, as I want you to be”. A devenit o lume cu propriile reguli. Şi a ajuns să fie publicat aşa cum se întîmplă toate lucrurile bune din viaţă: cu simpla decizie „Hai s-o facem!”

HNU: Ai lăsat deschise porţi pentru posibile urmări, în Sharia. Vor exista acestea? A fost o decizie deliberată?

RB: Întrucît nimic nu se termină definitiv (pînă şi în scenariile de sfîrşit de lume există supravieţuitori care să continue povestea!), şi întîmplările din Sharia pot avea urmări. Nu m-am gîndit în mod special la asta, dar, cum spuneai, lumea e închegată şi în ea se pot petrece multe alte aventuri, cu sau fără legătură cu cele din primul roman. Probabil vor exista şi alte poveşti în aceeaşi lume, dar deocamdată nu ştiu cînd şi în ce formă.

HNU: Ai publicat de curînd un nou volum, o nuvelă mai exact: Nuanţe de întuneric. Acţiunea acesteia se desfăşoară în lumea Restauratorilor (în care ai mai situat şi povestea din antologia Scornelile Moşului SF), iar recuzita ţine de space opera. Mai ai planuri pentru personajele acestei nuvele? Vom citi vreodată un roman situat în acest univers?

RB: În final orice iubitor de SF se simte bine printre nave spaţiale şi extratereştri, prin urmare era inevitabil să revin la space opera! Prima poveste cu Restauratori a fost destul de bine primită, am mai scris o nuvelă despre ei şi prietenii lor, apoi această nuvelă a devenit un volum independent, ceea ce mă bucură mult pentru că e o poveste care mi-e foarte dragă. Lumea respectivă am conceput-o oarecum complexă, cu posibile unghiuri de vedere diferite şi conflicte, cu personaje aduse împreună mai mult de întîmplare decît de vreun destin, deci probabil ceea ce va urma nu va fi un roman ci o serie de povestiri mai scurte care să abordeze puncte de vedere diverse.

HNU: Scrii în principal science fiction, dar ai făcut cîte-un pas şi înspre fantastic (exemplul care-mi vine în minte e povestea din antologia lui Mircea Pricăjan, Zombii. Cartea morţilor-vii). Cum abordezi fiecare dintre aceste genuri?

RB: Nu am o problemă cu alte genuri, poate să-mi reuşească ceva sau nu în funcţie de inspiraţia de moment.

Cartea morţilor-vii a însemnat şi pentru mine un experiment, nu mai scrisesem niciodată horror şi nici nu eram prea familiarizată cu zombii. Dar mă bucur că am făcut-o, deşi mi s-ar putea reproşa că am scris o poveste despre zombi fără zombi! M-a inspirat amintirea unei poveşti de groază citite în copilărie, care chiar m-a îngrozit, şi în care nu se petrecea nimic oribil, dar ţi se zbîrlea părul doar imaginîndu-ţi ce avea să urmeze.

HNU: Una dintre povestirile tale a fost publicată într-o antologie din Japonia. Ai planuri pentru cucerirea cititorilor din străinătate?

RB: Nu neapărat, dar sigur nu voi refuza nici o ofertă în sensul ăsta! Nu fac parte dintre cei care consideră „străinătatea” o paradă de cîini cu covrigi în coadă. Un cititor este un cititor, indiferent de ţara în care locuieşte. Dacă pot cuceri cititorii români e bine. Dacă cititorilor japonezi le-a plăcut povestea mea, e tot bine. Atîta timp cît există cititori care să se lase cuceriţi de ceea ce scriu eu, e foarte bine!

HNU: Rămînînd la acest subiect: dintre autorii români de gen, presupunînd că ai avea de alcătuit o antologie „pentru export”, pe cine ai alege?

RB: Nu ştiu dacă aş alege după numele autorului, ci mai degrabă după text. Un „one hit wonder” merită promovat la fel ca o povestire a unui autor recunoscut.

HNU: Eşti de profesie economist, dar cea de-a doua „meserie” a ta e aceea de traducător. Printre scrierile celor pe care i-ai transpus în româneşte se numără Nicola Griffith, Richard Morgan, Orson Scott Card, Iain M. Banks. Care a fost cea mai dificilă traducere? Şi de care te leagă cele mai plăcute amintiri?

RB: Există „dificil” din punct de vedere al traducerii în sine (limbaj, cuvinte care pun dificultăţi, argou) şi „dificil” din punct de vedere al relaţiei cu textul. Deşi uşor de tradus, Umbrele lui Orson Scott Card m-au obosit pentru că sunt patru romane pline de politică, iar eu nu am nici un fel de afinitate cu manipulările politice. Mi-a plăcut în schimb imaginaţia bogată a lui Banks (Consider Phlebas), respectul pentru matematică din Ultima teoremă (Arthur C. Clarke & Frederik Pohl) şi viziunea lui Richard Morgan asupra sufletului uman.

HNU: La ce lucrezi acum (în calitate de autor, dar şi de traducător)?

RB: Momentan nu am un „proiect în derulare” (mi se pare că sună cam a limbaj de lemn, dar cred că putem folosi termenul). Intenţionez să scriu cîteva povestiri, poate să transform un text mai vechi în roman sau nuvelă, probabil anul viitor voi reveni la tradus Richard Morgan dacă editura îl mai vrea. Şi mai ales intenţionez să trăiesc, ceea ce este destul de solicitant!

•

interviu realizat în iunie 2014 şi apărut în Argos nr.8 / 2014