Călăraşi, mon amour: file de jurnal (3)

Laurenţiu Turcu, 1998.

Iată şi ultimul fragment de jurnal de la Călăraşi. Recitindu-l, am avut în faţă tot timpul figura lui Laurenţiu Turcu. Val Antim, aşa-l ştiau sefiştii. Atunci, în Gara de Nord, a fost ultima oară cînd ne-am văzut. Ne-am mai auzit la telefon, ne-am scris, dar de văzut, atunci a fost ultima oară.

Mi-l amintesc în noaptea aia de sîmbătă spre duminică de la Călăraşi, cu fesul pe cap şi perna în braţe, bîntuind prin internat în căutarea unei camere în care să fie destul de linişte ca să poată dormi, după ce Ona îl găsise dormind în picioare pe hol, rezemat de perete, fiindcă Andi Valachi ocupase camera pe care-o împărţeau, dedîndu-se unor activităţi interzise copiilor sub optsprezece ani împreună cu o jună sefistă… Mi-l amintesc, zîmbind obosit, în cafeneaua italiană, în vreme ce-mi explica pasionat care-i diferenţa dintre o cafea bună şi una proastă. Îmi amintesc cum m-a strîns de braţ atunci cînd Jean-Paul II ne-a zîmbit şi ne-a făcut cu mîna. Mi-l amintesc mîngîind coperta unei cărţi în franceză, în biroul lui Ion Hobana… Şi iar mi se face dor de el. Între timp s-a dus şi maestrul Hobana. A murit şi Niky Drăghici. Şi Ghido. Şi Liviu Radu.

•

Duminică, 9 mai 1999

Dimineaţă ne trezim şi mai greu decît în ziua precedentă. Sîntem ultimii la masă şi fetele (Ana Maria Negrilă, Ona şi Anca Amuzescu) n-au nici un chef să se întoarcă în centru, în sala de festivităţi. O pornim în galop, împreună cu Gheo, nerăbdători să aflăm cine au fost premianţii. Ajungem la timp; ceilalţi sînt deja plictisiţi de atîta aşteptare. Se pare că tartorul nostru, domnul Drăghici, întîrzie cu diplomele. Vizavi, pe treptele unei clădiri cu alură oficială, are loc un spectacol al tinerelor talente în muzica populară. Spectatori puţini (grosul era ascuns după un gard viu, aveam să constat ceva mai tîrziu). Mă amuz împreună cu Radu Aldulescu, detectînd un iz de Cîntarea României. Discutăm despre Spinrad, un autor care i-a deschis lui Aldulescu apetitul pentru science fiction. Sesizasem, de altfel, o afinitate între stilurile celor doi, atît de asemănători în scriitură şi, totuşi, în chip paradoxal, atît de diferiţi tematic. Ar fi interesant un studiu comparativ al scrierilor lor, îmi spun, exact cînd Niky Drăghici îşi face apariţia, salutat cu aplauze de cei ce-l aşteptam.

Premiile sînt anunţate de Dan-Silviu Boerescu. Ierarhia reflectă fidel gusturile criticului de la Art Panorama: la secţiunea eseu, Ovidiu Petcu, premiul trei, premiul doi nu se acordă, iar premiul întîi e adjudecat de Jean-Lorin Sterian, pentru un text bizar, intitulat „O povestire de Kafka scrisă de Jean-Lorin Sterian”. La proză: cîteva menţiuni (între care una îi revine tot lui Sterian, pentru un text trimis sub pseudonim), un premiu special acordat de Editura Dacia lui Laurenţiu Turcu (Val Antim) pentru proza „Egonautul”, ce urmează a fi cuprinsă în volumul Lumile lui Unu, pe care-l pregăteşte la aceeaşi editură, iar premiul trei e adjudecat de Gheo, pentru povestirea „Darul de Crăciun”. De aici începe cascada: tinerii ambiţioşi de aseară (care încă nu s-au hotărît cum se va numi grupul lor) rad tot ce se poate. Ana-Maria Negrilă şi Bogdan Tudor Bucheru, premiul doi, ex-aequo, Florin Pîtea, premiul întîi, iar marele premiu, Costi Gurgu. Ca niciodată, acum premiile au fost cu adevărat consistente: premiul trei, cinci sute de mii de lei, premiul doi, şapte sute cincizeci de mii, premiul întîi, un milion, iar marele premiu, două milioane. Organizatorul, Nicolae Drăghici, nu scapă nici el nepremiat. Boerescu îi conferă o diplomă superbă, însoţită de veşnica recunoştinţă a scriitorilor împătimiţi de pescuit. Haz general.

Mironov, rămas peste noapte în mijlocul nostru, al plebei, se arată entuziasmat de calitatea participării şi organizării, şi-i propune lui Drăghici să organizeze un RomCon. Drăghici plusează, sugerînd chiar un Eurocon, anul viitor. N-ar fi rău! Îmi trece prin minte o denumire „sefistică” pentru întîlnirea asta: Boerescon. Să fiu al naibii dacă nu sună bine!

Cu regrete, ne despărţim de Călăraşi, promiţînd să revenim, dac-om mai fi vreodată chemaţi. Pe drumul de întoarcere, în autobuz, aţipesc. Ne despărţim în pripă de restul trupei şi coborîm în Obor, împreună cu Laurenţiu, Ona, Florin Pîtea, Gheo, Merişca şi Liviu Radu. Gheo şi Merişca se reped către gară: au biletele luate şi doar o jumătate de oră pînă la plecarea trenului. Florin, Liviu şi Ona se duc şi ei la casele lor.

Eu şi Laurenţiu, care mai avem cîteva ore bune pînă la plecare, rămînem împreună, să flanăm niţel pe bulevardele capitalei, invadată de credincioşii veniţi să-l întîlnească pe Suveranul Pontif. Ne cumpărăm biletele şi ne întremăm cu cîte două porţii de cafea excelentă, la un local italienesc ştiut de Laurenţiu. Deşi ne e o lene soră cu somnul, pornim totuşi către centru, hotărîţi să-i facem o vizită de curtoazie lui Ion Hobana. Bulevardul Magheru e înţesat de poliţişti şi curioşi. Intrăm la Dalles şi ne pierdem printre cărţi, pînă cînd sîntem alungaţi politicos: ora închiderii! Ieşim tocmai la timp pentru ca, traversînd o stradă largă şi pustie, păzită de un poliţist, să fim surprinşi de trecerea papamobilului. Sîntem doar noi doi şi poliţistul în dreptul vehiculului cu geamuri blindate, cînd Sfîntul Părinte, cu oboseala unui mileniu întipărită pe chip, se întoarce spre noi, ne zîmbeşte şi ne face cu mîna. Îi răspundem, uimiţi şi entuziasmaţi. S-a dus!

Urcăm la Ion Hobana – gazdă perfectă, ca de obicei: dulceaţă şi apă rece – surescitaţi de neaşteptata întîlnire. Povestim despre cărţi, facem planuri de viitor şi, furaţi de farmecul amfitrionului, uităm c-a trecut timpul. Ne cerem scuze şi pornim în goană. Metrourile sînt ticsite de credincioşi, la gară e o înghesuială de nedescris, dar apuc totuşi să urc în tren, după un slalom nebunesc printre călătorii de pe peron. Laurenţiu pleacă, porneşte şi trenul. Adorm repede şi dorm buştean, pentru întîia oară după patru zile extrem de pline,

•

articol apărut iniţial în Avertisment din Nord-Vest, iunie 1999

Călăraşi, mon amour: file de jurnal (2)

Relatarea post-factum de la „Boerescon”-ul de Călăraşi continuă. Recitind rîndurile astea, îmi dau seama cît de importantă a fost pentru mine manifestarea de la Călăraşi: a fost pentru prima oară cînd am stat de vorbă, faţă în faţă, cu mulţi dintre cei cu care, deşi îmi erau deja prieteni virtuali, nu apucasem să mă întîlnesc vreodată. Cu Dodo Niţă, de pildă. Şi cu Michael Haulică şi Ona Frantz, oamenii fără de care n-aş putea să îmi concep existenţa la ora actuală.

•

Sîmbătă, 8 mai 1999

Primul lucru, dis-de-dimineaţă: un mic-dejun prelungit, în compania lui Radu Aldulescu, Jean-Lorin Sterian, Bogdan Bucheru şi Radu Pavel Gheo. Lumea are ochii mici, ca după o noapte scurtă. Cu greu, ne lăsăm duşi din sala de mese a pensiunii şi ne tîrîm picioarele către sala de şedinţe (superbă!) a Consiliului Judeţean, unde se vor desfăşura discuţiile şi în continuare.

În programul dimineţii, lansări de carte şi prezentări ale editurilor. Sala, spre surprinderea mea, e plină ochi de pasionaţi locali şi intelectuali curioşi. Deschid seria prezentărilor, la rugămintea lui Dan Silviu Boerescu, lansînd în lume, pentru întîia oară, cărţile colecţiei Imago de la Editura Dacia: Trip-tic de Liviu Radu, Sfîşierea de Ona Frantz, Animalul de beton de Roberto R. Grant. Citesc interes pe faţa celor prezenţi, ceea ce mi se pare încurajator.

 

Mă urmează o domnişoară drăguţă de la Nemira, care înfăţişează cititorilor ultimele titluri apărute la ei: Ucigaşii de timp de Gerard Klein, Arena de Robert Sheckley, reeditarea Dune în ediţie de pseudo-lux şi un space-opera minor intitulat Pilotul galactic. Autori români, mai mulţi ca oricînd, mai valoroşi decît în orice altă reuniune de acest fel, stau gata să-şi lanseze cărţile: Andrei Valachi, dur şi pur, ca întotdeauna, spune lucrurilor pe nume. Şi-a publicat cartea în propria regie, fără să se sinchisească de reguli şi canoane. Sheila, cartea lui, e tare de tot, atît ca aspect, cît şi ca sumar, iar fanii prezenţi îl asaltează (îndeosebi doamnele şi domnişoarele). Radu Pavel Gheo îl elogiază fără sfială, pe bună dreptate. Ovidiu Petcu lansează un „abecedar SF” intitulat Chipul Pămîntului. Oameni în spaţiu. După şaptesprezece ani, debutează în sfîrşit, reparînd, chiar dacă tardiv, o mare nedreptate. Lucian Merişca a fost cel mai norocos dintre autorii prezenţi: două volume are în faţă, apărute în ultimele şase luni. Ambele strîng între coperte povestirile publicate de-a lungul celor aproximativ douăzeci de ani, de cînd scrie: Aventuri în Exterrior la Editura Dealer şi Deratizare, la Institutul European. Tot la Institutul European a publicat şi Michael Haulică un volum de povestiri extraordinar, Madia Mangalena.

Mike îşi face o intrare triumfală în sală, exact cînd Dan-Silviu Boerescu îi menţiona numele. E primit cu urale. Dodo Niţă, sosit de la Craiova tot azi-dimineaţă, prezintă ultimele realizări ale grupării oltenilor: fanzinul Bedefic ce conţine o proză în amalgam cu o bandă desenată, semnată de Viorel Pîrligras. Un experiment interesant. De asemenea, primul număr al Constelaţiei Orion, o publicaţie ce se încăpăţînează să supravieţuiască, cu proze şi benzi desenate (domeniul forte al craiovenilor) semnate de Valentin Iordache, Victor Martin, regretatul Radu Honga, Dodo însuşi şi, nelipsit, Viorel Pîrligras. Alexandru Mironov nu scapă ocazia să împungă mainstream-ul şi să-şi facă propagandă pentru emisiunea Lumea de mîine pe care o realizează la TVR 1. Se lasă cu autografe, schimburi de cărţi între autori şi, în gînd, îmi înjur proasta inspiraţie de a nu fi adus mai multe cărţi cu mine.

Lucian Băbeanu şi Mironov ne smulg de la bufetul suedez – somptuos! – pregătit de gazde în sala mare a Inspectoratului pentru Cultură, ducîndu-ne pe malul apei, vizavi de sculptura vaginoidă – mi-am amintit, se numeşte Maşina de tocat vise – pentru a ne intervieva. George Cuşnarencu, Niky Drăghici şi Dan Silviu sînt degajaţi şi fireşti. Ona e timidă şi total necomercială, fiind emoţionată la culme, Liviu sobru şi hîtru totodată, iar eu niţel cam nervos. Turui rapid o poezie întoarsă în minte pe toate feţele, şi răsuflu uşurat atunci cînd Mironov îl ia la întrebări pe Ovidiu Petcu. Ne relaxăm cu toţii la o bere, pe o terasă umbroasă, şi am ocazia să stau mai pe îndelete de poveşti cu Mironov, ajungînd la concluzia că, în ciuda păcatelor sale, omul e un domn. Mironov şi echipa lui pleacă să filmeze un grup de copii, iar noi, ceilalţi, ne mai petrecem o oră pe terasă, în aşteptarea începerii programului de după-amiază.

După-amiaza e marcată de căldura moleşitoare de afară. Lumea e mai apatică decît de obicei, dar comunicarea lui Florin Pîtea, referitoare la intertextul postmodern al romanului lui Thomas Pynchon, V, e întreruptă cînd şi cînd, de şoaptele unora dintre participanţi. Florin le retează scurt, săgetîndu-i cu privirea pe turbulenţi (inclusiv pe Dan-Silviu Boerescu şi George Cuşnarencu!). Se simte experienţa de la catedră. Să fiu sincer, nu cred că mi-ar face plăcere să fiu unul dintre studenţii lui Florin Pîtea! De liniştea instituită de el profită Radu Pavel Gheo, care îşi expune, concis şi limpede, crezul exprimat în numeroase rînduri şi în scris: SF-ul nu există ca atare, ci doar ca o parte indivizibilă a literaturii pur şi simplu; iar dacă există, atunci e cu totul lipsit de valoare. De aici se naşte o polemică virulentă, dar absolut cordială, cu Liviu Radu. Ca autor, Liviu se înscrie întru totul în ceea ce Gheo defineşte drept o componentă a mainstream-ului. Afirmaţiile sale teoretice sînt însă exact opuse. Un paradox, unul dintre numeroasele paradoxuri ale acestui mic univers al literaturii SF…

Practic, s-a discutat enorm pe marginea unui subiect mult prea intens dezbătut anterior, fără a se ajunge la o concluzie limpede. Spre deosebire însă de alte manifestări similare, de astă dată polemica a beneficiat de un arbitraj profesionist, venit dinspre curentul principal al literaturii.

Îl conduc la gară pe Dodo Niţă, a cărui vizită-fulger se încheie la fel de intempestiv precum a început. Înainte de plecarea trenului, apucăm să ne punem de acord asupra unor schimburi de cărţi (pasiunea mea) contra benzi desenate (pasiunea lui). De-ar fi fost doar întîlnirea asta, şi drumul pînă la Călăraşi n-ar fi fost zadarnic.

Seara, o masă bogată, prelungită, pe bisericuţe, în interminabile discuţii. Paul Dugneanu, Liviu Radu, Dan-Silviu Boerescu şi Mihail Grămescu s-au retras pentru a delibera asupra povestirilor şi eseurilor prezentate la concurs. Un grup de tineri autori bucureşteni mă încolţesc, pentru a-mi propune, în calitatea mea de editor, un experiment literar interesant. Proiectul lor mă entuziasmează şi mă arăt gata să-l sprijin, dacă rezultatul va fi pe măsura intenţiilor. Din nou, ne culcăm la ivirea zorilor, după un pachet şi jumătate de ţigări fumate pe sec şi interminabile pălăvrăgeli cu Gheo şi cu Ona Frantz, care l-au determinat pe Laurenţiu Turcu să se refugieze cotropit de somn, într-o altă cameră.

•

articol apărut iniţial în Avertisment din Nord-Vest, mai 1999

Călăraşi, mon amour: file de jurnal (1)

În mai 1999, în plină „secetă” de evenimente şi publicaţii dedicate iubitorilor de F&SF, Dan-Silviu Boerescu (care conducea la vremea respectivă revista ArtPanorama, dar şi Playboy-ul românesc) a organizat la Călăraşi, în colaborare cu Inspectoratul pentru Cultură local, un colocviu intitulat „Dincolo şi dincoace de mainstream”, la care au fost invitaţi toţi cei care aveau, la vremea respectivă, un cuvînt de spus în ceea ce priveşte F&SF-ul: scriitori, editori, realizatori de emisiuni radio şi TV, autori de benzi desenate, dar şi o serie de autori şi critici literari din afara fenomenului. A fost, după (şi pentru) multă vreme, cea mai apropiată întîmplare de anvergura unei convenţii naţionale. Însemnările din aceste file de jurnal sînt o cronică (categoric subiectivă) a acelor zile petrecute la malul Dunării. Ele au fost publicate în serial în săptămînalul Avertisment din Nord-Vest, unde susţineam pe atunci o rubrică despre genurile F&SF.

•

Miercuri, 5 mai 1999

Pornesc spre Bucureşti cu mintea vîjîindu-mi de gînduri. Imaginarul românesc are multe de aşteptat de la această manifestare organizată sub patronajul unui Inspectorat Judeţean pentru Cultură. E pentru întîia oară, poate, cînd structurile reprezentative ale culturii oficiale iau în atenţie un gen literar novator, dar pînă de curînd ignorat sau chiar dispreţuit de establishmentul marii literaturi. Dan Silviu Boerescu şi Nicolae-Ştefan Drăghici îşi asumă riscul ridicolului, luînd în serios ceea ce neofitul consideră drept „acele povestiri cu roboţi cu voce hîrîită, farfurii zburătoare, savanţi nebuni, morţi-vii şi vampiri însetaţi de sînge, bune pentru copii sau pentru nevropaţi”. Mă aşteaptă o zi cumplită în Bucureşti, cu hoinăreli pe la edituri şi o mulţime de întîlniri de rezolvat. Adorm, legănat de zgîlţîitul monoton al roţilor de tren.

Joi, 6 mai 1999

O zi de alergătură prin Bucureşti, de la o editură la alta. La Nemira, Vlad T. Popescu, director la Nemira Media şi prozator debutat în 1998 cu volumul Vrăjitoarele grase nu sînt arse pe rug, mă pune la curent cu cîteva amănunte referitoare la colocviul de pe malul Dunării. La RAO, aflu că se pregăteşte pentru Tîrgul de carte din iunie o surpriză de proporţii: Lord of the Rings de J.R.R. Tolkien, asezonat cu un nou roman din seria X-Files: Ascensiunea şi un prim volum al Cronicilor din Blackstone de John Saul, autorul-vedetă al editurii RAO. Bogdan Ficeac îmi dă discheta conţinînd prozele viitorului său volum de la Dacia, Noaptea fantasmelor. În sfîrşit, îl zăresc în treacăt pe Adi Bănuţă, cu care nu mă văzusem de cel puţin doi ani.

Liviu Radu nu vrea nici în ruptul capului să mă lase să dorm în alte părţi şi mă întîmpină cu un ospăţ sardanapalic, conţinînd o mulţime de delicatese: icre de Manciuria, heringi afumaţi, calmari, o serie de salate trăznitor de bune şi un grătar cît un capac de WC, prăjit la fix. Başca, vreo patru feluri de prăjituri, şi un vin de Panciu clasa întîi, numai bun pentru digestie. Stăm de vorbă pînă pe la vreo trei noaptea, iar eu mă gîndesc, cu groază şi încîntare, că asta-mi va fi soarta şi în următoarele trei zile: să dorm pe apucate şi să discut cu o mulţime de prieteni.

Vineri, 7 mai 1999

Teama noastră nu se confirmă: deşi mai sînt doar cîteva ore pînă la începerea vizitei papale, circulaţia e normală, fără ambuteiaje cauzate de devierile anunţate. În faţa muzeului s-au strîns deja o mulţime dintre participanţi. Îi regăsesc cu bucurie pe Val Antim, Lucian Merişca, Andrei Valachi, Florin Pîtea, Costi Gurgu – revenit de curînd de la Londra –, Gyuri Győrfy, Dan Pavelescu şi Radu Pavel Gheo, mă bucur să-i întîlnesc, pentru întîia oară, pe Ona Frantz, Marian Coman, Dan Popescu. Roberto R. Grant, alter-ego-ul lui Voicu Bugariu, ne-a făcut figura: n-a venit. A venit, în schimb, Ana-Maria Negrilă. Dan Silviu Boerescu e flancat de George Cuşnarencu, redactorul-şef de la Magazin, şi de criticul Paul Dugneanu. Îl zăresc, la urcarea în autocar, pe Radu Aldulescu. Se anunţă îmbarcarea. Voicu tot n-a venit. Păcat! Drumul cu autocarul e un preludiu al discuţiilor de după-amiază.

Călăraşiul e un oraş mic şi cochet, cu case vechi şi, în centru, un imens edificiu pe jumătate terminat, moştenire a Epocii de Aur. Gazda noastră, Niky Drăghici, e un bărbos jovial şi simpatic, cu care mă împrietenesc din prima clipă. Inspectoratul Judeţean pentru Cultură, instituţia pe care o conduce, o duce mult mai bine decît perechea sa din Sătmar; pe-aici, sponsorii sînt mai darnici: numai anul trecut, Drăghici a reuşit să le stoarcă vreo două miliarde de lei.

Înaintea dezbaterilor programate pentru după-amiază, dăm o raită prin oraş. Apuc să mă împac cu Ştefan Ghidoveanu, lămurindu-ne, o dată pentru totdeauna, că diferendele noastre au pornit dintr-o neînţelegere, la care eu am adăugat nişte aprehensiuni nejustificate, iar el o doză serioasă de temperament năvalnic. Răsuflu uşurat.

Dan-Silviu Boerescu în 1999

Mihail Grămescu citeşte o comunicare lungă cît o zi de post, în care înşiră de-a valma nume din domeniul literaturii de toate felurile. Mihai Dan Pavelescu – niţel abţiguit? – se plictiseşte şi face scandal. E un prim semn al revenirii în matricea balcanică. Urmează Liviu Radu, cu o comunicare interesantă, a cărei receptare e grevată însă de forfota participanţilor, dornici de-o pauză după polologhia lui Mihail. În sfîrşit, se încing discuţiile, aprinse deîndată ce George Cuşnarencu declară, senin, că nu ştiuse pînă acum că el scrie proză mainstream, ci pur şi simplu proză. Sefiştii se cantonează cu încăpăţînare în ghettou, ţin cu dinţii de el. Cuşnarencu face o alăturare nefericită într-o enumerare, punînd alături telenovela şi sefeul, Pavelescu se înfurie şi mai tare şi iese din sală. Paul Dugneanu, deşi privitor din afară al fenomenului imaginarului, enunţă o serie de observaţii pertinente. Dan Silviu Boerescu e vizibil încîntat de conflictele pe care le-a provocat dezbaterea. Se amuză machiavelic şi, într-un tîrziu, propune să lăsăm şi pe-a doua zi nişte sămînţă de scandal.

Ne plimbăm pe malul Dunării – mă rog, al braţului Borcea. Apa e mare, ne spune DSB-ul, ce-a trecut destul de des în ultima vreme pe aici, căci e mare pescar. Niky Drăghici ne prezintă sculpturile moderne realizate din metale recuperate de la Combinat: un imens reactor cu aparenţă intravaginală, un falus înalt de vreo zece metri, botezat pompos „Aspiraţie către înalt” sau cam aşa ceva, pe care Valachi se repede să se caţere, teribilist ca întotdeauna. Mă duce gîndul la sculptura abstractă a lui Radu Ciobanu, din faţa sediului RomTelecom din Sătmar, dispărută acum vreo trei săptămîni.

După cină, discuţiile amicale se prelungesc pînă pe la vreo trei şi jumătate. Între convivi, părintele protopop, un interlocutor sclipitor, deschis la minte, mare amator de literatură. Pe la trei şi un sfert cedez şi, după un duş rece, mă culc înfrigurat.

•

articol apărut iniţial în Avertisment din Nord-Vest, mai-iunie 1999

Ioana Vişan: Întotdeauna m-a fascinat viitorul

Astăzi, Ioana Vişan ar fi împlinit 39 de ani, dacă n-am fi pierdut-o atît de tragic în septembrie anul trecut. În amintirea unei autoare extraordinar de talentate şi a unei prietene dragi, am decis să reiau azi acest interviu realizat în urmă cu aproape patru ani, pentru Argos.

•

Ioana Vişan (1978-2016) a absolvit Facultatea de Informatică din cadrul Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi (2002). A debutat în revista Nautilus (nr.18/iulie 2008), cu povestirea „Îngheţul“, care i-a adus Premiul CititorSF pentru cea mai bună povestire românească a anului. A publicat proză în Nautilus, EgoPhobia, Gazeta SF, Argos, SRSFF, SFera Online, Suspans. Este prezentă în antologiile Dansînd pe Marte și alte povestiri fantastice (Millennium, 2009), Steampunk. A doua revoluţie (Millennium, 2011), Venus (Eagle, 2011), Cele 1001 de scorneli ale Moşului SF (Millennium, 2012), Dincolo de orizont, vol.1 (Millennium, 2015). În martie 2013 a publicat volumul de povestiri Efectul de nautil (Millennium) şi două luni mai târziu, la aceeaşi editură, nuvela Instincte umane (reeditată în decembrie 2016), iar în primăvara anului 2016 o a doua culegere de povestiri, Secvenţă de zbor.

Din 2011 a început să scrie şi în limba engleză. Debutul a fost reprezentat de o povestire publicată pe site-ul Every Day Fiction. A urmat apoi o contribuţie la antologia Evolution 2 (Evolved Publishing, 2012). În format electronic i-au apărut nuvela Human Instincts (2012), volumul de proză scurtă Blue Moon Café: Where Shifters Meet for Drinks (2012), seria Impaler’s Legacy (trei romane şi trei nuvele) seria Stolen Wings (două romane), seria de romane The Devil You Know (două volume), seria Broken People (două romane şi o nuvelă) şi seria de nuvele Law and Crucible.

•

Horia Nicola Ursu: Ai avut un an bun, dacă e să judecăm după numărul de titluri publicate. Cum reuşeşti să scrii în acest ritm? Ce anume te inspiră? Care-ţi sînt ritualurile secrete?

Ioana Vişan: Da, presupun că patru titluri în jumătate de an nu e rău. Să nu uităm însă că jumătate din materiale n-au fost scrise anul acesta. În realitate, ritmul meu este mai lent decât al altora. Ceea ce mă avantajează este constanţa. La 1000 de cuvinte pe zi, cinci zile pe săptămână, chiar dacă mai încet, până la urmă tot se adună câteva zeci de mii de cuvinte, suficient pentru un volum. Dacă aş putea, probabil că aş scrie mult mai mult, pentru că idei sunt. Nu e vorba de niciun ritual, pur şi simplu sunt nişte poveşti care se vor spuse.

H.N.U.: Science fiction (cu Instincte umane si Efectul de nautil) şi horror/dark fantasy (cu trilogia Impaler’s Legacy, apărută în format electronic). Ai vreo preferinţă pentru vreunul dintre aceste genuri în raport cu celalalt? Dacă da, de ce?

I.V.: Stăteam şi mă gândeam dacă seria The Impaler Legacy este chiar atât de dark. Horror sigur nu e. Sau poate că definiţiile noastre diferă puţin… Pentru mine, fantasy-ul este mai mult o formă de escapism. Când scriu fantasy, mă simt în vacanţă. Mda, se pare că am cam tras chiulul anul acesta. Nici o grijă, mă întorc la muncă în curând.

Science fiction-ul a fost şi a rămas de departe favoritul meu. Simt o mai mare responsabilitate şi presiune de a crea lucruri şi situaţii credibile atunci când scriu SF. Şi, pentru mine, pare mai real. Întotdeauna m-a fascinat viitorul.

H.N.U.: Scrii cu egală uşurinţă în engleză şi în limba maternă? Sau scrii mai întâi în română şi traduci după aceea?

I.V.: Scriu la fel de uşor, nu şi la fel de bine, dar pentru asta sunt beta reader-ii şi editorii, nu? Instincte umane am scris-o mai întâi în română, după care am tradus-o. Restul textelor au fost scrise direct în engleză. Erau destinate publicului vorbitor de limba engleză şi în felul acesta am câştigat timp.

H.N.U.: De ce ai ales să publici în regie proprie pe Amazon.com şi nu te-ai adresat unei edituri? Este acesta viitorul? Sau editurile vor avea un rol şi in viitor?

I.V.: Bineînţeles că editurile vor continua să fie importante, dar nu în aceeaşi măsură pentru toată lumea. Nu m-am adresat unei edituri mari pentru că eu sunt de părere că ei au o groază de scriitori de-ai lor din care să aleagă ca să-şi mai bată capul şi cu noi, debutanţii. Iar limba va fi mereu un impediment. Oricât lucrezi textul, tot se simte, iar asta înseamnă costuri în plus pentru redactare din partea lor. Aşa, eu îmi asum costurile şi timpul investit. Alternativa ar fi fost să mă adresez unei edituri micuţe, din acelea care se bazează mai mult pe ebook-uri şi print-on-demand. Am văzut titluri care se vând bine, dar am auzit şi mulţi autori care se plâng că nu sunt mulţumiţi de serviciile oferite şi n-am vrut să risc. Înainte de toate, am ţinut să văd cum funcţionează şi ce implică o astfel de colaborare cu Amazonul.

H.N.U.: Ţi-am regăsit semnătura în două dintre antologiile tematice de la Millennium (Steampunk şi Zombii), dar şi în cea despre Timp de la SRSFF/Nemira. Cum se deosebesc aceste poveşti „scrise la comandă” de cele pe care le scrii din proprie iniţiativă?

I.V.: Multă lume le spune poveşti scrise la comandă, dar nu este chiar aşa. Nu m-a obligat nimeni să le scriu, n-am semnat un contract înainte, nu am primit un avans. Eu am vrut să le scriu şi am riscat. Textele puteau foarte bine să nu le placă editorilor şi să rămân cu ele în braţe. Singura diferenţă este că, în cazul antologiilor, există o temă impusă, o dimensiune dată şi un deadline. Dacă mi se pare interesantă tema scriu, dacă nu, îmi văd de treabă şi mă ocup de altceva.

H.N.U.: Ce mai urmeaza? La ce lucrezi?

I.V.: În decembrie este programată să apară a treia nuvelă din seria The Impaler Legacy. După aceea… nu ştiu sigur. În noiembrie aş vrea să lucrez la un text SF. Mi s-a făcut dor să scriu SF şi, cu excepţia nuvelei Instincte umane, n-am scris texte SF de întindere mai mare. Lumea în care se petrece acţiunea este destul de bogată, aşa că încă nu m-am hotărât dacă o să fie o nuvelă sau un roman scurt. O să vedem ce iese.

H.N.U.: Eşti câştigătoarea premiului de încurajare decernat anul acesta la Eurocon. Te-a ajutat în vreun fel acest premiu în ceea ce priveşte vânzările de pe Amazon?

I.V.: Sincer, nu-mi dau seama. Am observat o creştere a vânzărilor în vară, dar dacă aceasta s-a datorat premiului sau pur şi simplu îşi căutau cititorii lecturi pentru vacanţă este greu de spus. Sper să conteze în viitor.

•

interviu realizat în octombrie 2013 şi apărut în Argos nr.4 / 2013

 

Robert J. Sawyer: Science fiction, literatura combinaţiilor stranii

Cel mai cunoscut autor canadian de science fiction, Robert J. Sawyer s-a născut la 29 aprilie 1960. A urmat studii superioare în domeniul jurnalismului de televiziune şi, în 1990, a debutat în literatura science fiction cu romanul The Golden Fleece. Avea să fie doar primul dintr-o lungă serie de cărţi exclusiv science fiction, care i-au adus toate marile premii ale genului, de la Hugo, Nebula şi John W. Campbell Memorial la canadianul Aurora sau japonezul Seiun. Deşi sînt publicate de case de editură americane, romanele sale au protagonişti canadieni şi îşi plasează acţiunea, în bună măsură, în ţara sa natală. Temele sale de predilecţie sînt căutarea inteligenţelor extraterestre (în Golden Fleece, Starplex sau Calculating God), paleontologia şi paleoantropologia (în End of an Era, trilogia Quintaglio, trilogia Hominids) şi explorarea posibilităţilor conştiinţei (în Mindscan, The Terminal Experiment, Rollback sau trilogia WWW). Romanul său Flashforward a stat la baza unui serial de televiziune de succes. Cel mai recent roman al său, Red Planet Blues (2013), are o intrigă detectivistică şi îşi desfăşoară acţiunea pe Marte, planetă colonizată de către om într-un viitor apropiat.

•

Horia Nicola Ursu: Ce citea adolescentul Robert J. Sawyer? Cum ai început să scrii? Şi de ce tocmai science fiction?

Robert J. Sawyer: A fost o combinaţie de factori: la opt ani, în 1968, am văzut 2001: O odisee spaţială la cinematograf; tot cam pe-atunci, am urmărit o parte dintre episoadele seriei originale Star Trek la televizor, dar şi serialele produse de Gerry Anderson la Supermarionation, Fireball XL5 şi Thunderbirds; am crescut pe măsură ce programul Apollo era în plină desfăşurare; în sfîrşit, au mai fost şi primele cărţi science fiction care mi-au căzut în mînă: The Enormous Egg de Oliver P. Butterworth, The Runaway Robot, semnată de Lester del Rey, dar scrisă de fapt de Paul W. Fairman, Trouble on Titan de Alan E. Nourse, Space Skimmer de David Gerrold şi una dintre culegerile de povestiri ale lui Isaac Asimov, The Rest of the Robots.

Mi-au plăcut enorm toate aceste cărţi şi am vrut să încerc să creez eu însumi propriile-mi poveşti. În chip ironic, cea care m-a influenţat cel mai mult a fost, se pare, cea care e considerată a fi cea mai puţin SF dintre acestea, The Enormous Egg, cu situarea sa temporală contemporană, cu atenţia acordată paleontologiei şi cu tonul ei uşor satiric.

HNU: Multe dintre romanele tale explorează conştiinţa umană şi evoluţia acesteia. Ce anume te atrage la această temă?

RJS: Am afirmat adesea că science fiction-ul este literatura combinaţiilor stranii. Unde altundeva poţi întîlni oare o întrepătrundere între calculul cuantic şi paleoantropologie – aşa cum se întîmplă în romanul meu, Hominids? Ce alt gen literar ar permite oare ca teoria informaţiei, comunicarea cu primatele şi politica Chinei să fie elementele care pun intriga în mişcare – cum este cazul trilogiei alcătuite de romanele Wake, Watch şi Wonder?

Pentru o bună parte dintre cărţile mele, mi-am îndreptat atenţia asupra studierii conştiinţei, deoarece aceasta este aria cunoaşterii cu cel mai ridicat grad de interdisciplinaritate; neurologii, cercetătorii din domeniul inteligenţei artificiale, biologii preocupaţi de evoluţie, filosofii, teologii şi aşa mai departe, cu toţii îşi au locul lor la masa dezbaterii privind natura conştiinţei, iar ciocnirea dintre viziunile acestora a fost cea care a furnizat substanţa romanelor mele: The Terminal Experiment, Factoring Humanity, Hominids şi urmările sale, Mindscan, Wake şi urmările sale, Triggers şi, în sfîrşit, romanul la care lucrez acum, care poartă titlul provizoriu The Philosopher’s Zombie.

 

HNU: Am observat, de asemenea, că eşti fascinat de dinozauri şi, în general, de paleontologie. Trilogia Quintaglio, End of an Era, chiar şi Calculating God… De unde vine această fascinaţie?

RJS: Încă de la grădiniţă am fost fascinat de paleontologie şi mai ales de dinozauri; în asemenea măsură încît pînă la jumătatea ultimului an de liceu am avut de gînd să fac carieră în domeniul paleontologiei; am fost chiar acceptat pentru a studia paleontologia la Universitatea din Toronto.

Sînt atras de studierea formelor de viaţă străvechi din acelaşi motiv pentru care mi-e dragă noţiunea de viaţă extraterestră: e vorba de fiinţe străine nouă. E o noţiune interesantă în sine, dar e mai mult de-atît, sînt două domenii care permit speculaţii îndrăzneţe: în paleontologie încercăm să desluşim cum arătau dinozaurii şi, pe baza unui număr redus de indicii, extrapolăm care le erau strategiile de reproducere, cu ce se hrăneau, care le era structura socială. În astrobiologie mergem chiar mai departe: încercăm să ne imaginăm cum ar putea arăta fiinţele extraterestre inteligente, bazîndu-ne doar pe nişte principii, fără a avea măcar un specimen pentru a-l studia.

Apropo de interesul meu pentru aceste domenii: datorită lui, am ajuns să am o relaţie minunată cu Institutul SETI. Sînt singurul autor de science fiction care a fost invitat la cele două simpozioane cu public, SETICon, iar astronomul-şef de la Institut, Seth Shostak, m-a invitat în numeroase rînduri la emisiunea radio pe care o realizează Institutul, Big Picture Science; în schimb, eu am dat numele de Shostakia uneia dintre speciile de fosile marţiene din Red Planet Blues.

Cel mai proeminent paleontolog canadian e Philip Currie, specialist în dinozauri, de la Universitatea Alberta din Edmonton. Eu însumi am fost desemnat de către mass-media canadiană drept cel mai proeminent autor canadian de science fiction. Phil şi-a dorit dintotdeauna să devină scriitor de SF, iar eu mi-am dorit să devin specialist în dinozauri. Amîndoi ne simţim deosebit de entuziasmaţi de ideea că, într-un univers paralel, rolurile noastre ar putea fi inversate.

În ceea ce priveşte pasiunea mea pentru antropologie şi, mai ales, pentru paleoantropologie, aceasta oglindeşte, din nou, interesul meu pentru inteligenţa extraterestră. Un neandertalian sau un individ aparţinînd speciilor Homo Erectus sau Homo ergaster este fundamental diferit de noi; mai mult decît un vulcanian sau un bajoran din Star Trek. Prin urmare, încercarea de a ne închipui care erau procesele cognitive şi modul de viaţă al rudelor sau strămoşilor noştri îndepărtaţi e cel puţin la fel de pasionantă ca o poveste poliţistă.

HNU: Raţionalism vs. misticism, iată o altă temă majoră a scrierilor tale. Cum te situezi în această dispută? Te consideri ateu?

RJS: Sînt ateu, iar la vremea adolescenţei chiar îmi făcusem un titlu de mîndrie din asta. Crescînd, am avut prea puţine contacte cu persoane religioase şi, în sinea mea, eram convins că orice credincios e, cu siguranţă, un prost cu capul plin de iluzii, incapabil de o gîndire critică. La 23 de ani am ieşit de pe băncile facultăţii cu o diplomă în jurnalismul de televiziune şi am obţinut o slujbă la un grup care pregătea o aplicaţie pentru autoritatea canadiană de reglementare în vederea deschiderii unui canal de televiziune multi-confesional. Aveau nevoie de mine fiindcă eram la curent cu toate reglementările din domeniu. Ei bine, am presupus iniţial că voi avea de-a face cu o grămadă de indivizi limitaţi. Imaginează-ţi cît de surprins am fost să descopăr că aveam colegi extraordinar de inteligenţi şi de deschişi la minte, oameni de toate religiile: hinduşi, sikhşi, budişti, evrei şi creştini de toate confesiunile. Unul dintre cei mai străluciţi dintre aceştia era omul însărcinat cu producţia audio-vizuală pentru Armata Salvării canadiană. Oamenii aceştia credeau în lucruri în care eu nu credeam; lucruri pe care, bănuiesc, nu sînt capabil, din punct de vedere al organizării mele neuronale, să le cred; am învăţat însă să le respect credinţele. Îmi place să cred că, atunci cînd pun în discuţie religia în cărţile mele, argumentele mele nu sună a idei primite de-a gata.

•

interviu realizat în aprilie 2014 şi apărut în Ştiinţă & Tehnică nr.45 / aprilie 2015

Marian Truţă: Categoric, avem SF de export!

Marian Truță s-a născut la 24 aprilie 1960, în București. A debutat în Almanahul Anticipația 1987. A publicat povestiri în CPSF Anticipația, Almanahul Anticipația, Galileo, antologiile Alte țărmuri (SRSFF, 2009), Steampunk: A doua revoluţie (Millennium, 2011), Călătorii în timp (Nemira, 2013). A fost redactor-şef al revistelor CPSF-Anticipaţia şi Nautilus. A publicat volumele de proză scurtă Vremea renunțării (Bastion, 2008) şi A doua venire (Nemira, 2013).

Premii: Premiul pentru schiță, Romcon 1986 (pentru „Noapte bună, Tereza“); Premiul Uniunii Scriitorilor din România la Romcon 1987 (pentru „Început de anotimp ploios la Ezary“); Premiul special al juriului la Concursul „Vladimir Colin“, organizat de Editura Nemira, în 1993 (pentru „Nu ne putem abţine să nu vă iubim“). Este membru fondator al Societății Române de Science Fiction și Fantasy (SRSFF).

Prezenţă online: http://www.mariantruta.ro

•

Horia Nicola Ursu: Ce citea tînărul Marian Truță? Cum ai ajuns la F&SF?

Marian Truţă: Tînărul Marian Truţă citea cam tot ce apuca. Am descoperit SF-ul într-o duminică dimineață pe la ora 9, cred că era prin primăvara lui ‘66 sau ’67, când am văzut la televizor un episod dintr-un serial numit Meteor XL5, (Fireball XL5, realizat de Sylvia și Gerry Anderson). Era un film cu păpuși cărora li se vedeau sârmele atunci când se mișcau, dar asta nu conta, important era că în filmul respectiv se întâmplau lucruri ieșite din comun: oamenii se plimbau nestingheriți prin spațiul cosmic, pilotau nave grozave, se luptau cu forțele răului și le învingeau de fiecare dată. Fabulos, nu-i așa? Mai ales că în filmul acela am văzut pentru prima oară un robot. Părea făcut din pahare de plastic transparente, lipite cap la cap și în care cineva aruncase un pumn de beculețe, dar pentru mine robotul Robert a fost, la vremea respectivă, o revelație.

Apoi, după Meteor XL5, în 1969, a urmat întâlnirea cu H.G. Wells. Am citit Primii oameni în Lună și Omul invizibil. Restul, Jules Verne, Beleaev, Colin, Mihu Dragomir, Radu Nor, Gerard Klein, Cecilia Dudu, Viorica Huber, Adrian Rogoz și mulți, foarte mulți alții, au venit cât se poate de firesc.

HNU: Faci parte dintr-o generaţie scriitoricească ce a avut parte de „vremuri  interesante”. Ai fost activ în fandom şi ai debutat înainte de 1989. Care crezi că sînt cele mai semnificative diferenţe între fandomul pre-1989 şi cel de acum?

MT: Coeziunea. Înainte de ’89 exista un soi de „frăție”, aveam sentimentul că fac parte mai degrabă dintr-o familie decât dintr-un grup. Sigur, ca în oricare familie mare existau ierarhii și cutume, oameni luminoși, dar și oameni întunecați. Erau întâlniri la cenacluri în care sângele țâșnea până-n tavan, textele citite erau făcute praf și pulbere cu minuție și aplicație, dar cât se poate de argumentat. Nu te puteai supăra atunci când CTP, sau Cristian Lăzărescu, sau Cristian Tamaș, sau oricine altcineva te încondeia, pentru că toți oamenii aceia recurgeau la argumente. Și aveau un fundament cultural de care nu aveai cum să nu ții seama. Acea minunată camaraderie și frăție se prelungea și în afara cenaclurilor, eram prieteni zi de zi și ceas de ceas.

Mi se pare că astăzi lucrurile stau altfel. Lipsește coeziunea. Sigur, condițiile sunt altele. Nu sunt nostalgic după acele vremuri, doar constat niște fapte. Spre exemplu, înainte de ’89 exista un liant care aduna la un loc, anual, câteva sute de fani SF din toată țara: banii UTC-ului. Astăzi, o mulțime de oameni vor să facă bani din SF, ceea ce, în opinia mea, este un lucru foarte greu, un pic ridicol și neinspirat, pentru că România tinde să devină o țară de analfabeți funcționali, în care consumul de carte apare majorității ca o ciudățenie de prost gust. Are vreun rost să comparăm tirajele din 2014 cu tirajele dinainte de 1989? Încercările, lăudabile și eroice, ale unora și altora de a aduna la un Romcon sau un Festival fani din toată țara reușesc doar să arate cât de mult a involuat fandomul față de ce era el înainte. Repet, nu-s nostalgic după acele vremuri, nu stau să înșir aici cauze și motive. Doar observ câteva lucruri.

HNU: Deşi ai publicat îndeajuns de multe poveşti înainte şi după 1989, debutul editorial propriu-zis s-a petrecut abia în anii din urmă (2007, la Bastion). De ce atît de tîrziu?

MT: Se putea și mai târziu. Sau chiar niciodată. Aproape că renunțasem la scris, mă rupsesem de câțiva ani de fandom. Meritul îi revine lui Cornel Secu, el mi-a spus prin 2007 să-i dau un volum. Venise la București special pentru asta. Nu doar pentru mine, venise pentru mai mulți autori din București, printre care Dănuț Ungureanu și Cristian M. Teodorescu. Fără prea multe parlamentări, mi-a pus în față un contract pe care l-am și semnat și, ce să vezi, m-am trezit că trebuie să scriu din nou. Să reformatez texte mai vechi, să imaginez altele noi. Și așa a apărut Vremea renunțării, în 2008.

HNU: Cel de-al doilea volum al tău a văzut lumina tiparului abia anul trecut, la Nemira, şi e o colecţie de povestiri cu tematică ucronică. E una dintre temele care te pasionează, dupa cum poate constata oricine te-a citit. Cum te documentezi pentru a scrie o istorie alternativă?

MT: Istoriile contrafactuale, ucroniile, universurile paralele sunt teme spectaculoase, care permit o desfășurare formidabilă de mijloace de expresie. Cred că aici se regăsesc cel mai bine zonele în care SF-ul difuzează în mainstream și se lasă îmbibat, la rându-i, de mainstream.

Documentarea unui astfel de text este relativ ușoară. Internetul se dovedește a fi o unealtă puternică. Mie, cel puțin, îmi oferă o rezoluție la care nici nu visam în urmă cu douăzeci de ani. Orice scriitor care explorează o istorie alternativă își poate stabili acum, după cum dorește, finețea granulației unui text, săpând atât cât consideră de cuviință în această rețea gigantică numită Internet.

HNU: Ai fost unul dintre „stîlpii” reînfinţării cenaclului Prospectart şi eşti vicepreşedintele SRSFF, o organizaţie care a trecut prin multe schimbări – spre bine, dacă e îngăduit să-mi exprim opinia – de-a lungul celor, iată, cinci ani de activitate. A fost această evoluţie una forţată de împrejurări sau plănuită? Care mai este relevanţa unei astfel de organizaţii – şi a fandomului în general – în epoca internetului?

MT: SRSFF a apărut în 2009. Evoluția organizației a fost marcată și de împrejurări, nu numai de planuri precise. Dar, trebuie să atrag atenția, împrejurările favorabile apar numai în calea celor pregătiți. Spre exemplu, antologiile SRSFF care apar acum la Nemira, după ce, la un moment dat, fusesem lăsați baltă de o altă editură care inițial își asumase ferm proiectul. Seriozitate dâmbovițeană, deh.

Despre relevanța unei organizații de acest tip se poate discuta mult și bine. Se poate spune orice, de la inutilitatea existenței până la necesitatea ființării ei. Dincolo de ceea ce se poate spune, argumentat sau dictat doar de simple umori, SRSFF și-a indeplinit toate obiectivele asumate. În ciuda tălpilor, în ciuda cârcotelilor, în ciuda ranchiunelor. Mi-aduc aminte de un domn care trâmbița prin diferite locuri că dacă SRSFF realizează măcar un sfert din ceea ce ne-am propus, atunci el vine și ne pupă mâna. E un exemplu din declarațiile caraghioase cu care am tot fost întâmpinați, în decursul timpului, de unii și de alții.

Așadar, este relevantă SRSFF? Sincer, habar n-am. Și nici nu-mi bat capul cu asta. Prefer să-mi văd de lucru. Slavă Domnului, avem prea destule de făcut ca să ne pierdem vremea cu fleacuri.

HNU: Esti redactor-şef la Nautilus şi ai preluat de curînd frîiele CPSF-Anticipaţia. Cum te descurci cu amîndouă? Sînt acestea complementare sau concurente? Cum anume decizi ce va merge spre una sau cealaltă dintre publicaţii?

MT: Sunt mai degrabă complementare decât concurente. Nici n-ar avea cum să fie altfel, n-am puterea să mă disociez în mai mulți, așa cum unii politicieni, spre exemplu, o au. În fine. Revista Nautilus este antecamera CPSF. Ceea ce înseamnă foarte mult pentru autorii care abia acum își fac simțită vocea. Selecția textelor este activitatea care consumă cel mai mult timp. După primul triaj, în care sunt eliminate textele care nu respectă nimic, care nu au diacritice sau au formatări aberante, rămân textele care merită studiate. Primul lucru pe care îl caut la un autor nou este sonoritatea și muzicalitatea frazei. Literaritatea textului primează în fața ideii sau a temei. Dacă există aceste calități chiar și în stadiu embrionar, textele trec în Nautilus. În CPSF este ceva mai complicat, acolo ne străduim să avem doar calitate și încă de un nivel cât mai ridicat.

HNU: Te ştiu adept al cărţii electronice şi ai publicat pe blogul tău unul dintre cele mai comprehensive „ghiduri” pentru cei dornici de afirmare pe această cale, via self-publishing. Cu toate acestea, n-ai urmat propriile sfaturi şi ai ales să publici pe căile tradiţionale. De ce? Şi care-i opţiunea cea mai potrivită pentru un tînăr autor talentat (nu vorbim acum de veleitari)?

MT: Am fost și rămân partizanul cărții digitale. După cum cred, în continuare, în potențialul conceptului de self-publishing. Să le luăm pe rând:

1. Cartea digitală a câștigat deja bătălia cu cartea tipărită. Oricât s-ar agita unii și alții, că iată cât de bine miroase o carte tipărită (un argument discutabil, în realitate o carte abia scoasă din tipar pute și are o anumită toxicitate), că foșnetul hârtiei… Oameni buni. Gata. Game over. Cartea pe print o să devină, mai devreme sau mai tîrziu, un obiect de lux, apreciat de cunoscători și de colecționari. Firește, acolo unde oamenii încă vor mai ști să citească. Nu pot să nu remarc și o anumită ipocrizie. În realitate, nouă din zece auto-martiri ai cărții tipărite, care declară că ar adulmeca-o de trei ori pe zi, nu știu cum să descarce mai iute de pe Internet versiunea piratată a cărții „ics” sau „pics”.

2. Despre self-publishing sau auto-publicare au vorbit oameni mai isteți decât mine. Nu pot decât să mă bucur pentru că există această variantă. Auto-publicarea nu înseamnă în mod necesar dispariția editurilor ci oferă acestora posibilitatea de a-și diversifica serviciile. Astfel, un autor care dorește să se auto-publice poate recurge la serviciile unei edituri pe partea de redactare după care, odată stabilizată opera, autorul devine propriul editor, distribuitor, PR ș.a.m.d. Auto-publicarea poate fi o foarte puternică unealtă de promovare a noilor scriitori. Se poate stabili, așadar, o relație simplă: lansare prin auto-publicare, consacrare prin editură. Vezi, spre exemplu, cazul lui Hugh Howey, care și-a publicat singur, pe Amazon, seria Wool. Rezultatul? Hugh Howey a ajuns pe val și a început să fie tradus. Primul roman din serie a apărut și în România, la editura Nemira, este vorba despre Silozul, și, din câte cunosc, urmează să apară cât de curând și celelalte romane. Sigur, e cât se poate de adevărat că auto-publicarea nu atrage după sine și celebritatea.

Cât despre mine, nu am decât două volume pe print, primul a apărut pe vremea când, în România, conceptul de self-publishing îmi era total necunoscut, iar al doilea a apărut la Nemira ca urmare a unei promisiuni mai vechi. Trag nădejde ca într-un viitor cât mai apropiat să ajung să folosesc și această resursă grozavă oferită de self-publishing.

HNU: Scriitorul Marian Truţă? Editorul Marian Truţă? Promotorul Marian Truţă? Cine-i „cel mai tare din parcare”?

MT: Nu mă consider promotor, nu am calitățile necesare pentru așa ceva. Nici editor nu sunt, doar dau o mână de ajutor la câteva proiecte literare. Așadar, mai rămâne doar scriitorul, dar, din nefericire, în ultima vreme a trebuit să facă pasul înapoi, alungat de împrejurări exterioare mai puțin prielnice scrisului. Îmi doresc să se întâmple cât mai repede revanșa scriitorului în fața lucrurilor care s-au pus împotriva sa.

HNU: Ştiu că lucrezi la un roman în colaborare cu Dănuţ Ungureanu. E mai uşor în tandem? Cum decurge această colaborare efectiv: v-aţi făcut un plan şi v-aţi împărţit sarcinile?

MT: Nu este nici mai ușor și nici mai greu să scrii în tandem, este doar o experiență diferită. Sunt lucruri noi, de care trebui să se țină seama pentru a obține, la sfarșit, un produs literar unitar, echilibrat și armonios. Maniera de lucru a fost simplă. Am inventat un sinopsis cât mai amănunțit, am imaginat scenele obligatorii din roman, am stabilit uneori detalii la nivel de frază. După care am început să scriem. Și, inevitabil pentru mine, am ieșit din sinopsis. Asta este partea cea mai frumoasă a scriiturii în doi, să-l surprinzi pe celălalt cu fragmente de text care n-au fost planificate. Firește, planul general a fost respectat, dar detaliile au tot fost modificate pe măsură ce scriam. Pentru mine, atunci când textul își revendică o anumită independență, este semnul că lucrurile sunt pe drumul cel bun. Romanul a fost deja predat la Nemira, ar urma să apară în această primăvară.

HNU: La ce anume mai scrii? Ce ne pregăteşti?

MT: Din lipsă de timp, deocamdată nu scriu nimic. Am câteva nuvele începute mai demult, poate voi reuși, totuși, peste vară, să închid măcar una dintre ele.

HNU: Care-ţi sînt autorii favoriţi din F&SF-ul românesc şi în ce măsură crezi că aceştia (sau alţii, care nu-ţi sînt neapărat pe plac, dar al căror potenţial îl recunoşti) ar putea fi citiţi cu aceeaşi plăcere (şi percepuţi la justa valoare) şi de un cititor din altă cultură? Avem F&SF bun de exportat?

MT: Încep cu ultima parte din întrebare: da, categoric, avem SF bun de export. Cu condiția să fim atenți unde anume exportăm. Aici este vorba de o anumită sonoritate, de o anumită structură a culturii noastre. Un text scris de un autor român poate fi perfect perceput în Bulgaria sau în Ungaria, să zicem. Dar când luăm proza respectivă și o aruncăm peste ocean, în America, constatăm că nu prinde și nu este înțeleasă. Nu este vorba de calitate, ci de alți factori. Nu avem o cultură inferioară altora, avem doar alte repere interioare pe care alții nu le pot percepe. Asta nu înseamnă că scriem mai prost sau mai bine ca alții, înseamnă că, uneori, nu avem universalitate. Unii autori de la noi pot fi universali, spre exemplu Cristian M. Teodorescu, autorul cu cel mai autentic SF de la noi. Alții n-au deloc fibra aceasta. Eu, spre exemplu, nu cred că am vreo proză care să poată fi apreciată mai departe de țările vecine. Ai vedea „Cu Gagarin pe Calea Victoriei” gustată de americani? Nu cred.

În afară de Cristian M. Teodorescu îl mai văd perfect exportabil pe Liviu Radu. Mai sunt o serie de autori care caută dimensiunea aceasta, a universalității, și uneori chiar reușesc s-o prindă: George Lazăr și Florin Pîtea, spre exemplu. Apoi mai sunt niște autori care, lucru foarte interesant, ar căpăta universalitate dacă ar renunța la SF: Dănuț Ungureanu și Michael Haulică sunt doi care îmi vin acum în minte.

Nu pot da sugestii sau sfaturi cum să scriem ca să fim exportați. În SF-ul nostru se înțelege prin „export literar” pătrunderea, mai ales, pe piața nord-americană. Nu cred că ar trebui să facem din asta un țel unic. Cred că lucrul cel mai important este să ne exprimăm în scris cu maximă onestitate și să nu căutăm cu tot dinadinsul să repetăm formule și rețete dintr-o anumită piață de SF. Există temerari care chiar renunță la limba română și scriu direct în engleză, sperând astfel să reușească să fie receptați și apreciați peste ocean. Mi se pare un efort complicat, dubios și lipsit de șansă. În fine, nu-s eu vreo instanță să emit judecăți în privința asta. Fiecare face cum dorește. Dar, atâta vreme cât ne păstrăm decența și onestitatea în demersurile noastre literare, nu vom avea decât de câștigat. Aici, la noi, sau în Bulgaria, sau în Polonia, sau în China.

•

interviu realizat în aprilie 2014 şi apărut iniţial în Argos nr.7

Csilla Kleinheincz: O descoperire necontenită a lumii şi a sinelui

Csilla Kleinheincz este o scriitoare de origine ungaro-vietnameză, născută la 26 august 1978. Locuieşte la Budapesta împreună cu fiica ei. A debutat cu poezie în 1999, a colaborat la diferite reviste literare sau de gen şi a publicat pînă în prezent două romane: VÁROS KÉT FÜL KÖZÖTT (Oraşul dintre urechi – 2005) şi OLOMERDŐ (Pădurea de plumb – 2008) şi o culegere de povestiri, NYULAK, SELLŐK, VISZONYOK (Iepuri, sirene, relaţii – 2009). Povestirile ei au fost traduse în limba engleză (în antologiile INTERFICTIONS, THE HEIRESSES OF RUSS şi APEX BOOK OF WORLD SF 2), portugheză, finlandeză, cehă şi estonă. În calitate de traducător – a absolvit un curs postuniversitar şi un masterat în traducere – a transpus în limba maghiară scrierile unor Peter S. Beagle, Kelly Link, Ursula K. LeGuin şi Catherynne M. Valente. Începînd din 2012 conduce editura budapestană Ad Astra. În timpul liber rămas editează revista online SFmag şi face parte dintr-o trupă de teatru de amatori.

•

Horia Nicola Ursu: Ad Astra este, cred, cea mai interesantă şi mai dinamică editură din Ungaria în domeniul science fiction. În mai puţin de un an, aţi reuşit să publicaţi în traducere cîteva dintre cele mai importante nume din F&SF-ul contemporan. Ce ne poţi spune despre geneza editurii?

Csilla Kleinheincz: Ar fi imposibil să vorbim despre Ad Astra fără a menţiona mai întâi SFmag, o revistă online maghiară fondată în 2010 de către cîţiva dintre scriitorii, traducătorii şi criticii SF aparţinând tinerei generaţii. Scopul declarat al SFmag a fost acela de a aduce publicul maghiar în contact cu SF-ul internaţional contemporan, prin publicarea de proză scurtă, eseuri şi recenzii. SFmag a subliniat o tendinţă deja existentă în SF-ul maghiar, de schimbare a mentalităţii, de conştientizare, de către cititori şi editori deopotrivă, a dinamicii SF-ului contemporan.

Ad Astra s-a născut în urma întâlnirii dintre vizionarii de la SFmag, un editor profesionist de SF şi un cititor pasionat care deţinea mijloacele financiare necesare pentru a publica în ungureşte operele care erau recenzate în SFmag. Intenţia noastră fermă a fost aceea de a depăşi bariera a ceea ce e considerat „valoare sigură” în sistemul editorial SF din Ungaria, publicând ficţiune de calitate şi nu mai puţin accesibilă. Sperăm că vom reuşi acest lucru.

HNU: Cum alegeţi autorii pe care îi veţi publica? Care sînt criteriile decisive în alegerea unei cărţi pentru planul editorial?

CK: Avem un plan editorial destul de restrîns, fiindcă vrem să publicăm doar atîtea cărţi cîte putem susţine din toate punctele de vedere, iar asta înseamnă între 9 şi 12 titluri pe an. Acest lucru ne obligă la o selecţie severă, pentru ca fiecare titlu să îndeplinească toate criteriile pe care le considerăm importante: vrem scrieri proaspete, vrem să introducem idei, teme şi subgenuri noi, care au lipsit de pe piaţa ungară, vrem opere considerate inovatoare de către critici şi cititori, vrem cărţi care să provoace fie prin tematică, prin idei sau prin stil. Intenţia noastră e de a ne concentra asupra SF-ului din întreaga lume şi vrem o paletă cît mai largă de „arome”. Atunci cînd publici un număr mic de titluri, îţi doreşti ca fiecare dintre ele să fie memorabil, să placă cititorilor, să fie o surpriză.

HNU: Ştiu că urmează să publicaţi şi scrieri ale unor autori unguri. Ne poţi dezvălui mai multe?

CK: Avem o ştachetă foarte ridicată în procesul de selecţie; în definitiv, fiecare autor autohton va ocupa un loc în planul nostru editorial care ar fi putut fi al unei vedete internaţionale. În prezent avem în lucru două manuscrise ungureşti, ambele romane de debut, ambele aparţinînd unor scriitoare. Cel dintîi va apărea chiar în acest an şi e o istorisire în cheie realist-magică a bătăliei de la Stalingrad; romanul se intitulează INGÓKÖVEK: SZTÁLINGRÁD MÁSIK CSATÁJA (Pietrele echilibrului: cealaltă bătălie de la Stalingrad) şi e scris de Judit Lőrinczy. Există numeroase ficţiuni ce au ca fundal al Doilea Război Mondial, dar foarte puţine dintre ele vorbesc despre frontul sovietic; cartea poate fi citită şi ca o ficţiune istorică, în al cărei fir narativ e împletit un simbolism straniu, magic.

HNU: Fiecare dintre cărţile voastre a apărut simultan în variantă tipărită şi electronică. Se poate vorbi de o piaţă a cărţilor electronice în Ungaria? Vor dispărea în curînd cărţile tipărite?

CK: Nu cred că tipăriturile sînt pe cale de dispariţie, cel puţin nu într-un viitor foarte apropiat, deşi numărul cititorilor este, din păcate, în scădere. Deocamdată, cărţile electronice există în paralel cu cele tipărite şi cititorul le alege în funcţie de anumite priorităţi. Dacă vrei să citeşti ceva o singură dată sau dacă nu vrei să cari după tine o valiză de cărţi atunci cînd pleci de-acasă, vei alege varianta comodă, e-book. Proporţia cărţilor electronice nu depăşeşte însă 10% din numărul celor tipărite.

Faptul că oferim cărţi electronice lipsite de îngrădiri DRM simultan cu volumele tipărite e de folos publicului care le apreciază şi, totodată, combate pirateria. Subliniez necesitatea absenţei îngrădirilor DRM, fiindcă singurii care sînt incomodaţi de acestea sînt cititorii oneşti, care au cumpărat cărţile electronice în mod legal. Formatul de DRM social pe care-l utilizăm e, în egală măsură, în avantajul cititorilor şi al editorului, fiindcă e o expresie a încrederii reciproce. Noi afirmăm astfel că sîntem convinşi că marea majoritate a cititorilor noştri nu sînt piraţi şi, surpriză! chiar aşa este: cărţile noastre nu sînt copiate ilegal. Încrederea e rentabilă.

HNU: Ştiu că Ungaria a avut privilegiul de a avea acces la mult mai mulţi autori clasici de science fiction înaintea căderii comunismului decît s-a întîmplat aici, în România. Dacă ar fi să compari fandomul maghiar cu cel din alte ţări, cum l-ai descrie?

CK: Nu sînt îndeajuns de familiarizată cu fandomul altor ţări pentru a putea face o comparaţie. Pot spune însă că în fandomul maghiar există o polarizare: generaţia mai vîrstnică e mai familiarizată cu SF-ul clasic şi aşteaptă ceva similar şi de la cărţile SF ce se publică în prezent, dar există şi o altă grupare care citeşte în engleză e la curent cu ceea ce se întîmplă pe plan mondial datorită internetului şi aşteaptă cu nerăbdare noutăţile. Singurul premiu pentru SF din Ungaria, premiul Zsoldos Péter, reflectă mai degrabă preferinţele generaţiei mai vîrstnice.

HNU: Dacă aş vrea să aflu mai multe despre SF-ul din Ungaria, ce autori mi-ai recomanda să citesc în primul rînd şi de ce?

CK: În ordine cronologică, l-aş recomanda pe Péter Zsoldos, ale cărui opere, deşi sînt scrise în stilul Vîrstei de Aur, şi-au păstrat neştirbite calităţile odată cu trecerea timpului. Ar mai fi şi un science fiction noir, KIÁLTS FARKAST (Strigă: Lupul!) de András Gáspár. Tetralogia CSODAIDŐK (Era minunilor) de Etelka Görgey (care scrie sub pseudonimul Raana Raas) e o saga familială foarte bine scrisă şi situată în viitor, cu un accent puternic pe latura politică şi cea a evoluţiei religiei; a fost una dintre seriile care au devenit best-seller şi şi.a găsit cititori şi în afara fandomului SF. Dintre scriitorii mai tineri, ale căror scrieri din ultimii cinci ani merită citite fără excepţie, i-aş pomeni pe Zoltán László şi Botond Markovics (Brandon Hackett). Markovics e interesat îndeosebi de viitorul post-uman şi trans-uman, iar viitorurile pe care le imaginează sînt, deopotrivă, grandioase şi înspăimîntătoare; Zoltán László experimentează cu fiecare nouă lucrare, astfel încît a scris pînă acum cyberpunk postcomunist, science fantasy tolkienian şi o carte avînd ca temă călătoria în timp. În ceea ce priveşte proza scurtă, Viktor Juhász şi Anita Moskát scriu excelent, posedă fiecare o voce unică şi au idei care-ţi rămîn în minte mult timp după lectură.

HNU: Crezi în existenţa unei specificităţi naţionale a science-fiction-ului? Mai concret: e diferit SF-ul european de cel anglo-american?

CK: Desigur, există scrieri ce pot fi recunoscute imediat ca fiind maghiare, fie pentru că pornesc de la mitologia maghiară, fie fiindcă sînt reflecţii asupra prezentului acut. Dar nu cred că diferenţele dintre un SF naţional şi altul sînt mai mari decît cele dintre două modalităţi de abordare în cadrul aceluiaşi gen. La urma urmei, cu toţii explorăm condiţia umană în ceea ce scriem, iar umanismul e o valoare universală. S-a spus că SF-ul est-european ar fi sumbru şi deprimant, dar pesimismul nu e nicidecum un monopol al est-europenilor. Pe măsură ce lumea SF-ului se internaţionalizează, cuprinzînd tot mai mulţi autori non-anglofoni, pe măsură ce autorii au mai mult acces la influenţe din toate părţile lumii, contribuţia acestora la SF-ul global devine mai curînd o realizare individuală decît suma unor exemple de SF naţional.

HNU: Eşti, pe lîngă editoare, şi autoare de science fiction şi fantasy. Mai găseşti timp pentru a scrie? La ce lucrezi acum?

CK: Ad Astra îmi ocupă cea mai mare parte a timpului în prezent, dar lucrez la o urmare a celui de-al doilea roman al meu, ÓLOMERDŐ (Pădurea de plumb), care e bazat pe mitologia şi basmele maghiare, cu un strop de dark fantasy. Nu-mi pare însă deloc rău că nu mai pot să scriu la fel de mult ca înainte. Am pornit de la zero cu această editură şi n-a fost uşor deloc, dar mi-am împlinit un vis, iar a fi editor, a-i ajuta pe ceilalţi să-şi facă auzită vocea, e o profesie extraordinar de frumoasă.

HNU: Cum ai început să citeşti şi să scrii science fiction şi fantasy? Care-ţi sînt autorii preferaţi?

CK: Am început să scriu şi să citesc F&SF încă din copilărie şi, pe măsură ce am crescut, gusturile mele s-au mai rafinat. A citi SF e o descoperire necontenită a lumii şi a sinelui. Cred că am fost influenţată cu precădere de proza scurtă a unor autori precum Ray Bradbury, Roald Dahl şi Kelly Link, iar dintre cărţile care au avut cea mai puternică influenţă asupra mea în anii de formare aş enumera TOŢI OAMENII SÎNT MURITORI de Simone de Baeuvoir, MOMO al lui Michael Ende, CRONICILE MARŢIENE şi OCTOBER COUNTRY ale lui Bradbury, ULTIMA LICORNĂ a lui Peter S. Beagle şi ÎNTOARCEREA DIN STELE a lui Stanislaw Lem. Am citit multe cărţi bune de-atunci, dar cred că lecturile din adolescenţă sînt cele care te marchează cu adevărat.

HNU: Ce ştii despre SF-ul din România? E vreo şansă să vedem într-o bună zi un autor român publicat la Ad Astra?

CK: Anul trecut, SFmag a publicat o serie de articole despre SF-ul românesc, şi mare parte din ceea ce ştiu provine din acestea. Cu excepţia cîtorva povestiri, autorii români n-au avut parte de traduceri în Ungaria, iar această stare de fapt se datorează, pe de o parte, filo-occidentalismului sistemului editorial, iar pe de alta, lipsei de motivaţie. Ad Astra intenţionează să schimbe lucrurile, publicînd o serie de antologii, iar unul dintre primele volume va fi dedicat prezentării unor autori români. Cît despre romane… le aşteptăm cu drag!

•

interviu realizat în martie 2013 şi publicat iniţial în Ştiinţă & Tehnică nr.23, martie 2013

Sebastian A. Corn: Avem obligaţia să ne luăm la trîntă cu sistemul

Sebastian A. Corn este pseudonimul „oficial” al lui Florin Chirculescu, medic de profesie, specialist în chirurgie toracică şi posesor al unei biografii spectaculoase: s-a născut în 1960 la Bucureşti, a copilărit în Guineea, la Conakry, a studiat medicina şi, la începutul carierei profesionale, a fost medic de bord şi a navigat de-a lungul şi de-a latul Pămîntului, la fel ca unul dintre eroii săi preferaţi, Corto Maltese. A debutat în 1993 în Jurnalul SF, fiind probabil cel mai cunoscut exponent al unei generaţii literare de excepţie. Alături de grupul informal al „celor care nu” (numiţi şi „grupul de la Ploieşti”: Dănuţ Ivănescu, Don Simon, Doru Stoica, Michael Haulică etc.), a revoluţionat felul de a scrie şi de a percepe literatura SF, punînd accent pe valoarea literară mai presus de orice şi eliberîndu-se de constrîngerile stilistice ale genului. Scrierile sale i-au adus numeroase premii, între care se cuvin amintite un premiu pentru debut la Eurocon 1995 (Glasgow), premiul editurii Nemira, două premii Colin (în 2006 şi 2010) şi peste treizeci de distincţii la diverse concursuri literare de gen. A fost redactor al primei serii a revistei Nautilus, a editat o pagină de SF în cotidianul Curierul Naţional și, împreună cu Alexandru Mironov, antologia bilingvă Nemira ’96.

Volume publicate: 2484, Quirinal Ave. (Nemira, 1996); Aquarius (Olimp, 1996); Să mă tai cu tăișul bisturiului tău, scrise Josephine (1998); Cel mai înalt turn din Baabylon (Nemira, 2002); Imperiul Marelui Graal (Diasfera, 2006); Vindecătorul (Cartea Românească, 2008); Adrenergic! (Millennium, 2009); Skipper de interzonă (Millenium, 2012); Ne vom întoarce în Muribecca (Nemira, 2014); Eucronoza şi alte nuvele (Millennium, 2017).

•

Horia Nicola Ursu: Ai o biografie similară cu acelea, misterioase şi aventuroase, pe care le citeam, invidioşi, pe coperta patru a cărţilor de aventuri: ai crescut în Conakry, ai navigat, ai scris o căruţă de cărţi, eşti chirurg… Ce citea tînărul Florin Chirculescu?

Sebastian A. Corn: Ce să citească? La început citea chiar acele cărți de aventuri pe care le citeam cu toții, pe timpuri… Winnetou… cred că l-am citit de 7-8 ori; După douăzeci de ani de Dumas (mi-a plăcut mai mult decît Cei trei muschetari!) l-am citit cam tot de atîtea ori. Cireșarii – i-am recitit și la 45 de ani. Revenind la copilărie, însă, pe la 12 – 13 ani, am încasat un șoc literar, că nu știu să-i zic altfel: i-am citit pe E. A. Poe și pe Dino Buzzati, iar cărțile lor m-au dat peste cap. Gordon Pym și Secretul pădurii bătrîne… Ce texte! După ce i-am descoperit pe cei doi, am căutat alți și alți scriitori care să se situeze pe undeva prin arealul imaginar deschis de Poe și de Buzzati. La un moment dat, pe la 16 ani, i-am descoperit pe Marquez și pe Faulkner, și, din clipa aceea, „imaginea” de literatură dorită a căpătat o consistență care nu m-a lăsat nici pînă azi. Îmi mai plăceau, teribil de mult, cărțile de călătorii și de explorări geografice. De altfel, cel mai mult și mai mult, mi-ar fi plăcut să fiu explorator sau arheolog. Apropo de asta, cartea primită de la tine, The Abominable [cel mai recent roman al lui Dan Simmons – n.red.], se referă din plin la personajele care m-au emoționat cel mai mult în copilărie: George Mallory și Sandy Irvine, cei despre care n-o să aflăm niciodată, poate, dacă n-au cucerit Everestul încă din 1924…

HNU: Cum s-a produs debutul tău şi care e povestea pseudonimului tău, Sebastian A. Corn?

AC: Debutul a fost prin 1993, în JSF, cu o povestire, „Snorky”, despre un delfin folosit în misiuni militare. Povestea pseudonimului e ceva mai elaborată și puțin mai veche. Eram la Breaza cu vărul meu – pictorul din Iovik [nuvelă de Sebastian A. Corn, aflată în curs de apariţie în seria Novella de la Millennium Books], ca să fiu mai precis -, iar el mi-a anagramat numele și a ieșit… F. C. Cornul. Mult mai tîrziu, pe cînd am început să particip la concursurile literare SF din anii nouăzeci, mă tot gîndeam la un pseudonim și mi-am amintit de episodul de la Breaza. „Sebastian” se trage de la prima mea încercare de a publica un poem în proză, în România Literară, prin 1976, cînd semnasem o scrisorică adresată redactorului șef al publicației cu numele de… nu rîde, Sebastian Gard. Mi se părea mie că sună mai misterios așa, că sînt mai dat dracului, dar chestia asta nu l-a impresionat pe redactorul șef. Mie mi-a plăcut, însă, așa că am cuplat Sebastian cu Corn și a dat pseudonimul meu, la care am adăugat A., de la Aaron, un nume evreiesc care îmi place foarte mult.

HNU: Cum ai ajuns sa colaborezi cu JSF-ul si cum de-ai devenit unul dintre „cei care nu”? Şi, chiar aşa, de ce tocmai SF?

SAC: În 1993 a avut loc Ploconul de la Ploiești – ce nume mai tare de convenție românească, decît… Plocon? În fine… Acolo luasem premiu cu „J. Hristo Ltd”. După ce-am primit premiul, am început să trimit texte într-o parte și în alta, iar cel care a răspuns primul a fost Adi Bănuță, de la JSF. Ne-am întîlnit, i-am dat „Snorky”, de care a fost vorba mai sus, la care am mai adăugat cîteva povestiri și nuvele. Eu habar n-aveam de „cei care nu”, la fel cum nici ei habar n-aveau de mine, numai că textele pe care le scriam făceau parte din aceeași „trasă” literară, așa că a fost cît se poate de normal să mă alătur lor – lui Mike, lui Yvone, lui Don Simon, lui Doru Stoica… Cît despre SF… Știu eu dacă noi scriam SF? SF-ul era, pentru noi, doar un areal imaginar permisiv pentru genul de literatură pe care îl practicam. Dacă ne întrebai pe vremea aceea ce anume scriam, n-am fi fost în stare să spunem că scriem un SF standard și niciodată n-am pretins acest lucru, chestie care ne-a costat și încă ne mai costă din punctul de vedere al „puriștilor”… Mai degrabă aș circumscrie felul în care scriam (și scriem) unui concept pe care l-aș denumi „fusion”… Dar ce contează opinia mea, sau a „celor care nu”? Noi scriem. Punct.

HNU: Ai fost unul dintre răsfăţaţii generaţiei JSF. Ai luat o grămadă de premii şi ai publicat cel dintîi dintre congenerii tăi, şi nu doar un volumaş de povestiri, ci mai multe romane, toate la edituri prestigioase. Te-ai gîndit vreodată să te laşi de meseria ta de baza şi să te ţii doar de scris?

SAC: Mereu mă gîndesc la asta cînd am mult de scris, pentru că n-am timp suficient, dar cum aș putea s-o fac? Chirurgia este, și ea, o obsesie. Este adrenalinică. Este o meserie… utilă. Îmi place prea mult ca s-o abandonez. În plus, am părerea că un autor, sau scriitor, cum vrei să-i spui, trebuie să trăiască în direct o sumedenie de experiențe, așa că-i trebuie și un job, măcar ca să vadă cum se cîștigă banii în mod obișnuit.

HNU: Ce-mi poţi spune despre cărţile pe care le-ai publicat sub alte pseudonime decît cel consacrat? Care-s acelea? Şi de ce un alt pseudonim? Sînt cărţi de care eşti mai puţin mîndru decît de celelalte, cele publicate sub pseudonimul „oficial”?

SAC: Au fost cărți scrise la comandă editorială. Aveam nevoie de bani și am intrat în acest joc cu finalitate financiară. Prefer să uit de ele; dacă nu m-ai fi întrebat acum despre episoadele cu pricina, nici nu mi-ar fi venit în minte. Dar am făcut asta, n-am cum să spun că n-am făcut-o. Literatura, însă, n-ar trebui să aibă finalitate financiară, adică nu trebuie să te apuci să scrii o carte cu gîndul că vei face bani de pe urma ei, a scrie e altceva, e un ritual care îți servește ție, scriitorului, pentru a-ți așterne lumea în fața cititorilor, e un fel de „exhibiționism” elaborat, remixat cu creativitate, ține de dorințele tale adînci… (Ce fițos m-am exprimat!). Ca să-ți răspund la întrebare, însă, o să-ți zic așa: nu, nu sînt mîndru de acele cărți. Din păcate nu sînt mîndru nici de anumite cărți pe care le-am scris fără motivație financiară.

HNU: Noul roman apărut la Nemira, Ne vom întoarce în Muribecca, este, după spusele tale, „un prilej ca să discut despre comunism vs. capitalism, consumerism vs. morală”. Poţi să elaborezi un pic?

SAC: Dacă mi-ai fi spus acum 20 de ani că voi scrie o carte care să pună în balanță dreapta cu stînga, aș fi zis că ești un pic cam nebun: pe atunci îmi imaginam că sînt… de fapt nu-mi imaginam, chiar eram libertarian de dreapta, sans peur et sans reproche, am scris și un articol în Dilema pe tema asta: „Insule în rețea” se chema, citîndu-l pe Bruce Sterling. Între timp, însă, am devenit critic cu societatea din jur, societatea noastră, și nu mă refer doar la cea românească, nu seamănă deloc cu ceea ce speram eu că se va întîmpla cu noi toți, în după-amiaza de 22 decembrie, cînd porneam spre centrul Bucureștiului, fericit că se prăbușise comunismul. De aici, fundalul ideologic al romanului de acum, în care a trebuit să vîr personaje rusești, cu descendență amestecată, evreiască, pentru a susține acest conflict: comunism vs. capitalism. Este și motivul pentru care mi-e teamă de acest roman: noi, românii, avem o reacție de „mai bine nu” cînd vine vorba de ruși, e o reacție pe care o cunosc bine, căci am avut-o și eu, multă vreme. Pe de altă parte, arta rusă, literatura, filmul, muzica, ne emoționează foarte mult – dar rusul ca actor politic, ca să zic așa, ne trezește o senzație de rejet. Ei, bine, m-a interesat să analizez Rusia, rușii, și senzația lor de mesianism imperial, ca model fundamental de gîndire care a găzduit comunismul, și mi-am mai propus să-l contrapun modelelor de gîndire sudamericană, care și ele au o idilă îndelungată și sinuoasă cu comunismul.

Opoziția cu pricina venea mănușă pe conflictul celor două personaje SF din text, unul mînat de colectivism, iar celălalt de individualism. Așa s-a plămădit fundalul conflictului din Ne vom întoarce în Muribecca.  În fine, ăsta e doar un plan al romanului, n-o să mă apuc acum să detaliez…

HNU: În ultimii cinci ani te-ai implicat cît se poate de activ în lupta pentru demnitatea profesiei de medic, ai fost o voce lucidă şi critică in agora, eşti preşedintele unui sindicat medical puternic. Merită să te implici? Are rost să te iei la trîntă cu sistemul? Mai avem vreo speranţă?

SAC: Sînt sceptic. Sincer, sînt sceptic. De meritat să te iei la trîntă cu sistemul, merită oricînd și oricum, îmi vine chiar să zic că, la modul în care sistemul se poartă cu noi, avem dreptul și obligația să ne luăm la trîntă cu el, indiferent de mijloacele pe care le-am adopta. Din păcate, sîntem prinși într-o paradigmă nefastă și ipocrită, care, iarăși, nu este specifică României – noi trebuie să jucăm după regulile unei atitudini politically correct, care, de prea multe ori, reprezintă un ultraj la gîndirea liberă, oferind establishment-ului tot armamentul de care are nevoie pentru a ne dirija, mult mai subtil decît înainte de căderea comunismului, spre niște scopuri care nu aduc beneficii publice. Noi nu trăim într-o lume… ecologică din punct de vedere mintal. Sîntem minați de gunoaie ideatice și de superficialitate socială – pentru asta, e oricînd benefic să te iei la trîntă cu sistemul. Din păcate, și acum mă reîntorc în România, reacțiile noastre sociale sînt anemice, iar dacă vor fi vreodată mai pertinente, vor fi doar consecința unui „import”. Dacă în Occident vor avea loc mișcări sociale serioase, le vom avea și noi, dar numai atunci. Marea problemă este că mișcările sociale ample vin la pachet cu riscuri pe care noi, românii, le-am trăit…. Dar, pe de altă parte, cum să lăsăm lucrurile așa?  Clasa politică nu are viziune, este incapabilă  de gîndire empatică. Mai devreme sau mai tîrziu, va trebui să fie zguduită. Știai că doar 2% din copiii români din mediul rural pot să urmeze o facultate? Cum ți se pare că politicile sanitare actuale din România aduc a „soluție finală” (neprogramată, că nu-i duce pe ai noștri capul), dacă iei în considerare accesul la sănătate al populației în vîrstă, sau a celei sărace, și asta în condițiile în care aceiași politicieni nu sînt în stare să ofere oportunități de muncă în care angajatul să nu fie furat? Merită să lăsăm lucrurile așa?

HNU: Şi, dacă tot veni vorba de implicare, cum vezi aşa-numita „mişcare SF&F” de la noi? Ce s-a schimbat în ultimii 20 de ani, de cînd ai început să scrii şi să publici?

SAC: Mi-e greu să dau un răspuns. Ce-mi plăcea înainte, în era JSF, erau întîlnirile în care discutam literatură și nu numai. Interacționam direct. Nu-mi plăcea un anume dirijism de pe vremea aceea. Era aceea a apus, unii plîng după ea, dar eu nu mă regăsesc printre ei, pentru că a apărut altceva ce îmi place: opiniile pulverizate online, pe varii site-uri și bloguri. Genul ăsta de interacțiune nu face apel la întîlnirea și la discuția directă, face to face, care mie unuia îmi făcea mai mare plăcere, dar tot reprezintă un creuzet ideatic care, treptat, se coagulează într-o tendință insuficient de bine definită, dar care ființează, cere, critică, se bucură, chiar și așa, sub protecția avatarurilor. Nu cred că mișcarea SF de la noi e mai bună sau mai rea decît în alte părți – de fapt, cred că SF-ul în general duce lipsă de ideile mari de odinioară, s-a cam hollywoodizat, a devenit mai superficial, trezind critici chiar și în sînul mișcărilor puternice, în USA și UK, de pildă. Revenind la noi, ai văzut, de pildă, pe CititorSF, criticile tinerilor la adresa nominalizărilor de la BSFA? Din păcate, money rulz there too, în marile mișcări SF. Iar ideile libere fac rău genitorilor de bani.

 HNU: Carte pe hîrtie sau carte electronică? Care-ţi sînt tabieturile de lectură?

SAC: Dă-mi un text bun pe hîrtie igienică și-o să-l sorb și pe acela, cu ochii scoși! Ce-mi place cel mai mult, însă, e să citesc noaptea, după ce se culcă fiică-mea și nevastă-mea, în bezna și liniștea din apartament, un text bun de pe un kindle iluminat discret. Mi se pare cea mai intimă experiență a lecturii.

HNU: La ce lucrezi acum? Ce titluri de Sebastian A. Corn vor apărea în viitorul apropiat?

SAC: Mă pregătesc să scriu Greva Păcătoșilor – n-am de ales! Va fi o docudramă în care o să povestesc toată mizeria trăită în ultimile 9 luni de scandal sindical în care am fost tăvăliți și înfrînți, exact așa cum am văzut-o, cu toate tranzacțiile dîmbovițene mizere la care am asistat nemijlocit, cu trădări, scăderi și cu tot ce mai înseamnă azi România. Dar, pentru că îmi plac Mallory și Irvine, personajul principal al textului (față de care voi fi la fel de critic ca și față de ceilalți), va avea de rezolvat o problemă de suflet cu fratele lui geamăn, cel cu care dorise cîndva, demult, să escaladeze Nanga Parbat, muntele ucigaș.

•

interviu realizat în februarie 2014 şi apărut în Argos nr.6

Cum trebuie să arate o revistă F&SF?

În toamna lui 2009 am realizat o serie de sondaje în rîndul cititorilor blogului meu, încercînd să determin cam care ar fi viziunea acestora despre revista F&SF ideală. Analizînd răspunsurile acestora, mi-am creionat propria viziune în privinţa subiectului, ceea ce a avut drept rezultate concrete, deopotrivă, naşterea revistei Galileo şi o frumuseţe de articol care sintetiza concluziile mele, articol publicat în revista online a concurenţei, Nautilus.

•

Se fac zilele acestea doisprezece ani de cînd, mînat de un entuziasm cu mult mai mare decît experiența sau banii de care dispuneam, am pornit la publicarea a ceea ce se voia a fi o revista profesionistă de F&SF. Ficţiuni s-a numit aceasta și, răsfoind zilele trecute cele șapte numere care au văzut lumina tiparului din decembrie 1997 și pînă în mai 2003, am constatat că, în ciuda a ceea ce îmi mai amintesc acum, n-am făcut o treabă chiar atît de rea pentru vremea respectivă din punct de vedere al conţinutului. La momentul acela, în România nu mai exista nici o altă publicație tipărită de gen, iar Ficţiuni a reușit să rețină atenția cîtorva sute de fani, destui cît specia să nu se stingă cu totul.

În 2003 am lăsat deoparte Ficţiunile și m-am apucat de ceea ce știu cel mai bine să fac, de editat cărți. Dorința de a publica într-o bună zi o revistă nu m-a părăsit însă nici o clipă și anul acesta am hotărît să studiez în mod serios posibilitatea reluării proiectului Ficţiuni, într-o versiune categoric adusă la zi și beneficiind de experiența pe care mi-au adus-o acești doisprezece ani.

Am început așa cum ar fi trebuit să încep și în 1997, încercînd să aflu cum anume ar trebui să arate o revistă de F&SF pentru a fi pe placul cît mai multor potențiali cititori și ce anume ar trebui să conțină. Din fericire, în 2009 există o unealtă extraordinară numită internet, care oferă posibilități de feedback care în 1997 mi se păreau încă a fi de domeniul anticipației. Și, ca să-l parafrazez pe amicul Florin Pîtea, iată ce-am aflat…

Publicul românesc pasionat de science fiction își dorește cu ardoare o publicație F&SF cu apariție regulată. Nu contează, realist vorbind, dacă aceasta va fi lunară, bimestrială sau  trimestrială, fanii vor fi încîntați să o cumpere. Sigur, dacă ar fi după fani, și-ar dori cu toții un cotidian SF… dar fanii din 2009 sînt, la fel ca și editorii, ceva mai înțelepți decît aceia din anii nouăzeci și înțeleg rațiunile de ordin economic care stau la baza luării unei decizii privitoare la periodicitate.

Formatul revistei a fost însă, întrucîtva, un punct de controversă: unii își doresc o revistă în format de carte (așa cum sînt digest size-urile clasice americane: F&SF Magazine, Asimov‘s sau Analog). Alții ar prefera o publicație care „să arate ca o revistă”. Discuțiile s-au prelungit pe subiect, fiecare tabără argumentînd rațional propria decizie. S-a discutat despre dimensiuni cu argumente pur pragmatice: „Judecînd după ce s-a întîmplat cu celelalte reviste pe care le-am colecţionat pînă acum, cele tip Asimov’s au loc în bibliotecă, la îndemînă, cele format A4 au loc în debara, într-un dulap, într-un sertar, oriunde numai la îndemînă nu. Prefer de departe formatul de carte”, scria Florin Pîtea. Răspunsul a venit prompt din partea lui Bebe Ionescu: „Format de revistă fără discuții!!! Chiar dacă sînt și „colecționar de cărți”, de obicei tai din bibliotecă pentru cărți, nu din cărți pentru bibliotecă! Confundăm marfa cu ambalajul!”. Costi Gurgu, el însuși făcător de reviste la un moment dat, mi-a scris, sintetizînd: „Formatul depinde de conținutul revistei. Dacă vrei să faci o publicație cu 99% editorial (din care 75% fiction), atunci este mai potrivit și mai economicos să adopți formatul de carte, alb-negru, stil Asimov’s şi F&SF. Dacă vrei o revistă care să conțină și o galerie de ilustrații color, eventual una-două pagini de comics, precum și editoriale cu prezentări de filme, jocuri etc., toate însoțite de multe poze, atunci ar fi mai nimerit un format mai mare.” Am avut însă parte și de cîțiva repondenți care par a se fi eliberat de constrîngerile lecturii materiale și își doresc nici mai mult, nici mai puțin decît o revistă sub forma unui e-book. Din punct de vedere statistic însă, cîștigători au fost partizanii variantei „format de carte”, digest-size.

Pentru a putea merge mai departe cu întrebările, am postulat în continuare o viitoare apariție trimestrială și formatul de carte drept trăsături principale ale viitoarei reviste. Întrebarea a fost: cît de voluminoasă ar trebui să fie viitoarea publicație? Şi din nou fanii au intuit corect: o revistă, fie ea și trimestrială, nu poate avea un număr infinit de pagini, dacă își dorește să fie viabilă pe termen lung. Undeva trebuie trasă o linie. Unde e aceasta? La 64 pagini? La 192? La 128? Fanii care mi-au răspuns au avut amabilitatea de a-şi motiva răspunsurile şi de această dată. George Sauciuc aka Sagy: „De vreme ce va fi trimestrială, merge cu pagini multe, în stil almanah. Distanţa dintre apariţii ar permite adunarea de materiale valabile [şi] ar fi benefică şi din punct de vedere bugetar, adică ar fi timp de adunat bani pentru următorul număr.” Vocea raţiunii a fost Nicu Voicu aka Voicunike: „Merge la maximum 128 de pagini. În acest spaţiu se poate insera destul material sefistic şi s-ar citi lejer. Chestia dură va fi la preţ, care trebuie să acopere drepturile de autor şi plata tipografiei, ca să nu mai spun şi de plata traducătorilor, pentru că o revistă cu ştaif va publica numai ce este bun în SF, povestiri premiate sau nominalizate la cele mai tari premii, iar autorii români vor trebui plătiţi şi ei.” Florin Pîtea a ales varianta maximă propusă, din motive de: „Ar fi de dorit ca revista să aibă 192 de pagini – pe de o parte pentru rubrici permanente, recenzii de carte sau ştiri despre noile apariţii […], pe de altă parte pentru nuvele (15000-40000 de cuvinte) care altfel ar trebui ignorate, publicate în serial sau scurtate drastic.” Propusesem cititorilor trei variante de răspuns. Două dintre ele s-au aflat foarte aproape una de cealaltă: 128 şi 192 pagini.

Un ultim aspect al sondajului meu în ceea ce priveşte forma şi prezentarea grafică s-a referit la ilustraţii. Cît anume din succesul unei publicaţii de acest gen este asigurat de imagine şi cît de conţinut? Pentru început, discuţia a deraiat de la subiect, ajungîndu-se la discuţii privind oportunitatea includerii în sumar a unor seriale de benzi desenate, o altă specie care duce lipsă în mod acut de un suport de manifestare periodic stabil. Odată depăşit acest subiect (după o admonestare a mea: „e vorba de o revistă dedicată LITERATURII fantasy & science fiction!”), răspunsurile concrete şi motivate n-au întîrziat să apară. Jen a fost categorică: „fără poze! Dacă vreau ilustraţii, îmi iau albume de artă sau comics sau altceva de genul ăsta, chestii printate pe hîrtie lucioasă şi la preţ corespunzător. Într-o revistă de literatură SF ilustraţiile pot să însemne 2 lucruri: 1. alb-negru, caz în care ce rost mai au, dacă nu poţi vedea detaliile? 2. color, caz în care revista e mai scumpă, iar eu nu-s dispusă să dau bani în plus doar pentru poze. […] Cred că nişte chestii micuţe (gen decoraţiuni la titluri, numere de pagină cu floricele) ajung cu vîrf şi îndesat.” Eddie Pandele n-a fost chiar atît de radical, dar ideea de bază a fost similară: „copertă bestială plus formatare cool în interior e tot ce trebuie. Poate şi ilustraţii la unele texte, dacă-s făcute foarte bine în alb-negru (gen Radu Gavrilescu sau Adrian Barbu).” Cei doi Cititori SF au fost de acord: „probabil nu ar strica ca prima coperta să fie tematică, adică să aibă legătură cu una dintre povestirile din revistă” (Kyo); „coperta aş folosi-o ca să public ceva graficieni români (Alex Popescu, de exemplu), pe cît posibil să aibă legătură cu un subiect de poveste inclusă în respectivul număr (Aspoiu). Rezultatul final al sondajului privind ilustraţiile mi s-a părut un semn al maturizării fanilor: nu mai puţin de 69% dintre repondenţi au optat pentru strictul necesar în materie de ilustraţii, semn că fanii F&SF sînt oameni cu imaginaţie şi capabili să vizualizeze de unii singuri ceea ce e de vizualizat, fără cîrja unor ilustraţii.

Una peste alta, am reuşit, pe baza primelor trei întrebări incluse în sondaj, să-mi creionez în minte un portret robot al revistei F&SF ideale, cel puţin în ceea ce priveşte forma sa: fanul F&SF român contemporan preferă formatul de carte, un număr de pagini nu neapărat extrem de mare, dar fără umpluturi, şi se lipseşte de ilustraţii în favoarea cantităţii de text.

•

articol publicat în Nautilus, noiembrie 2009

Bilanţ 2009

La început de an se obişnuieşte ca orice publicaţie care se respectă să îşi invite colaboratorii (şi implicit cititorii) la o discuţie-bilanţ despre cele întîmplate în anul care-a trecut. Prin urmare, poate n-ar strica să discutăm şi aici despre ce a adus 2009 în F&SF-ul românesc.

Din punct de vedere al numărului de volume publicate a fost un an cam la fel de bun ca şi aceia dinainte. Centrul de greutate al pieţei cărţii a rămas acelaşi, şi anume colecţia Nautilus de la Nemira, dar de jur împrejur, în ograda competitorilor, s-au făcut simţite o serie de schimbări care au potenţialul de a crea valuri, repoziţionări menite să aducă un suflu proaspăt în peisajul editorial. Nemira şi Nautilus sînt lideri pe piaţa traducerilor, fapt dovedit de cîteva evenimente editoriale de mare calibru: aducerea la zi a seriei Cîntec de gheaţă şi foc a lui George R. R. Martin, publicarea primelor trei volume din seria Heechee a lui Frederik Pohl, primele două segmente ale seriei Hyperion de Dan Simmons, inaugurarea seriei Cronicilor lui Thomas Covenant de Stephen Donaldson şi schimbarea de look în seria de autor Stephen King (avansată la categoria hardcover), laolaltă cu publicarea primelor două volume din seria Turnul întunecat. Mai e de menţionat şi publicarea în serial a romanului Amendamentul Dawson de Ciprian Mitoceanu pe site-ul Nautilus. Un palmares pe care orice editor, de oriunde, l-ar invidia pe bună dreptate.

Iată însă că tîrgul de carte din vară a adus un nou jucător pe piaţă: Leda a inaugurat o serie nouă F&SF, în prelungirea defunctei Galeria Fantastică de acum cîţiva ani. A debutat în forţă, cu nume mari: Gene Wolfe (cu ciclul Soarelui Nou în traducerea excelentă a Irinei Horea), Robert J. Sawyer, Jack Williamson, A. E. Van Vogt şi Ray Bradbury, iar pe segmentul fantasy, Lian Hearn. Un program editorial relativ echilibrat, menţinerea ilustraţiilor originale ale copertelor şi o bună calitate atît la traduceri cît şi la aspectul grafic au stîrnit în mod clar apetitul cititorilor.

Millennium Press şi-a definit nişele vizate, insistînd pe proza scurtă (mai multe antologii şi culegeri de autor) şi autorii autohtoni (au apărut volume de Liviu Radu, Sebastian A. Corn, George Lazăr şi Doru Stoica), în paralel cu o orientare aparentă către SF-ul comercial în ceea ce priveşte traducerile (primele două volume ale trilogiei Legendele Dunei, un roman de Jeff VanderMeer în franciza Predator şi primul volum al unui ciclu intitulat Cronicile Apocalipsei, un experiment shared world pus la cale de editorii de la Abaddon Books).

Dintre jucătorii tradiţionali de pe piaţa editorială SF sînt pe cale să dispară, practic, editurile Tritonic şi Bastion, cea dintîi prin reorientare către alte genuri, iar cea de-a doua prin absenţa notabilă de la ultimele două mari tîrguri de carte. Pornită frumos în 2008, Alexandria n-a mai publicat nimic din seriile începute (Ursula K. LeGuin şi Gene Wolfe).

În materie de publicaţii periodice stăm la fel de prost ca şi în anii anteriori. Nautilus rămîne singura publicaţie demnă de acest nume care apare constant. Helion-ul timişorean are o periodicitate incertă şi o difuzare aşijderea. Pro-Scris s-a diluat şi pare a-şi fi pierdut interesul pentru actualitatea genului, din momentul schimbării de format. La acest capitol, concluzia e una singură. Revista cu R mare se lasă încă aşteptată. În presa mainstream, genurile F&SF au fost la fel de slab prezentate ca şi în anii precedenţi. Excepţiile i se datorează exclusiv lui Michael Haulică şi rubricilor sale de actualitate a genului din Observator Cultural, Dilemateca şi Ziarul Financiar.

În ceea ce priveşte viaţa fandomului, aceasta s-a desfăşurat, la fel ca în anii precedenţi, mai mult online, pe bloguri. Dintre acestea, CititorSF rămîne lider incontestabil, cu o echipă redutabilă de recenzenţi, cu opinii clare şi nu arareori controversate şi, nu în ultimul rînd, cu Premiile CititorSF care s-au constituit, pentru a doua oară în acest an, într-un barometru fidel al preferinţelor pasionaţilor acestor genuri literare. Cei mai faimoşi dintre fanii F&SF, Bebe şi Nicu, şi-au inaugurat propriul blog, FanSF, scris cu vervă şi cu multă pasiune, iar punctul lor forte îl constituie tentativa de realizare (serializată) a unei liste bibliografice a apariţiilor F&SF de după 1990.

Excepţia notabilă la manifestarea exclusiv online a fandomului a fost iniţiativa de înfiinţare a Societăţii Române de Science Fiction & Fantasy, care a pornit la drum la început de an şi poate deja să se laude cu mai multe realizări notabile: realizarea unei antologii cu proze ale membrilor, reactivarea cenaclului ProspectArt (cu întîlniri lunare), un website actualizat des şi avînd colaborări interesante şi decernarea, la Gaudeamus, a Premiilor SRSFF, acordate pentru serviciile aduse genului în componenta sa românească. Cenaclurile de tradiţie (Quasar din Iaşi, Helion şi H. G. Wells din Timişoara) au continuat să se reunească, dar interesul pentru acţiunile lor a fost în principal local, la fel şi relevanţa acestora. Nici în acest an nu am avut parte de o Convenţie Naţională a iubitorilor de F&SF. În sfîrşit, AtelierKult pare a-şi fi revenit, în cadrul cenaclului online discuţiile sînt animate (şi uneori exagerat de polemice), au loc concursuri periodice de proză şi, de asemenea, în luna noiembrie a fost lansată cea de-a doua antologie cu texte ale membrilor cenaclului (Dansînd pe Marte şi alte povestiri, apărută la Millennium Press, la fel ca prima antologie, cea din 2005).

Cam acesta a fost anul 2009 pentru iubitorii F&SF din România. Într-un an de criză pentru societatea românească ne-am văzut de treabă, fiecare după puteri, iar rezultatele nu-s cu nimic mai prejos faţă de cele din anul precedent. Nu putem decît să sperăm că în 2010 va fi şi mai bine.

•

articol publicat iniţial în Nautilus, ianuarie 2010