Tandem: Sondaje, concursuri, clasamente, premii

În 2011 Michael Haulică a iniţiat în Observator cultural, în cadrul rubricii pe care o susţinea, o serie amplă de dialoguri cu autori şi editori despre ideea de debut în F&SF-ul românesc. În cadrul acestei serii, Michael a avut ideea de a include, între altele, un triptic de „tandemuri” (care pot fi citite aici, aici şi aici), în care am vorbit despre „starea naţiunii SF”, lăsîndu-ne în voia conversaţiei şi dîndu-ne deopotrivă cu părerea, fără ca unul dintre noi să joace neapărat rolul intervievatorului, iar celălalt pe cel al intervievatului. Ne-a plăcut şi cred că am atins destule subiecte sensibile. Aşa încît, atunci cînd mi-a propus să reluăm experienţa şi să facem din aceste „tandemuri” o prezenţă recurentă în Galileo Online, am îmbrăţişat ideea cu entuziasm. Cred că a ieşit o discuţie rodnică şi, din păcate, mult prea relevantă şi acum, la aproape cinci ani distanţă. Am decis să o reiau acum în contextul în care luna septembrie va aduce un val de manifestări în zona SF, fiecare dintre ele cu propriul set de distincţii: RomCon-ul lui Cornel Secu (pardon, al ArcaSF!), AntareSFest-ul braşovean şi, pe final de septembrie, a doua ediţie SciFi Fest.

•

Michael Haulică: Ai iniţiat de curînd două sondaje printre sefişti, întru cercetarea preferinţelor publicului (aici intrînd şi scriitori, şi editori, pentru că în F&SF şi aceştia fac parte din ceea ce se cheamă fandom). Te-ai oprit asupra cărţilor anului 2012 şi asupra copertelor. De ce ai făcut asta? De ce crezi că avem nevoie de clasamente, de premii?

Pe de altă parte, blogul FanSF a anunţat deschiderea perioadei de vot pentru premiile FanSF, aflate la a doua ediţie. În mai ar trebui să se acorde premiile Ion Hobana şi Galileo. Nu se ştie ce se va întîmpla anul ăsta cu premiile RomCon. De asemenea, dacă nu mă înşel, ar fi vremea pentru o nouă ediţie a premiilor Vladimir Colin.

Avem noi nevoie de atîtea premii? Sîntem în stare să ne descurcăm cu organizarea lor? Şi mai mult: sîntem în stare să acceptăm decizia unui juriu, decizia unui vot… popular, să spunem, cîtă vreme se adună 15, 20, 40 de votanţi? Ce are mai multă greutate: decizia unui juriu alcătuit din 3 sau 5 oameni, aleşi şi ei de alţi oameni, pe diferite criterii, contestabile sau nu, sau decizia luată în urma a patruzeci de voturi ale „simplilor cititori”?

Horia Nicola Ursu: Sondajele iniţiate pe Galileo Online au avut scopuri diferite. Cel privind cărţile a fost iniţiat cu scopul de-a oferi nişte impresii preliminare asupra a ceea ce ne aşteaptă la premiile nejurizate de anul acesta.  N-a vrut să stabilească neapărat o ierarhie, ci să ofere, mai degrabă, nişte sugestii de lectură şi, în egală măsură, un sumar a ceea ce s-a publicat de-a lungul anului trecut.

Topul copertelor, în schimb, a pornit dintr-o curiozitate personală. Am vrut să văd dacă opiniile mele, în calitate de editor, coincid cu ale celorlalte persoane implicate în producţia şi vînzarea de carte F&SF, iar pe parcurs m-am gîndit să cer şi părerea unor cititori în ale căror gusturi literare am încredere. Numărul enorm de vizite pe care le-au primit însemnările în cauză mi-au confirmat că există interes din partea publicului de rînd pentru aspectul exterior al cărţilor, nu doar pentru ce conţin acestea. Poate că a sosit timpul ca unul dintre premiile care se acordă la noi (destul de numeroase, aşa cum ai remarcat) să conţină şi o categorie care să evidenţieze cele mai bune coperte?

MH: Asta merge la niște premii populare, ca să zic așa, în care să se audă vocea cititorilor, a celor care cumpără cărțile și pentru care, poate, coperta are un rol hotărîtor. Și ce premii de genul ăsta avem? RomCon – premiile unei convenții, Ion Hobana – premiile unei asociații, Galileo – premii date de cititori. Cred totuși că în momentul în care se va simți nevoia  unui astfel de premiu, el va apărea. Cred că demersul tău e un bun început, e o bună ocazie de a aduce în centrul atenției coperta de carte. Mai departe… om vedea.

HNU: Şi-acuma să trecem la cealaltă parte a subiectului pe care mi l-ai propus: premiile destul de multe care se acordă la noi. Nu spun că-i rău că se dau atîtea premii. Mai ales dacă ele constau în mai mult decît o simplă diplomă şi o caldă strîngere de mînă.

Premii jurizate sau premii votate de un număr mare de participanţi la o convenţie? Şi una şi cealaltă dintre variante poate fi valabilă şi obiectivă, dacă e organizată cum trebuie. Ca dovadă, premiile Hugo (votate de participanţii la Worldcon) sau Nebula (votate de membrii SFWA, deci un plus de clasă, dar poate şi o posibilitate de viciere pe criterii de politică organizaţională) şi Premiile World Fantasy sau Clarke (ambele decise de către nişte jurii obiective, altele în fiecare an).

La noi, ce mi se pare aiurea e faptul că aproape fiecare dintre premii reflectă opţiunile grupării care le decernează, parcă în ciuda celorlalte. Şi discrepanţele astea nu vin din diferenţele de gusturi dintre votanţii unuia şi altuia (ceea ce ar fi OK, la o adică), ci din orgoliile grupărilor care organizează premiile astea. E o tîmpenie, zău. Premiile RomCon nu-mi par a avea vreo relevanţă, cîtă vreme ele sînt hotărîte de participanţii la o convenţie la care s-a ştiut clar că participă doar o anumită tabără, cea din jurul grupării Helion, pe ceilalţi a avut grijă să-i alunge Cornel Secu cu grobianismele lui… Aşa cum nici premiile SRSFF – sau premiile Ion Hobana SRSFF ori cum naiba le cheamă acuma – nu-mi inspiră încredere prea multă, avînd în vedere că în juriu se găsesc, iar, numai oameni dintr-o anumită „tabără” sau afini de-ai acestora. Premiile FanSF… hai să fim serioşi. Sînt o iniţiativă faină, dar cîtă vreme audienţa blogului cu pricina e formată din oameni care intră acolo doar ca să cîştige cărţile oferite ca premii, iar însemnările mai consistente (adică recenziile lui Liviu) abia sînt comentate… În plus, nu există nici un fel de modalitate de a verifica identitatea votanţilor şi de a împiedica votul multiplu. Deci nu.

Premille Colin ar fi o variantă viabilă de premii jurizate obiectiv, cu juraţi mai presus de orice bănuială partizană, dar tare mi-e teamă că nu are cine să-i ia locul lui Ion Hobana în calitate de catalizator al acţiunii; să sperăm că nu am dreptate. Pentru Premiile Galileo am ales o soluţie de alegere a cîştigătorilor care să implice un număr cît mai mare de votanţi şi soluţia de calcul pe baza unor votări succesive, în sistemul de vot australian. Din punctul meu de vedere, deocamdată Premiile Colin şi Galileo sînt singurele care îndeplinesc criteriile de obiectivitate care să mă determine să le iau în seamă. Fiecare e liber însă să-şi construiască propriul sistem de criterii şi să ia în seamă premiile pe care le preferă. Oricum, la cît de divizat e publicul activ – aşa-numitul fandom – de la noi, nu cred că vom avea prea curînd nişte premii unanim recunoscute. Dar, la urma urmei, cît de important e fandomul ăsta?

MH: Acuma, în juriul SRSFF cine-ai vrea să fie? Tu? Evident că sînt membri ai SRSFF. Bine-ar fi dacă n-ar fi fundamentaliști cărora le cade mîna dacă scriu numele unuia din afara cercului. Ar fi totuși interesant de pronosticat ce premii se vor da anul ăsta. Cine le va da și către cine vor merge ele. Uite, la premiile Ion Hobana ale SRSFF, așa cum a arătat juriul la cele două ediții de pînă acum, am o idee despre cine va lua premiile. Nu-i văd în stare să treacă peste propria ogradă. Sînt curios totuși dacă va lua Narcisa Stoica premiul pentru debut/tînăr scritor/speranța anului sau cum se va mai chema – probabil denumirea va justifica acordarea acestuia unui anumit scriitor – sau se va descoperi din nou vreun puști de 7 ani, 12 ani care, prin cine știe ce oraș, a publicat o carte de care n-a auzit nimeni și nici dup-aia nu va mai auzi cineva.

În rest… chiar nu fac pronosticuri, pentru că la Galileo nu știu ce vor vota cei 30-40 de inși care se vor implica, la RomCon nu știu cum se va vota, cine va fi în juriu, nu știu nici dacă va fi vreun RomCon anul ăsta etc. Dar de obicei aici se votează gloriile locale (ale orașului în care se ține convenția), cu o excepție, două, trei în care primează evidența/notorietatea sau un lobby bine făcut.

Mi-ar plăcea să avem o asociație de sefiști care să dea un premiu al asociației, dar să fie votat de toți membrii, prin email, nu de un juriu care să dea premiile cui vrea în numele celorlalți care, săracii, n-au nici un cuvînt de spus, nici măcar în stabilirea listei celor care vor hotărî în numele lor. Cum se întîmplă și la Uniunea Scriitorilor, de altfel, chestia asta cu premiile uniunii fiind o chestie falsă. Nu, nu sînt premiile uniunii, sînt ale juriului. Uniunea înseamnă cele cîteva mii de membri. Cum sînt la Oscar, la Nebula… Or, aici se vede ruptura dintre conducere și cei conduși, aici, unde conducerea nu îndrăznește să-i lase pe cei conduși, în totalitatea lor, să voteze, pentru că n-ar mai controla premiile.

Aștept ziua în care o carte scrisă de un autor român să ia toate premiile pentru cea mai bună carte de la noi.

Întrebai cît de important e fandomul… Păi, depinde dacă acest fandom vrea ceva de la viață și în ce măsură e în stare să se organizeze ca lucrurile pe care le vrea  de la viață să se și întîmple. Da, e greu să faci ceva coerent cu un grup de oameni eterogen. Problema cu fandomul românesc apare atunci cînd breslele, ca să zic așa, se amestecă și fiecare vrea să facă ceea ce, de fapt, ar trebui să facă celălalt. În mod normal, scriitorul scrie, uneori mai e și editor profesionist. Editorul e editor (poate să provină dintr-un scriitor, și atunci e și scriitor). Fanul e… fan. Cumpără cărți, le citește. Eventual scrie despre ele pe blogul propriu, face schimb de impresii cu alți fani. Pînă aici, toate bune. Dar ce te faci cînd scriitorul vrea să organizeze convenții ale fanilor sau cînd fanii vor să facă reviste profesioniste? Fanii fac fanzine, nu reviste. Fanii organizează convenții, nu scriu istorii ale literaturii. Da, la convenții dau premii de popularitate, premiază cărțile și autorii care le-au plăcut cel mai mult…

Eu cred că de-abia atunci cînd scriitorii noștri vor avea asociația lor, a creatorilor, și își vor vedea de problemele lor specifice (contracte cu editurile, drepturi de autor etc.), iar fanii vor organiza convențiile naționale la care îi vor invita pe scriitorii pe care vor ei să-i vadă, să-i asculte etc., de-abia atunci comunitatea F&SF românească va funcționa cu adevărat. Pînă atunci… nu vom avea parte decît de o luptă de uzură care va face rău atît comunității fanilor, cît și scriitorilor și editorilor.

Îmi amintesc de un articol pe tema asta pe care l-am scris pentru Observator cultural, dar pînă la urmă l-am publicat doar pe blogul meu: „Băieții de mingi”.

Hai să te întreb și pe tine, în contextul acestor convorbiri, deși noi doi am tot căutat răspunsuri la întrebarea asta, la un moment dat chiar am fost pe punctul de a și face ceva în sensul ăsta. De ce crezi că la noi nu sînt asociații care să reunească oameni de același fel? Că nu ne putem ascunde după prostia aia că toți sîntem fani… Nu, nu sîntem. Toți iubim sefeul, da, dar unii sîntem editori, unii scriitori, alții publiciști, alții fani, doar fani.

HNU: Uite, eu nu mă consider neapărat un fan. Lecturile nu mi-s exclusiv sefiste (nici măcar alea pe care le fac de musai, din motive profesionale), nu-mi fac chip cioplit din nici un autor SF, nu am în bibliotecă doar SF (dimpotrivă, SF-ul e doar o fracţiune din biblioteca mea) şi nici nu cumpăr absolut orice apare, numai fiindcă e SF. Cît despre răspunsul la întrebarea cu asociaţiile, el trebuie căutat în contextul sociologic mai larg. Românii se pricep la orice, toţi românii. Aşa că, dacă le place sefeul, sigur că o să se apuce şi ei de scris aşa ceva, sigur că o să vrea să publice şi, prin urmare, îşi vor face şi o editură sau se vor lipi de editura vreunui confrate… Şi, de-o fi să se asocieze, de ce nu s-ar asocia cu alţii care gîndesc la fel şi îşi închipuie că pot fi şi fani, şi scriitori, şi editori? O asociere pe criterii strict profesionale nu va fi posibilă la noi fiindcă fiecare crede că ştie mai bine şi va vrea să fie şef în asociaţia aia. În plus, cei care pot fi încadrați în categoria profesioniştilor sînt atît de puţini, încît pot fi număraţi pe degete. Iar o asociaţie a fanilor care-s exclusiv fani va fi greu de făcut fiindcă, la fel ca în toate domeniile, românul de rînd renunţă la orice, inclusiv la posibilitatea de a se asocia, atunci cînd realizează că trebuie să se implice. Asta îl sperie, cred, mai mult decît orice altceva.

MH: Poate și de-aia asociațiile noastre prezintă un risc sporit de eșec, pentru că ăia capabili nu se implică, iar cei care se implică se dovedesc, în timp, incapabili, dar nu-i schimbă nimeni pentru că asta ar însemna ca, după schimbare, să pună osul la treabă în locul celor pe care i-au schimbat.

Am rămas datori cu răspunsul la o întrebare pe care am pus-o în introducerea mea. De ce nu sîntem în stare să acceptăm hotărîrea unui juriu sau vot colectiv? De ce de fiecare dată toate premiile sînt contestate, de ce pînă și premiile date „din partea casei” cum ar veni, sînt contestate? Uite, de pildă acum, cu premiile FanSF. Cineva se întreabă de ce premiul special merge la Liviu Radu și nu la Ana-Veronica Mircea, de pildă, care a tradus atîtea și atîtea cărți? Pentru că Liviu Radu are 18 cărți publicate și peste 50 traduse, față de două cu treizeci (sau cîte o avea traduse Vero). Adică îmi pare că asta chiar nu e o categorie la care să poți contesta premiul lui Liviu. Fără s-o ofenesez cumva pe Vero, dar uită-te și tu: 18 – 2. 50 – 30. Nu e clar de ce? Adică uităm și de bunul simț numai de dragul de a contesta? De a-l contrazice pe celălalt? De a-i găsi vreo vină?

HNU: Trebuie să te uiţi, zic eu, şi din partea cui vin contestările astea… Unii indivizi chiar nu merită absolut deloc atenţie, ba dimpotrivă. Respectivul cîrcotaş e acelaşi care, într-un alt comentariu, ridiculizează iniţiativa celor de la Fan SF. Genul de individ care nutreşte sentimente deloc nobile pentru capra vecinului. Genul de individ care nu merită decît, cel mult, un scuipat pe chelie.

MH: Hai să încheiem încercînd să găsim răspuns la o întrebare care mă muncește de o bună bucată de vreme: au vreun rost toate premiile astea? S-a întîmplat ceva semnificativ cu un scriitor român, cu cariera lui, după ce a primit un premiu? Prin alte părți un premiu (uneori chiar și o nominalizare) îți poate aduce un contract, îți poate crește cota (adică suma primită ca avans ca să publici la editura X)… Dar la noi? Uneori am impresia că toate eforturile noastre de a ne comporta ca ăia din țările pe care le luăm ca model sfîrșesc prin a nu fi decît palide imitații, dacă nu chiar parodii, tratate ca atare de toți cei implicați: scriitori, editori, cititori.

Ce ne lipsește? Credibilitatea? Seriozitatea?

HNU: Nu credibilitatea lipseşte, cel puţin nu în toate cazurile. Şi nici seriozitatea, fiindcă nu cred că vreunuia dintre aceste premii i se pot reproşa intenţiile bune. Poate doar consecvenţa? Lipseşte acut o popularizare a acestor premii şi a cîştigătorilor lor, fiindcă nişa în care activăm e prea mică pentru a fi băgată în seamă de către media, care e prea ocupată să popularizeze altceva. Isteriile politicienilor sau ale starletelor sînt mult mai interesante, se pare, pentru marele public. La noi, un premiu pentru literatura F&SF e semnificativ strict pentru cei din interiorul nişei. Fie ca fapt divers, ca prilej de gargară sau de harţă, fie ca o indicaţie de lectură, în cazul cel bun. Dar nişa e îndeajuns de mică încît numărul celor care ţin seama de un premiu să nu se simtă în cota autorului. Pe de altă parte, aceste premii răsplătesc talente reale. Şi, pentru un editor care are fler, ele pot fi un bun indiciu. Dar despre asta… poate discutăm mai pe larg data viitoare.

•

Acest dialog a apărut în Galileo Online la 30 ianuarie 2013

George Lazăr: Picături în ocean

În 2010, convenţia europeană de SF, Euroconul, a fost organizată în comun de Cehia şi Polonia, într-un oraş aflat pe graniţa dintre cele două ţări: Cieszyn / Český Těšín. Din delegaţia României a făcut parte şi scriitorul George Lazăr, care fusese desemnat oficial drept candidatul României pentru Premiul Eurocon la categoria cel mai bun autor. Millennium a avut în anul respectiv onoarea de-a fi nominalizată din partea României la categoria cea mai bună editură. Propunerile României au fost stabilite pe baza unui sondaj online (foarte controversat la momentul desfăşurării sale) organizat de SRSFF.

În cele din urmă, de la Eurocon-ul respectiv România s-a întors cu un premiu pentru cea mai bună revistă, categorie în care SRSFF nu anunţase nici o nominalizare prealabilă, ceea ce a creat oarecare confuzie în rîndul celor de-acasă: cum era oare cu putinţă ca un site al unei organizaţii (care nu deţinea la vremea respectivă un ISSN propriu) să primească un premiu pentru cea mai bună revistă, şi încă fără să fi fost înscris în competiţie? Nu cumva premiul fusese obţinut de Alte ţărmuri, antologia SRSFF? L-am luat la întrebări pe George Lazăr încă din seara sosirii sale acasă (cu o zi mai devreme decît restul delegaţiei), încercînd să descîlcim misterul.

•

Horia Nicola Ursu: Cum te-ai pregătit pentru Eurocon? Cu ce speranţe, cu ce planuri concrete?

George Lazăr: Am încercat să aflu câte ceva de la cei care au mai fost pe acolo. Am obţinut promisiunea că da, voi primi informaţii, însă asta a fost tot. Nu am plecat în nici un caz cu speranţa că voi obţine eu marele premiu, pentru cel mai bun autor european. Nu sunt lipsit de simţul realităţii. Deocamdată am scris două cărţi şi câteva nuvele, dar mai e drum lung până la consacrare. Concret, am dorit să reprezint ţara noastră, de fapt sefeul românesc. Am propus – şi colegii de delegaţie au fost de acord – să înjghebăm un concurs cu taloane şi premii, care a fost un succes, au mai aflat de noi şi am făcut rost de o bază de date, întrucât taloanele trebuiau completate.

HNU: Înţeleg că ai sponsorizat SRSFF. Cât te-a costat totul?

GL: Nu a fost mare sponsorizare. Am ajutat SRSFF prin una din firmele mele cu câteva sute de euro, ca să extindem delegaţia, am adus pliantele pentru concurs, urna, pixuri, şi marele premiu, o sticlă de coniac Brâncoveanu XO. Iar pentru drum, hoteluri, masă, înscriere… să fi fost încă vreo câteva sute de euro.

HNU: A fost realitatea de la faţa locului pe măsura aşteptărilor?

GL: Da… şi nu. Organizatorii au încercat să pună împreună convenţiile din Cehia, Polonia, Slovacia cu Euroconul. A ieşit un fel de ameţeală din care nu am priceput nimic. Bănuiam că aşa o să se întâmple, iar realitatea a confirmat asta. Nu voi mai merge prea curând la Eurocon. Nu e deloc genul meu.

HNU: La ce fel de „întîmplări” (a se citi puncte din program) ai asistat, cu cine te-ai întîlnit (dintre oaspeţii de onoare anunţaţi)?

GL: Eu am plecat cu o zi mai repede. Am asistat la un singur punct din program, din cele vreo patru, cred, în care se vorbea limba engleză, şi anume la prezentările de câte trei minute făcute de reprezentanţii naţionali candidaţilor lor. Pentru România a vorbit Marian Truţă. A vorbit frumos, însă pe lângă subiect, pentru că s-a emoţionat. Nu cred că a contat foarte mult, căci l-am ascultat cu atenţie doar noi, cei din delegaţie. Oaspete de onoare a fost un actor care a jucat un rol obscur de general în Star Wars, dar eu unul nu l-am văzut şi, oricum, nu cred că l-aş fi recunoscut. Nici nu îmi place să mă îmbulzesc. Totuşi, Roberto Quaglia, care a venit cu noi, mi-a prezentat editori din Rusia şi Elveţia, ba chiar şi un autor din Belgia căruia i-am publicat o povestire în SciFi Magazin. A fost dezamăgit să afle că revista a încetat să mai apară. Plăcut surprins am fost de faptul că fanii au stat la coadă pentru cărţile de  la Millennium şi pentru revistele SciFi Magazin oferite gratuit. Nu intenţionau să le citească, evident, ci doar să le colecţioneze. I-au atras coperţile.

HNU: România a cîştigat, iată, dupa 16 ani, un premiu „mare” la Eurocon, pentru o revistă despre care nici n-am ştiut că e revistă pînă să apară nominalizarea. Al cui este meritul pentru acest premiu?

GL: Ar trebui să explic, pentru cei care nu sunt în temă, cum se acordă premiile la Eurocon. Reprezentanţii ţărilor propun listele cu candidaturi care, iată, în premieră în acest an, au trebuit susţinute prin speech-uri de câte trei minute. Apoi negociază între ei. E cam ca la piaţă: eu vreau premiul ăsta, îţi ofer în schimb voturile mele pentru premiul celălalt. Nu are nici un fel de legătură cu valoarea, desigur, asta în cazul în care participanţii nu trec prin procesul de filtrare din ţările lor. Însă fiecare delegaţie trage să ia cât mai multe premii, chiar dacă propunerile lor sunt inferioare altora. Sistemul e departe de a fi perfect. Aşa se explică de ce multe ţări nu mai participă la Eurocon. Nu am auzit să fi fost cineva din Franţa, Germania, Spania sau Italia. Meritul pentru premiu, după părerea mea, le revine, în ordine, lui Roberto, care a fost vicepreşedintele comitetului Eurocon şi a avut un cuvânt greu de spus, lui Marian Truţă, care şi-a negociat voturile, lui Dănuţ Ungureanu, cel care a avut ideea de a scoate cartea [antologia Alte ţărmuri, editată de SRSFF] şi, în final, autorilor cuprinşi in antologie.

HNU: Cine a luat de fapt premiul? Site-ul SRSFF? Sau antologia Alte ţărmuri?

GL: Şi eu am rămas la fel de surprins când am aflat… Cred totuşi că antologia a fost premiată, ca fanzin. Probabil că diferenţa esenţială între aceasta şi Galileo sau SciFi Magazin este că Alte ţărmuri a promovat exclusiv autori români. Însă eu credeam despre fanzin că e altceva… În final, e bine că am obţinut un premiu, că am participat cu o delegaţie relativ consistentă, că am facut lobby pentru România, dovedind că nu am încetat să existăm pe harta sefeului european.

HNU: Regreţi că nu ai participat la un Eurocon pe vremea cînd scoteai SciFi Magazin?

GL: Nu, în nici un caz. SciFi Magazin a fost gândit ca o operaţiune comercială. Cu sau fără un eventual premiu, ar fi avut din păcate aceeaşi soartă. Asta se petrece uneori cînd se amestecă pasiunea cu afacerile, cred ca ştii foarte bine la ce mă refer.

HNU: Am fi avut şanse la mai multe premii dacă nominalizările ar fi fost altele?

GL: Nu cred. Sunt popoare unde sefeul e la mare cinste. Sunt autori cu peste zece cărţi, din care multe traduse. Sunt reviste cu tiraje de mii de exemplare. Chiar dacă nu îmi place s-o spun, realitatea e că şi aici am rămas în urmă, pentru că ceea ce faci tu, ceea ce am făcut eu sau ce încearcă să facă Helion sau SRSFF sunt deocamdată doar picături într-un ocean.

HNU: Daca ar fi să pleci la Cyeszin acum, ştiind ce te aşteaptă, te-ai mai duce?

GL: Da, fiindcă am un simţ al onoarei ceva mai special. Ştiam că am de făcut un drum foarte obositor, de două mii de kilometri. Ştiam că nu era posibil să iau eu premiul pentru cel mai bun autor. Nu mi-am pus mari speranţe că voi întâlni editori sau scriitori consacraţi. Pentru mine, în nici un caz nu aş fi mers. Însă am fost acolo pentru cei care m-au votat să reprezint România la Eurocon. Le datoram asta.

•

interviu publicat iniţial în Galileo Online, 31 august 2010

•

George Lazăr s-a născut la 3 februarie 1963, la Vatra Dornei. A absolvit Facultatea de Automatică, secţia Calculatoare, din cadrul Institutului Politehnic „Gheorghe Asachi“ din Iași. În prezent este directorul cotidianului Monitorul de Botoșani.

A debutat în antologia Cosmos XXI Un univers al păcii, 1987. A publicat povestiri SF în Argonaut, Opinia Studenţească, Cronica, Magazin, SciFi Magazin. În perioada 2007-2008 a editat SciFi Magazin, revistă lunară de SF, iar în 2009 Almanahul SciFi Magazin.

Este prezent cu proză în antolgiile Alte Ţărmuri (2009), Pangaia (2010), Steampunk. A doua revoluţie (2011). Volume publicate: romanele America One (2007); Îngerul păzitor (2009), Fier vechi (2014) şi culegerea de povestiri Ziditorii de biserici (2014).

Lucian Dragoş Bogdan: Sînt la început de drum

E ziua lui Lucian Dragoş Bogdan azi, aşa că m-am gîndit c-ar fi nimerit să reiau acest interviu realizat în urmă cu un an şi jumătate pentru Argos. De Lucian mă leagă o veche prietenie şi sînt mîndru că i-am publicat primele două cărţi (Trilogie şi Zeul Kvun, ambele la OmniBooks, în 2004) şi, în egală măsură, antologia de autor Povestiri fantastice (Millennium, 2016). Să-mi trăieşti, conaşule, să fii sănătos şi să ai parte de bucurii din plin şi inspiraţie aşijderea!

Lucian Dragoş Bogdan văzut de Amalia Todorov

Lucian-Dragoş Bogdan (n. 16 iulie 1975, Alba Iulia) a absolvit Facultatea de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj Napoca. În prezent este educator şi coordonator la Centrul de recuperare pentru copii cu dizabilităţi multiple Alba Iulia și administrator-asociat al unei firme. Locuiește în Alba Iulia.

A debutat în 1991, în nr. 17 al ziarului Alba Forum, cu povestirea „Triunghiul Bermudelor”. A mai publicat în Argos, CPSF Anticipaţia, Discobolul, Ficţiuni.ro, Galileo, Gazeta SF, Helion, Helion Online, Jurnalul de imagine, Luceafărul, Lumi Virtuale, Nautilus și este prezent în antologiile Argos Doi (2015), Dincolo de orizont, vol.1 (2015), Argos Trei (2017) și în volumul colectiv Exit (Eagle, 2016).

Volume publicate: Trilogie (Omnibooks, 2004), Zeul Kvun (Omnibooks, 2004), Frontiera (Diasfera, 2006; Tritonic, 2017), Vraciul de pe norul interior (Tritonic, 2014), Pânza de păianjen (Tritonic, 2014), Uneori, când visez… (Tritonic, 2015), Omul-fluture (în colaborare cu Teodora Matei, Tracus Arte, 2015), Întâmplări din oceanele timpului (Streamland, 2016), Povestiri fantastice (Millennium Books, 2016), Vânătorii de capete (Tritonic, 2016), Maya (în colaborare cu Teodora Matei, Tritonic, 2016), Ultimul flux (Tritonic, 2016), Apărarea siciliană (Tritonic, 2017).

A obținut mai multe premii, printre care Premiul RomCon 2015 pentru cea mai bună povestire („Dincolo de orizont”). A fost nominalizat de trei ori la ultimele Convenții Naționale de Science-fiction RomCon (în 2016 pentru nuvela „Odiseea lui Berg” și romanul Omul-fluture, în 2015 pentru romanul Vraciul de pe norul interior).

•

Horia Nicola Ursu: Ce citea Lucian Dragoş Bogdan în copilărie şi cum a ajuns să scrie F&SF?

Lucian Dragoş Bogdan: Am început, evident, cu cărţile de poveşti. Apoi am trecut la Jules Verne, Alexandre Dumas, Karl May, Fenimore Cooper, seria Clubul Temerarilor, CPSF, articole şi cărţi despre enigme neelucidate… Am încercat şi alt genuri de lecturi, dar nu m-au prins, nu mi-au aţâţat imaginaţia. Pe Jules Verne îmi amintesc că-l citeam cu atlasul în faţă, urmărind pe unde călătoresc personajele şi notând pe hărţi locurile care nu apăreau acolo.

La scris am ajuns dintr-o întâmplare. Îmi plăcea mult să desenez (într-o vreme am realizat chiar o revistă de bandă desenată, pe care o scoteam acasă, lunar) şi o vecină m-a întrebat de ce nu încerc să scriu. Aveam vreo 10 ani, eram în vacanţa de iarnă şi… am trecut la treabă. Am încercat întâi să-l imit pe Jules Verne, apoi am trecut la schiţe, povestiri – toate în aria SF-ului. Nu concepeam să scriu altceva.

HNU: Primele tale cărţi au apărut într-o perioadă mai dificilă pentru scriitorii de gen de la noi, începutul anilor 2000. Jurnalul SF şi prima serie post-revoluţionară a Anticipaţiei decedaseră, colecţia de gen de la Nemira era în moarte clinică, iar alte edituri interesate de SF nu prea existau. Te-ai simţit vreodată descurajat de acest context? Acesta a fost motivul pentru care ai dispărut pentru un timp din peisajul sefistic?

LDB: Anii ’90 au fost destul de fructuoşi pentru mine. Am avut povestiri citite la Radio România Tineret, am apărut în Anticipaţia… La Jurnalul SF n-am trimis niciodată şi nici nu-l cumpăram – nu mai ştiu ce pitici aveam contra lui. Apoi, aşa cum ai spus, au dispărut revistele, colecţiile de cărţi SF treceau printr-o perioadă dificilă, dar a apărut SFera Online. Acolo am publicat în 2002-2003 o serie de povestiri. Pe urmă Ovidiu Bufnilă m-a implicat în nişte proiecte online în care am cunoscut multă lume.

Oricum, până atunci considerasem scrisul doar ca pe un hobby, ceva intim, o evadare. Abia după ce am ajuns să public primele două cărţi, la OmniBooks, am început să mă iau mai în serios. În momentul acela am conştientizat şi eu problemele pe care le-ai menţionat. Când am vrut mai mult, mi-am dat seama că nu e aşa de simplu – mai ales că, fiind din Alba Iulia, eram puţin izolat de centrele SF din ţară şi nici nu existau reviste online, ca acum. Atunci mi-am pierdut busola, n-am mai ştiut ce să fac, care e calea pe care ar trebui s-o apuc.

Totuşi, această experienţă mi-a fost de folos. Pentru că acum am mult mai multă răbdare, sunt mai deschis la provocări. Ştiu că, dacă îmi văd de scris, rezultatele vor veni mai devreme sau mai târziu. Trebuie şi un dram de noroc, fireşte.

HNU: Romanul apărut la Tritonic, Vraciul de pe norul interior, e un SF mai aparte în peisajul de gen de la noi. Cititorii şi criticii au fost unanimi în a aplauda măiestria cu care ai descris lumi şi fiinţe diferite mult de ale noastre. În ce mă priveşte, am avut senzaţia, la anumite pasaje, că-l citesc pe Brian Aldiss cel din Sera / Hothouse. Ce anume contează mai mult într-un roman SF de acest tip: povestea sau descrierea lumii care o găzduieşte?

LDB: Cred că, în cazul acestui roman, au contat ambele. Recunosc că mă simt în largul meu atunci când îmi imaginez lumi şi fiinţe diferite de ale noastre – iar aici cred că se simte din plin influenţa lecturilor din copilărie. De altfel, am primit aprecieri pentru asta şi la romanul Frontiera, publicat în 2006 la Amaltea. Dar cred că un element important l-a constituit şi povestea, care este atipică pentru ceea ce se scrie în ziua de azi, sau ce apare în filme. Nu există un conflict, nu apar ilustrate binele şi răul. Elementul central în constituie acel sense of wonder care m-a încântat atât de mult la Clarke, de exemplu. Şi cred că tocmai asta a făcut-o să iasă în evidenţă, să pară o pată de culoare în peisajul publicistic actual.

HNU: Ai publicat de curînd romanul Omul-fluture, în colaborare cu Teodora Matei. În ce împrejurări v-aţi hotărît să scrieţi acest roman împreună? Cum a decurs procesul în sine de scriere? Este mai greu să scrii de unul singur sau prezenţa unui colaborator te stimulează?

LDB: Teo şi cu mine am mai scris o povestire în colaborare, la începutul anului 2014. Atunci a fost mai mult din joacă, să vedem ce iese. Apoi, către sfârşitul anului, am vrut să repetăm experienţa. Momentul cheie a fost atunci când ne-am dat seama că subiectul părea să ducă spre un roman. Atunci ne-am dat seama că trebuie să ne luăm mult mai în serios.

Procesul de scriere a fost interesant, pentru că am colaborat exclusiv prin intermediul Facebook-ului. Am creionat sinopsisul, personajele, apoi am început să scriem. N-a fost uşor, pentru că uneori ne veneau idei pe parcurs şi nu cădeam întotdeauna de acord asupra lor. Din fericire, Teo a fost mereu cea împăciuitoare, aşa încât ciocnirile de orgolii n-au depăşit anumite limite. Aşa, ca amănunte interesante, aş putea să amintesc o fază în care unul dintre noi a trebuit să rescrie de vreo trei ori un episod, până când celălalt a ajuns să fie mulţumit de el. Sau când unul a fost rugat să „dubleze” vocea unui personaj, peste un dialog deja scris de celălalt. Sau finalul, pe care l-am scris în proporţie de 60-70 la sută în direct, schimbând unul cu altul fraze pe Facebook. Ori faptul că un personaj care, iniţial, avea doar un rol de decor, a devenit unul dintre elementele principale ale romanului.

Cât despre scrisul în colaborare, îmi place. Diferă de a scrie singur, dar ambele sunt provocări interesante.

HNU: În afara romanului de la Tracus Arte, la Gaudeamus ai lansat şi primul tău roman de dragoste (!), la Tritonic. Ce anume te-a inspirat să-l scrii? Care e diferenţa între a scrie SF&F şi a scrie un roman de dragoste?

LDB: Aşa cum am spus şi mai devreme, perioada aceea de pauză mi-a fost de folos. Am învăţat din ea. Mi-am dat seama că, dacă vreau să trec scrisul de la stadiul de hobby la cel de profesie, trebuie să las piticii deoparte şi să mă ocup doar de scris. Prin urmare, atunci când Bogdan Hrib a fost suficient de nebun încât să mă provoace să scriu întâi un roman poliţist, apoi unul de dragoste, am decis să încerc – deşi ieşeam mult în afara zonei mele de confort, mai ales cu al doilea. Pe de altă parte, cred că doar aşa pot învăţa să devin mai bun – scriind ceva ce nu-mi este la îndemână. Bine, asta nu înseamnă că aş scrie orice.

În cazul meu este o diferenţă mare între a scrie SF&F şi a scrie orice alt gen literar. Primul reprezintă, pentru mine, culmea literaturii. Asta face ca, deşi procesul efectiv de scriere să fie mult mai dificil, să curgă mai uşor, pentru că o fac din tot sufletul. Romanul de dragoste şi cel poliţist s-au scris mai uşor din punct de vedere literar, dar au fost dificile pentru că efortul de a-mi păstra interesul pentru ele era foarte mare.

HNU: În ultima vreme, odată cu revenirea ta pe rafturile librăriilor, ai fost prezent la toate evenimentele importante ale fandomului: şi la Final Frontier, şi la RomCon, la tîrgurile de carte generaliste. Cum ai regăsit fandomul, faţă de ceea ce ştiai de acum zece-doisprezece ani?

LDB: A fost o plăcere să mă reîntâlnesc cu cei pe care-i ştiam de acum zece-doisprezece ani şi m-am bucurat să văd o infuzie de „sânge proaspăt” (indiferent de vârstă). Optimist cum sunt, iau asta ca un semn bun – că ne aşteaptă vremuri bune în SF-ul românesc în următorii ani.

HNU: Mai are astăzi fandomul clasic – cel cu cenacluri şi convenţii – un rost? Sau comunităţile online sînt cele care contează cu adevărat pentru un scriitor care vrea, aşa cum e firesc, să vîndă ceea ce scrie?

LDB: Cred că atât întâlnirile faţă în faţă, cât şi mediul online au rolul lor. Cel din urmă este foarte util pentru promovare, pentru o comunicare rapidă, ceea ce este esenţial – aşa cum ai punctat şi tu – în partea de marketing şi vânzări. Însă consider că sunt bune şi întâlnirile între scriitori, redactori şi editori – până la urmă, multe proiecte se creionează la un pahar de vorbă, într-un mediu destins. Ca să nu mai vorbim de contactul cu cititorii (sau fanii – dacă vom ajunge şi noi să avem aşa ceva, într-o zi), care cred că este extrem de important.

HNU: Te consideri „bun pentru export”? Există autori de F&SF români care ar putea cuceri cititorii de pe alte meridiane? Ai planuri în acest sens?

LDB: Îmi place să cred că aş fi „bun pentru export”, dar, fireşte, nu sunt în măsură să fac asemenea aprecieri. Cred că avem autori F&SF valoroşi, cărţi şi povestiri bune, care pot sta fără să se ruşineze pe rafturile librăriilor din străinătate. Şi cred că trebuie să găsim metode prin care să ieşim afară – şi nu doar cu o carte din când în când, ci printr-o strategie coerentă, bine pusă la punct, care să aibă continuitate.

Fireşte că îmi doresc să ajung „la export” şi am planuri în direcţia asta. Dar cred că e nevoie să ne străduim să ieşim şi ca grup. Impactul este mai mare, probabilitatea de a fi mai mult decât o simplă apariţie meteorică creşte şi, evident, cresc şansele să se ajungă la recunoaştere şi bani.

HNU: Ce sfaturi i-ai da unui tînăr aspirant la gloria literaturii? Este parcursul tău un posibil model?

LDB: Cred că e cam mult spus că eu aş putea fi un model pentru cei care aspiră la gloria literaturii. Nu de alta, dar mai am şi eu mult până acolo. Însă cred că metodele pe care le-am învăţat şi eu de la alţii sunt folositoare. Mă refer la faptul de a lua în serios scrisul, de a-l trece dincolo de stadiul „scriu şi eu când pot/când am chef”. Dacă vrei rezultate, sintagma cu 10 la sută inspiraţie (talent) şi 90 la sută transpiraţie este perfect valabilă. Altfel, doar dai câte un tun când şi când. Trebuie să tratezi scrisul ca pe orice altă meserie – să-i dedici zilnic din timpul tău, să încerci continuu să te perfecţionezi (iar acceptarea provocărilor literare este foarte utilă în acest sens), să publici, să fii vizibil, să te implici. Sunt convins că redactorii şi editorii îşi doresc să colaboreze cu scriitori pe care ştiu că se pot baza (din punct de vedere al calităţii, cantităţii şi respectării termenelor limită). Nu poţi să ceri profesionalism decât atunci când tu eşti primul care-l oferă.

Nu în ultimul rând, cred că trebuie să învăţăm că restul scriitorilor nu ne sunt duşmani. Să tragem împreună la aceeaşi căruţă, respectându-ne, dacă nu ne putem îndrăgi. Din succesul oricăruia dintre noi vor avea de câştigat şi ceilalţi, mai devreme sau mai târziu.

HNU: Eşti tatăl unei fete frumoase aflată la vîrsta adolescenţei. Cum percepe ea cariera ta de scriitor? Ţi-a citit cărţile?

LDB: Până acum câteva luni, fiica mea n-a fost interesată de lectură. Recent a descoperit cărţile lui Nicholas Sparks, de care s-a îndrăgostit şi pe care le citeşte în original. Sunt convins că acesta este doar începutul şi de aici va urma un drum lung şi frumos alături de aceşti prieteni deosebiţi care sunt cărţile. Şi, fiind tot o carte de dragoste, sper să citească şi romanul meu, Uneori, când visez…

Cred că e mândră de cariera mea de scriitor, dar bănuiesc că nu e foarte fericită de faptul că, scriind mult, o mai neglijez. A citit Pânza de păianjen, romanul poliţist, despre care a spus că i-a plăcut. Cu Vraciul de pe norul interior a avut o tentativă, dar a renunţat repede, pentru că erau prea multe denumiri ciudate pentru ea. Cum îi plac mult filmele cu vampiri, i-am promis că voi scrie o povestire în acest gen, iar ea a promis că o va citi. Între timp, ideea s-a dezvoltat în mintea mea şi probabil că va deveni un roman. I-am prezentat premisele de la care porneşte şi s-a arătat foarte încântată de ele. Prin urmare, sper că va ieşi ceva pe gustul ei.

HNU: În calitate de cîştigător al premiului Romcon, ce părere ai despre felul în care a fost organizată ediţia de anul acesta? Ce ar trebui să se schimbe pe viitor? Şi: are acest premiu (care pentru unii dintre laureaţi – vezi cazul Anei-Veronica Mircea – nu a însemnat decît o ştire undeva online, nici măcar o amărîtă de diplomă) vreo semnificaţie din punct de vedere al vînzărilor viitoare sau, eventual, din alte puncte de vedere?

LDB: Ediţia de anul acesta a Romconului a avut plusuri şi minusuri. Personal, îi felicit pe cei de la Cygnus pentru efortul depus în a o organiza. Legat de partea cu premiile, acolo sunt multe de pus la punct. Discuţiile pentru a găsi cea mai bună soluţie au început de la Suceava, au continuat în lunile următoare şi sper ca primele efecte să se observe deja de la viitorul Romcon.

Sunt multe de pus la punct, iar situaţia Anei-Veronica Mircea este unul dintre exemplele de „aşa nu”. Nu ştiu ce reprezintă pentru alţii premiul, pot vorbi doar din perspectiva mea. Pentru mine, ţinând cont că sunt la început de drum, a constituit o bucurie, o încurajare, dar asta a pornit încă de la nominalizare. Fireşte că am fost foarte bucuros că am ajuns şi cu romanul printre finalişti, dar recunosc că asta s-a datorat mai mult sistemului de vot decât valorii în sine. Oricât de apreciat ar fi fost Vraciul de pe norul interior, trebuie să fiu realist şi să conştientizez că, printre nominalizări, s-au numărat Ne vom întoarce în Muribecca sau Vegetal (ca să aleg doar două exemple), scrise de autori versaţi.

Din punct de vedere al vânzărilor viitoare, nu ştiu cât vor conta acest loc de finalist, sau premiul câştigat cu povestirea „Dincolo de orizont”. Dacă o vor face, totuşi, nu mă aştept să fie ceva spectaculos. Însă, evident, ca să devină ceva cu adevărat important, trebuie să stabilim criterii care să le dea credibilitate.

HNU: Ce urmează, ce le mai pregăteşti cititorilor, la ce scrii acum?

LDB: Am două romane SF finalizate, unul din acelaşi univers cu Vraciul de pe norul interior, celălalt scris în colaborare cu Teodora Matei, plus un volum de povestiri. Deocamdată, nu ştiu să dau detalii legate de când şi cum se vor concretiza din punct de vedere al publicării. Alte două proiecte sunt mai sigure şi sunt şanse mari să iasă pe piaţă în 2016. Unul dintre ele este primul roman dintr-o serie poliţistă, iar celălalt sper să fie o surpriză plăcută, ţinând cont de interesul pe care unii cititori actuali l-au arătat pentru cele două volume de povestiri cu care am debutat şi care nu se mai găsesc pe piaţă.

•

interviu realizat în decembrie 2015 şi apărut în Argos nr.14 / iarna 2015-2016

Oliviu Crâznic: Nu intenţionam să devin scriitor

Oliviu Crâznic s-a născut pe 1 noiembrie 1978, la Lupeni (jud. Hunedoara). Licenţiat în Drept, cu lucrarea de diplomă la disciplina Criminalistică (2001), este consilier juridic începînd cu anul 2002.

Bibliografie: …Şi la sfîrşit a mai rămas coşmarul (roman, Ed. Vremea, 2010); proză scurtă în antologii (Steampunk. A doua revoluţie, Millennium, 2011; Balaurul şi mioriţa, Eagle, 2011; Premiile Galileo 2011, Millennium, 2011; Alertă de grad zero în proza scurtă românească actuală, Herg Benet, 2011; Premiile Galileo 2012, Millennium, 2012) şi reviste, inclusiv în Galileo nr. 4 (Millennium, 2012). A editat antologia Dincolo de noapte. 12 feţe ale goticului (Millennium, 2012).

Premii: Premiul Galileo 2011 pentru cel mai bun volum; Eurocon 2012 Encouragement Award.

•

Horia Nicola Ursu: Circulă pe Facebook şi în mediul virtual o leapşă cu „cele zece cărţi formatoare”, cărţile care au definit personalitatea celui provocat. N-am să-ţi cer acum un top 10, dar am să te întreb ceva din aceeaşi categorie: ce citea tînărul Oliviu Crâznic?

Oliviu Crâznic: Cam tot ceea ce citesc şi acum: literatura extraordinarului, în toate formele acesteia, realiste sau fanteziste, evitând cu multă grijă literatura banalului, a cotidianului.

HNU: Eşti jurist de meserie. Cum se împacă meseria asta cu scrisul? Cînd scrii? Ai tabieturi „de scriitor”?

OC: Se împacă tot mai greu, pe zi ce trece – lipsă de timp, lipsă de energie. În ultima vreme nu prea am mai scris. Când scriu, scriu mai mult noaptea; asta n-are legătură însă cu meseria mea, aşa scriam şi în perioadele în care eram mai liber, în concedii etc. Tabieturi? Pizza şi Coca Cola, poate. Dar de Coca Cola încerc să mă las. Fără urmă de succes, desigur.

HNU: Ai apărut fulgerător pe scena F&SF-ului românesc, nesocotind traiectoria „clasică”, conform căreia un june autor frecventează cenacluri, publică povestiri şi abia într-un tîrziu, după ce „şi-a făcut un nume”, bate timid la poarta unei edituri. Mai cunosc un singur astfel de caz, cel al Onei Frantz. Ce ai de spus în apărarea ta, inculpat Crâznic? 🙂

OC: În primul rând, nu aveam habar că ar trebui urmat traseul menţionat de tine: dacă aş fi ştiut, probabil aş fi renunţat la ideea de a publica. Pe de altă parte, ca jurist, cunosc principiul nemo censetur ignorare legem, aşa că asta nu este o scuză… Cred că nu am urmat traseul „clasic” din mai multe motive: nu intenţionam să devin scriitor, ci doar să public ceea ce scrisesem; aveam încredere în romanul meu şi mă grăbeam să îl văd publicat; nu sunt o persoană sociabilă şi nici răbdătoare, de aceea tind să evit traseele care implică interacţiuni ori aşteptare sau să le aleg pe acelea care implică interacţiuni mai puţine; nu consider că povestirile îţi oferă suficient spaţiu pentru a dezvolta o poveste până la a acoperi integral potenţialul acesteia, putând constitui frumoase cadouri pentru cititori, dar neizbutind a suplini scrierea unei opere de dimensiuni ample.

HNU: …Şi la sfîrşit a mai rămas coşmarul e cu totul altceva decît deja banelele poveşti urban fantasy. E un roman gotic în toată puterea cuvîntului, ca în vremurile de odinioară, ca la mama lui Frankenstein acasă. De ce gotic? Cum ţi-a venit ideea să resuscitezi o modalitate literară pe care mulţi ar considera-o desuetă?

OC: Goticul a venit firesc, ca urmare a interesului meu general pentru medievalism, dar şi ca răspuns tocmai la moda poveştilor „gotice” deloc gotice, în cadrul cărora, de pildă, apar vampiri lipsiţi de orice caracteristici vampirice (putând fi înlocuiţi oricând cu îngeri sau vârcolaci, fără a se altera povestea în nici un fel) şi, mai ales, deloc intense. De aici, dorinţa mea de a le aminti cititorilor ce înseamnă goticul de fapt şi, mai ales, ce înseamnă un roman în adevăratul înţeles al cuvântului. Dacă am reuşit sau nu în demersul meu, rămâne să decidă fiecare cititor în parte.

HNU: Romanul tău „inspirat din cronici medievale” e documentat foarte amănunţit (după cum o dovedeşte, de altfel, şi ampla sa postafţă, care ar putea ocupa un volum aparte). Cum s-a desfăşurat această documentare? Unde găseşte un autor român o asemenea bogăţie de surse?

OC: Nu a existat o documentare specială pentru roman, decât în sensul verificării unor amănunte în etapa „postscriere / corectare”; postfaţa menţionează, în fapt, fenomene şi întâmplări stranii din istoria omenirii pe care le-am aflat de-a lungul vieţii şi pe care le-am reţinut pentru că mi-au suscitat interesul (se poate spune, prin urmare, şi că m-am documentat toată viaţa pentru acest roman…) Acestea pot fi găsite în numeroase surse şi reprezintă common knowledge pentru pasionaţii de mistere, motiv pentru care nu am considerat necesar să ofer o bibliografie la sfârşitul cărţii (mi-ar fi foarte greu să precizez unde am citit pentru prima dată despre, să zicem, cazul Fiarei din Gevaudan, ori să îmi amintesc toate sursele care au contribuit la construirea viziunii mele asupra vieţii şi morţii contesei Bathory). Ar fi de precizat aici, de asemenea, că, deşi am încercat mereu să consult sursele originale, cronicile medievale, publicaţiile victoriene etc. pentru a surprinde percepţia contemporanilor în privinţa evenimentelor în cauză, şi nu interpretarea modernă a acestora, apetitul pentru misterele Universului mi-a fost fără îndoială deschis de lecturarea operelor unor autori dedicaţi cercetării neobişnuitului, precum Mihai Gheorghe Andrieş, Dan Apostol, Ion Hobana, Horia Matei, Alexandru Mironov, Paul Ştefănescu etc. De altfel, postfaţa nu s-a dorit nici o clipă a constitui un demers academic ori ştiinţific, ci doar o confesiune literară, cu principalul rol de a atrage cititorului atenţia că o poveste precum aceea din roman ar fi fost considerată reală sau cel puţin verosimilă în anumite condiţii istorice; ca dovadă, faptul că poveşti similare circulau în condiţiile respective, fiind privite de contemporani cu toată seriozitatea. Revenind la întrebarea „unde găseşte un autor român o asemenea bogăţie de surse”, răspunsul este simplu: peste tot, cu condiţia să vrea să caute. În biblioteca proprie, în bibliotecile cunoscuţilor, în bibliotecile publice, pe internet – acordând surselor importanţa cuvenită, în funcţie de tipul acestora (surse de mâna întâi – relatarea unui contemporan al evenimentelor vizate, raportul unor autorităţi etc., fie originale, fie reproduse în operele unor autori moderni; surse de mâna a doua – spre exemplu, o relatare modernă care interpretează relatarea unui contemporan al evenimentelor vizate sau care o redă trunchiat în scopul demonstrării unui punct de vedere etc.).

HNU: După apariţia romanului ai devenit omniprezent pe scena fantasticului românesc: cu povestiri publicate în antologii, în reviste, la manifestările fandomului… Cum ai fost primit de către public? Ce ştiai despre fandom la început şi cum îl vezi acum?

OC: Am fost bine primit de public şi de fandom (consider că sunt două noţiuni distincte, cel puţin în ceea ce mă priveşte) şi le mulţumesc tuturor pentru acest fapt. Nu ştiam nimic despre fandom la momentul respectiv, nici măcar faptul că există. Am văzut fandomul, iniţial, ca pe o oportunitate de a dezvolta literatura română, prin prietenii şi alianţe cu scriitori, editori, fani etc., destinate promovării literaturii fantastice şi, în general, a literaturii de calitate. Din nefericire, unele dezamăgiri m-au condus la concluzia că anumite „părţi” din fandom sunt superioare „întregului” şi că într-un grup ajunge o singură persoană cu caracter îndoielnic pentru a distruge orice iniţiativă a grupului în cauză, astfel încât, în prezent, încerc să menţin mai degrabă relaţii individuale decât relaţii cu caracter general.

HNU: Antologia Dincolo de noapte. Douăsprezece feţe ale goticului, apărută acum doi ani, a fost primită cu aplauze de cititori şi s-a epuizat îndeajuns de repede, o a doua ediţie fiind deja necesară. Cum ai lucrat în calitate de editor? Te-ai bazat exclusiv pe ceea ce ţi-a fost propus, sau ai solicitat anumitor autori poveşti scrise anume pentru această antologie?

OC: Toate poveştile au fost solicitate special pentru această antologie, unor autori în talentul cărora aveam încredere deplină şi care au avut mână liberă, cu condiţia de a respecta canoanele goticului (reamintite de mine, pe scurt, în invitaţie, şi discutate şi concret, pe text, în etapa destinată redactării antologiei). Am avut norocul şi cinstea să lucrez cu profesionişti, astfel încât scopul proiectului, consider eu (şi se pare că la fel consideră şi destui cititori) a fost atins: avem în literatura română o antologie care conţine douăsprezece poveşti nu doar gotice, ci şi memorabile.

HNU: O altă experienţă a ta în calitate de editor a fost (este?) revista Dublu Tăiş, publicată în format electronic. Vorbeşte-mi despre aceasta.

OC: Dublu tăiş este un proiect iniţiat şi demarat de mine (în calitate de consultant editorial şi autor) şi de Ciprian Mitoceanu (editor, autor), cu participarea Cătălinei Fometici (ilustrator, autor) şi a lui Lucian Mustaţă (redactor, tehnoredactor). Numerele apărute sunt disponibile pentru achiziţie pe elefant.ro şi pe amazon.com şi conţin povestiri şi nuvelete fantastice, recomandat a fi citite vineri noaptea (pentru atmosferă). În Casa corăbierului (Ciprian Mitoceanu) întâlnim un scriitor straniu, care trăieşte într-o casă în formă de corabie. În Spiriduşii albi (Oliviu Crâznic) trei adolescenţi (doi băieţi şi o fată) trăiesc o experienţă supranaturală şi cutremurătoare, în drumul lor spre maturitate. Lenore Arras (Oliviu Crâznic) spune povestea unui răzbunător rănit care străbate o trecătoare îngheţată şi a unei fete cu un trandafir galben în păr, adormită sub ninsoare. Chipul întunecat al visului (Cătălina Fometici) aduce în prim-plan o vânătoare medievală, o legendă cu lupi şi o atmosferă de basm negru, plină de senzualitate şi mister. În Pivniţele Palatului Charron (Oliviu Crâznic) reîntâlnim câteva personaje din …Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul, în vreme ce credinţa, onoarea şi prietenia înfruntă testul final în pivniţele unui adept al demonolatrului Conrad Lorenz. În pădure (Ciprian Mitoceanu) este povestea unei familii, a unei cabane, a unui adevăr îngrozitor şi a unui sacrificiu asemenea. Din punctul meu de vedere, rezultatele proiectului sunt satisfăcătoare, revista se vinde constant. Când – şi dacă – timpul ne-o va permite, vom pregăti şi numere noi.

HNU: Ai făcut pasul şi peste hotare, ai publicat proză şi articole în reviste din străinătate. E greu sau nu să îţi vezi scrierile traduse, în ziua de azi, cînd limba ta de baştină este româna? Va avea romanul tău o carieră internaţională? Ce ne poţi dezvălui în acest sens?

OC: Momentan am doar texte de analiză literară apărute peste hotare, dar mi-au fost acceptate pentru publicare în străinătate şi poezii, şi proză (de exemplu, varianta engleză a povestirii steampunk Ultima clepsidră a fost anunţată ca urmând să apară în Antologia SF-ului European 2014; le mulţumesc pe această cale celor doi coordonatori ai antologiei, Cristian Tamaş şi Roberto Mendes, sunt onorat), însă acestea nu au apărut încă. Ca şi în România, este dificil să publici în condiţii rezonabile şi e uşor să publici în condiţii neprofesioniste; e dificil să apari în publicaţii de prestigiu, mult mai uşor să apari în publicaţii oarecare etc. Cât despre carierea internaţională a Coşmarului, cred în aceasta: au existat semnale de interes din Italia şi, mai recent, din Franţa. Dar, pentru a reuşi, ar trebui să acord mai multă atenţie acestui aspect al carierei mele, îndată ce voi găsi timpul şi energia necesare.

HNU: Ai început să publici povestiri SF, space opera de fapt, iar universul ficţional care a început să se contureze e deosebit de promiţător. Ce va urma? Să aşteptăm o schimbare completă a macazului către SF?

OC: Nu, nici vorbă de schimbarea macazului. Space opera m-a fascinat mereu, iar una dintre primele mele povestiri, Mascarada învinşilor, deşi e o planetary romance, îşi are acţiunea plasată în universul amintit de tine (universul Ermengaarde Saga). Viitorul mă interesează la fel de mult cum mă interesează trecutul, de aceea am mai multe romane în lucru, de diverse facturi; inclusiv o continuare la Coşmar, intitulată Cărarea neagră.

HNU: Science fiction, fantastic, steampunk… Ai scris în toate aceste subgenuri, eşti familiarizat cu ceea ce se scrie la noi în această arie. Să presupunem că ai avea posibilitatea să hotărăşti tu ce anume am putea exporta. Care ar fi autorii pe care îi consideri „universali” din F&SF-ul românesc?

OC: Pentru un export reuşit, ar fi necesară o promovare adecvată. Cu o promovare adecvată poţi exporta orice, pentru că poţi vinde orice – după cum o dovedeşte succesul obţinut pe piaţa internaţională de numeroase cărţi cu adevărat slabe, ca să nu folosesc un cuvânt mai dur. Revenind la întrebarea ta, consider că mulţi dintre ai noştri scriu comparabil cu autorii străini contemporani (sau, în unele cazuri, mai bine decât aceştia şi comparabil cu clasicii): Roxana Brînceanu, Marian Coman, Sebastian A. Corn, Ştefana Cristina Czeller, Dan Doboş, Ioana Cătălina Dorojan, Cătălina Fometici, Ona Frantz, Costi Gurgu, Florentin Haidamac, Michael Haulică, George Lazăr, Şerban Andrei Mazilu, Ana-Veronica Mircea, Ciprian Mitoceanu, Mircea Opriţă, Florin Pîtea, Liviu Radu, Laura Sorin, Liviu Surugiu, Marian Truţă, Dănuţ Ungureanu, Ioana Vişan, Karina M. Vlad, Eugen Cadaru. Lista nu este exhaustivă.

HNU: La ce lucrezi acum? Ce anume ar trebui să caute cititorii în librării sub semnătura ta şi, mai ales, cînd?

OC: O întrebare dificilă – nu am reuşit, în ultimul timp, să îmi îndeplinesc planurile propuse. Când? Nu am nici cea mai vagă idee. Ce anume? Probabil nuvela/miniromanul „space opera” Imperiul minciunilor, povestirea SF Camlaan Unu şi studiul Fantasticul delimitat.

•

interviu realizat în septembrie 2014 şi apărut în Argos nr.9 / 2014

Roxana Brînceanu: Scrisul a venit de la sine

Născută la 18 iunie 1969 la Craiova, Roxana Brînceanu a absolvit Facultatea de Electromecanică în 1992 şi Facultatea de Ştiinţe Economice în 1997 (ambele la Craiova). În prezent lcrează ca economist în Bucureşti. A debutat în revista Lumi Virtuale (nr.42-43 / 2003) cu povestirea „Colecţionarul de îngeri”. Ulterior, povestirile i-au apărut în numeroase antologii şi periodice, iar una dintre acestea a fost tradusă în Japonia. A tradus romane de Orson Scott Card, Richard Morgan, Iain Banks, Philip K. Dick, Stephen Donaldson etc. Debutul editorial s-a produs în 2005, cu romanul Sharia (Tritonic; ediţia a II-a la Millennium, în 2015). În mai 2014 a publicat Nuanţe de întuneric, în seria Novella de la Millennium (ediţia a II-a, adăugită, a apărut în 2016).

•

Horia Nicola Ursu: Cînd ai început să citeşti science fiction şi cum anume ai ajuns să scrii acest gen de literatură?

Roxana Brînceanu: Cred că am început să citesc science fiction atunci cînd am început în general să citesc. Nu mi s-a impus niciodată ce trebuie să citesc şi ce nu, şi printre aventurile citite în copilărie multe se desfăşurau pe alte planete, în viitor sau în locuri fantastice. Scrisul a venit de la sine – nevoia de a-mi inventa propriile lumi, propriile aventuri. Dar pînă la a scrie ceva publicabil drumul a fost destul de lung… „Ieşirea în lume” o datorez internetului, un mediu care oferă multă libertate atît pentru citit cît şi pentru publicat.

HNU: Eşti îndeajuns de parcimonioasă în ceea ce priveşte textele pe care le publici. Scrii puţin sau doar publici puţin? Cum se desfăşoară procesul de scriere pentru tine? Ai tabieturi legate de scris?

RB: În ultima vreme din păcate scriu puţin. În perioada în care m-am ocupat de tradus nu am scris aproape deloc şi asta se simte. Poate restrîngînd activitatea de traducător să obţin timp şi minte liberă ca să scriu mai mult, pentru că ţin mai mult să scriu decît să traduc.

Nu am tabieturi speciale, scriu oarecum instinctiv, dacă am ceva în minte sau pe suflet pun pe hîrtie – de multe ori dintr-o bucată, dar nu e o regulă – iar corecturile şi modificările ulterioare sunt mai mult de formă şi estetică decît de fond. Probabil de asta nici nu reuşesc să scriu romane sau texte mai lungi.

HNU: După cîteva povestiri publicate în publicaţiile – puţine! – ale vremii, ai debutat în iarna lui 2005 cu un roman SF apreciat deopotrivă de cititori şi de critici, un roman care înfăţişează o lume foarte bine închegată, Sharia. Care a fost geneza acestui roman? Şi cum a ajuns el să fie publicat?

RB: Sharia reprezintă excepţia la textele mele scurte şi evident a început cu o poveste şi a ajuns să fie cu totul altceva. Aş putea spune că a pornit de la un trotuar spart de lăstarii unui copac tăiat. Sau de la „come as you are, as I want you to be”. A devenit o lume cu propriile reguli. Şi a ajuns să fie publicat aşa cum se întîmplă toate lucrurile bune din viaţă: cu simpla decizie „Hai s-o facem!”

HNU: Ai lăsat deschise porţi pentru posibile urmări, în Sharia. Vor exista acestea? A fost o decizie deliberată?

RB: Întrucît nimic nu se termină definitiv (pînă şi în scenariile de sfîrşit de lume există supravieţuitori care să continue povestea!), şi întîmplările din Sharia pot avea urmări. Nu m-am gîndit în mod special la asta, dar, cum spuneai, lumea e închegată şi în ea se pot petrece multe alte aventuri, cu sau fără legătură cu cele din primul roman. Probabil vor exista şi alte poveşti în aceeaşi lume, dar deocamdată nu ştiu cînd şi în ce formă.

HNU: Ai publicat de curînd un nou volum, o nuvelă mai exact: Nuanţe de întuneric. Acţiunea acesteia se desfăşoară în lumea Restauratorilor (în care ai mai situat şi povestea din antologia Scornelile Moşului SF), iar recuzita ţine de space opera. Mai ai planuri pentru personajele acestei nuvele? Vom citi vreodată un roman situat în acest univers?

RB: În final orice iubitor de SF se simte bine printre nave spaţiale şi extratereştri, prin urmare era inevitabil să revin la space opera! Prima poveste cu Restauratori a fost destul de bine primită, am mai scris o nuvelă despre ei şi prietenii lor, apoi această nuvelă a devenit un volum independent, ceea ce mă bucură mult pentru că e o poveste care mi-e foarte dragă. Lumea respectivă am conceput-o oarecum complexă, cu posibile unghiuri de vedere diferite şi conflicte, cu personaje aduse împreună mai mult de întîmplare decît de vreun destin, deci probabil ceea ce va urma nu va fi un roman ci o serie de povestiri mai scurte care să abordeze puncte de vedere diverse.

HNU: Scrii în principal science fiction, dar ai făcut cîte-un pas şi înspre fantastic (exemplul care-mi vine în minte e povestea din antologia lui Mircea Pricăjan, Zombii. Cartea morţilor-vii). Cum abordezi fiecare dintre aceste genuri?

RB: Nu am o problemă cu alte genuri, poate să-mi reuşească ceva sau nu în funcţie de inspiraţia de moment.

Cartea morţilor-vii a însemnat şi pentru mine un experiment, nu mai scrisesem niciodată horror şi nici nu eram prea familiarizată cu zombii. Dar mă bucur că am făcut-o, deşi mi s-ar putea reproşa că am scris o poveste despre zombi fără zombi! M-a inspirat amintirea unei poveşti de groază citite în copilărie, care chiar m-a îngrozit, şi în care nu se petrecea nimic oribil, dar ţi se zbîrlea părul doar imaginîndu-ţi ce avea să urmeze.

HNU: Una dintre povestirile tale a fost publicată într-o antologie din Japonia. Ai planuri pentru cucerirea cititorilor din străinătate?

RB: Nu neapărat, dar sigur nu voi refuza nici o ofertă în sensul ăsta! Nu fac parte dintre cei care consideră „străinătatea” o paradă de cîini cu covrigi în coadă. Un cititor este un cititor, indiferent de ţara în care locuieşte. Dacă pot cuceri cititorii români e bine. Dacă cititorilor japonezi le-a plăcut povestea mea, e tot bine. Atîta timp cît există cititori care să se lase cuceriţi de ceea ce scriu eu, e foarte bine!

HNU: Rămînînd la acest subiect: dintre autorii români de gen, presupunînd că ai avea de alcătuit o antologie „pentru export”, pe cine ai alege?

RB: Nu ştiu dacă aş alege după numele autorului, ci mai degrabă după text. Un „one hit wonder” merită promovat la fel ca o povestire a unui autor recunoscut.

HNU: Eşti de profesie economist, dar cea de-a doua „meserie” a ta e aceea de traducător. Printre scrierile celor pe care i-ai transpus în româneşte se numără Nicola Griffith, Richard Morgan, Orson Scott Card, Iain M. Banks. Care a fost cea mai dificilă traducere? Şi de care te leagă cele mai plăcute amintiri?

RB: Există „dificil” din punct de vedere al traducerii în sine (limbaj, cuvinte care pun dificultăţi, argou) şi „dificil” din punct de vedere al relaţiei cu textul. Deşi uşor de tradus, Umbrele lui Orson Scott Card m-au obosit pentru că sunt patru romane pline de politică, iar eu nu am nici un fel de afinitate cu manipulările politice. Mi-a plăcut în schimb imaginaţia bogată a lui Banks (Consider Phlebas), respectul pentru matematică din Ultima teoremă (Arthur C. Clarke & Frederik Pohl) şi viziunea lui Richard Morgan asupra sufletului uman.

HNU: La ce lucrezi acum (în calitate de autor, dar şi de traducător)?

RB: Momentan nu am un „proiect în derulare” (mi se pare că sună cam a limbaj de lemn, dar cred că putem folosi termenul). Intenţionez să scriu cîteva povestiri, poate să transform un text mai vechi în roman sau nuvelă, probabil anul viitor voi reveni la tradus Richard Morgan dacă editura îl mai vrea. Şi mai ales intenţionez să trăiesc, ceea ce este destul de solicitant!

•

interviu realizat în iunie 2014 şi apărut în Argos nr.8 / 2014

Ioana Vişan: Întotdeauna m-a fascinat viitorul

Astăzi, Ioana Vişan ar fi împlinit 39 de ani, dacă n-am fi pierdut-o atît de tragic în septembrie anul trecut. În amintirea unei autoare extraordinar de talentate şi a unei prietene dragi, am decis să reiau azi acest interviu realizat în urmă cu aproape patru ani, pentru Argos.

•

Ioana Vişan (1978-2016) a absolvit Facultatea de Informatică din cadrul Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi (2002). A debutat în revista Nautilus (nr.18/iulie 2008), cu povestirea „Îngheţul“, care i-a adus Premiul CititorSF pentru cea mai bună povestire românească a anului. A publicat proză în Nautilus, EgoPhobia, Gazeta SF, Argos, SRSFF, SFera Online, Suspans. Este prezentă în antologiile Dansînd pe Marte și alte povestiri fantastice (Millennium, 2009), Steampunk. A doua revoluţie (Millennium, 2011), Venus (Eagle, 2011), Cele 1001 de scorneli ale Moşului SF (Millennium, 2012), Dincolo de orizont, vol.1 (Millennium, 2015). În martie 2013 a publicat volumul de povestiri Efectul de nautil (Millennium) şi două luni mai târziu, la aceeaşi editură, nuvela Instincte umane (reeditată în decembrie 2016), iar în primăvara anului 2016 o a doua culegere de povestiri, Secvenţă de zbor.

Din 2011 a început să scrie şi în limba engleză. Debutul a fost reprezentat de o povestire publicată pe site-ul Every Day Fiction. A urmat apoi o contribuţie la antologia Evolution 2 (Evolved Publishing, 2012). În format electronic i-au apărut nuvela Human Instincts (2012), volumul de proză scurtă Blue Moon Café: Where Shifters Meet for Drinks (2012), seria Impaler’s Legacy (trei romane şi trei nuvele) seria Stolen Wings (două romane), seria de romane The Devil You Know (două volume), seria Broken People (două romane şi o nuvelă) şi seria de nuvele Law and Crucible.

•

Horia Nicola Ursu: Ai avut un an bun, dacă e să judecăm după numărul de titluri publicate. Cum reuşeşti să scrii în acest ritm? Ce anume te inspiră? Care-ţi sînt ritualurile secrete?

Ioana Vişan: Da, presupun că patru titluri în jumătate de an nu e rău. Să nu uităm însă că jumătate din materiale n-au fost scrise anul acesta. În realitate, ritmul meu este mai lent decât al altora. Ceea ce mă avantajează este constanţa. La 1000 de cuvinte pe zi, cinci zile pe săptămână, chiar dacă mai încet, până la urmă tot se adună câteva zeci de mii de cuvinte, suficient pentru un volum. Dacă aş putea, probabil că aş scrie mult mai mult, pentru că idei sunt. Nu e vorba de niciun ritual, pur şi simplu sunt nişte poveşti care se vor spuse.

H.N.U.: Science fiction (cu Instincte umane si Efectul de nautil) şi horror/dark fantasy (cu trilogia Impaler’s Legacy, apărută în format electronic). Ai vreo preferinţă pentru vreunul dintre aceste genuri în raport cu celalalt? Dacă da, de ce?

I.V.: Stăteam şi mă gândeam dacă seria The Impaler Legacy este chiar atât de dark. Horror sigur nu e. Sau poate că definiţiile noastre diferă puţin… Pentru mine, fantasy-ul este mai mult o formă de escapism. Când scriu fantasy, mă simt în vacanţă. Mda, se pare că am cam tras chiulul anul acesta. Nici o grijă, mă întorc la muncă în curând.

Science fiction-ul a fost şi a rămas de departe favoritul meu. Simt o mai mare responsabilitate şi presiune de a crea lucruri şi situaţii credibile atunci când scriu SF. Şi, pentru mine, pare mai real. Întotdeauna m-a fascinat viitorul.

H.N.U.: Scrii cu egală uşurinţă în engleză şi în limba maternă? Sau scrii mai întâi în română şi traduci după aceea?

I.V.: Scriu la fel de uşor, nu şi la fel de bine, dar pentru asta sunt beta reader-ii şi editorii, nu? Instincte umane am scris-o mai întâi în română, după care am tradus-o. Restul textelor au fost scrise direct în engleză. Erau destinate publicului vorbitor de limba engleză şi în felul acesta am câştigat timp.

H.N.U.: De ce ai ales să publici în regie proprie pe Amazon.com şi nu te-ai adresat unei edituri? Este acesta viitorul? Sau editurile vor avea un rol şi in viitor?

I.V.: Bineînţeles că editurile vor continua să fie importante, dar nu în aceeaşi măsură pentru toată lumea. Nu m-am adresat unei edituri mari pentru că eu sunt de părere că ei au o groază de scriitori de-ai lor din care să aleagă ca să-şi mai bată capul şi cu noi, debutanţii. Iar limba va fi mereu un impediment. Oricât lucrezi textul, tot se simte, iar asta înseamnă costuri în plus pentru redactare din partea lor. Aşa, eu îmi asum costurile şi timpul investit. Alternativa ar fi fost să mă adresez unei edituri micuţe, din acelea care se bazează mai mult pe ebook-uri şi print-on-demand. Am văzut titluri care se vând bine, dar am auzit şi mulţi autori care se plâng că nu sunt mulţumiţi de serviciile oferite şi n-am vrut să risc. Înainte de toate, am ţinut să văd cum funcţionează şi ce implică o astfel de colaborare cu Amazonul.

H.N.U.: Ţi-am regăsit semnătura în două dintre antologiile tematice de la Millennium (Steampunk şi Zombii), dar şi în cea despre Timp de la SRSFF/Nemira. Cum se deosebesc aceste poveşti „scrise la comandă” de cele pe care le scrii din proprie iniţiativă?

I.V.: Multă lume le spune poveşti scrise la comandă, dar nu este chiar aşa. Nu m-a obligat nimeni să le scriu, n-am semnat un contract înainte, nu am primit un avans. Eu am vrut să le scriu şi am riscat. Textele puteau foarte bine să nu le placă editorilor şi să rămân cu ele în braţe. Singura diferenţă este că, în cazul antologiilor, există o temă impusă, o dimensiune dată şi un deadline. Dacă mi se pare interesantă tema scriu, dacă nu, îmi văd de treabă şi mă ocup de altceva.

H.N.U.: Ce mai urmeaza? La ce lucrezi?

I.V.: În decembrie este programată să apară a treia nuvelă din seria The Impaler Legacy. După aceea… nu ştiu sigur. În noiembrie aş vrea să lucrez la un text SF. Mi s-a făcut dor să scriu SF şi, cu excepţia nuvelei Instincte umane, n-am scris texte SF de întindere mai mare. Lumea în care se petrece acţiunea este destul de bogată, aşa că încă nu m-am hotărât dacă o să fie o nuvelă sau un roman scurt. O să vedem ce iese.

H.N.U.: Eşti câştigătoarea premiului de încurajare decernat anul acesta la Eurocon. Te-a ajutat în vreun fel acest premiu în ceea ce priveşte vânzările de pe Amazon?

I.V.: Sincer, nu-mi dau seama. Am observat o creştere a vânzărilor în vară, dar dacă aceasta s-a datorat premiului sau pur şi simplu îşi căutau cititorii lecturi pentru vacanţă este greu de spus. Sper să conteze în viitor.

•

interviu realizat în octombrie 2013 şi apărut în Argos nr.4 / 2013

 

Robert J. Sawyer: Science fiction, literatura combinaţiilor stranii

Cel mai cunoscut autor canadian de science fiction, Robert J. Sawyer s-a născut la 29 aprilie 1960. A urmat studii superioare în domeniul jurnalismului de televiziune şi, în 1990, a debutat în literatura science fiction cu romanul The Golden Fleece. Avea să fie doar primul dintr-o lungă serie de cărţi exclusiv science fiction, care i-au adus toate marile premii ale genului, de la Hugo, Nebula şi John W. Campbell Memorial la canadianul Aurora sau japonezul Seiun. Deşi sînt publicate de case de editură americane, romanele sale au protagonişti canadieni şi îşi plasează acţiunea, în bună măsură, în ţara sa natală. Temele sale de predilecţie sînt căutarea inteligenţelor extraterestre (în Golden Fleece, Starplex sau Calculating God), paleontologia şi paleoantropologia (în End of an Era, trilogia Quintaglio, trilogia Hominids) şi explorarea posibilităţilor conştiinţei (în Mindscan, The Terminal Experiment, Rollback sau trilogia WWW). Romanul său Flashforward a stat la baza unui serial de televiziune de succes. Cel mai recent roman al său, Red Planet Blues (2013), are o intrigă detectivistică şi îşi desfăşoară acţiunea pe Marte, planetă colonizată de către om într-un viitor apropiat.

•

Horia Nicola Ursu: Ce citea adolescentul Robert J. Sawyer? Cum ai început să scrii? Şi de ce tocmai science fiction?

Robert J. Sawyer: A fost o combinaţie de factori: la opt ani, în 1968, am văzut 2001: O odisee spaţială la cinematograf; tot cam pe-atunci, am urmărit o parte dintre episoadele seriei originale Star Trek la televizor, dar şi serialele produse de Gerry Anderson la Supermarionation, Fireball XL5 şi Thunderbirds; am crescut pe măsură ce programul Apollo era în plină desfăşurare; în sfîrşit, au mai fost şi primele cărţi science fiction care mi-au căzut în mînă: The Enormous Egg de Oliver P. Butterworth, The Runaway Robot, semnată de Lester del Rey, dar scrisă de fapt de Paul W. Fairman, Trouble on Titan de Alan E. Nourse, Space Skimmer de David Gerrold şi una dintre culegerile de povestiri ale lui Isaac Asimov, The Rest of the Robots.

Mi-au plăcut enorm toate aceste cărţi şi am vrut să încerc să creez eu însumi propriile-mi poveşti. În chip ironic, cea care m-a influenţat cel mai mult a fost, se pare, cea care e considerată a fi cea mai puţin SF dintre acestea, The Enormous Egg, cu situarea sa temporală contemporană, cu atenţia acordată paleontologiei şi cu tonul ei uşor satiric.

HNU: Multe dintre romanele tale explorează conştiinţa umană şi evoluţia acesteia. Ce anume te atrage la această temă?

RJS: Am afirmat adesea că science fiction-ul este literatura combinaţiilor stranii. Unde altundeva poţi întîlni oare o întrepătrundere între calculul cuantic şi paleoantropologie – aşa cum se întîmplă în romanul meu, Hominids? Ce alt gen literar ar permite oare ca teoria informaţiei, comunicarea cu primatele şi politica Chinei să fie elementele care pun intriga în mişcare – cum este cazul trilogiei alcătuite de romanele Wake, Watch şi Wonder?

Pentru o bună parte dintre cărţile mele, mi-am îndreptat atenţia asupra studierii conştiinţei, deoarece aceasta este aria cunoaşterii cu cel mai ridicat grad de interdisciplinaritate; neurologii, cercetătorii din domeniul inteligenţei artificiale, biologii preocupaţi de evoluţie, filosofii, teologii şi aşa mai departe, cu toţii îşi au locul lor la masa dezbaterii privind natura conştiinţei, iar ciocnirea dintre viziunile acestora a fost cea care a furnizat substanţa romanelor mele: The Terminal Experiment, Factoring Humanity, Hominids şi urmările sale, Mindscan, Wake şi urmările sale, Triggers şi, în sfîrşit, romanul la care lucrez acum, care poartă titlul provizoriu The Philosopher’s Zombie.

 

HNU: Am observat, de asemenea, că eşti fascinat de dinozauri şi, în general, de paleontologie. Trilogia Quintaglio, End of an Era, chiar şi Calculating God… De unde vine această fascinaţie?

RJS: Încă de la grădiniţă am fost fascinat de paleontologie şi mai ales de dinozauri; în asemenea măsură încît pînă la jumătatea ultimului an de liceu am avut de gînd să fac carieră în domeniul paleontologiei; am fost chiar acceptat pentru a studia paleontologia la Universitatea din Toronto.

Sînt atras de studierea formelor de viaţă străvechi din acelaşi motiv pentru care mi-e dragă noţiunea de viaţă extraterestră: e vorba de fiinţe străine nouă. E o noţiune interesantă în sine, dar e mai mult de-atît, sînt două domenii care permit speculaţii îndrăzneţe: în paleontologie încercăm să desluşim cum arătau dinozaurii şi, pe baza unui număr redus de indicii, extrapolăm care le erau strategiile de reproducere, cu ce se hrăneau, care le era structura socială. În astrobiologie mergem chiar mai departe: încercăm să ne imaginăm cum ar putea arăta fiinţele extraterestre inteligente, bazîndu-ne doar pe nişte principii, fără a avea măcar un specimen pentru a-l studia.

Apropo de interesul meu pentru aceste domenii: datorită lui, am ajuns să am o relaţie minunată cu Institutul SETI. Sînt singurul autor de science fiction care a fost invitat la cele două simpozioane cu public, SETICon, iar astronomul-şef de la Institut, Seth Shostak, m-a invitat în numeroase rînduri la emisiunea radio pe care o realizează Institutul, Big Picture Science; în schimb, eu am dat numele de Shostakia uneia dintre speciile de fosile marţiene din Red Planet Blues.

Cel mai proeminent paleontolog canadian e Philip Currie, specialist în dinozauri, de la Universitatea Alberta din Edmonton. Eu însumi am fost desemnat de către mass-media canadiană drept cel mai proeminent autor canadian de science fiction. Phil şi-a dorit dintotdeauna să devină scriitor de SF, iar eu mi-am dorit să devin specialist în dinozauri. Amîndoi ne simţim deosebit de entuziasmaţi de ideea că, într-un univers paralel, rolurile noastre ar putea fi inversate.

În ceea ce priveşte pasiunea mea pentru antropologie şi, mai ales, pentru paleoantropologie, aceasta oglindeşte, din nou, interesul meu pentru inteligenţa extraterestră. Un neandertalian sau un individ aparţinînd speciilor Homo Erectus sau Homo ergaster este fundamental diferit de noi; mai mult decît un vulcanian sau un bajoran din Star Trek. Prin urmare, încercarea de a ne închipui care erau procesele cognitive şi modul de viaţă al rudelor sau strămoşilor noştri îndepărtaţi e cel puţin la fel de pasionantă ca o poveste poliţistă.

HNU: Raţionalism vs. misticism, iată o altă temă majoră a scrierilor tale. Cum te situezi în această dispută? Te consideri ateu?

RJS: Sînt ateu, iar la vremea adolescenţei chiar îmi făcusem un titlu de mîndrie din asta. Crescînd, am avut prea puţine contacte cu persoane religioase şi, în sinea mea, eram convins că orice credincios e, cu siguranţă, un prost cu capul plin de iluzii, incapabil de o gîndire critică. La 23 de ani am ieşit de pe băncile facultăţii cu o diplomă în jurnalismul de televiziune şi am obţinut o slujbă la un grup care pregătea o aplicaţie pentru autoritatea canadiană de reglementare în vederea deschiderii unui canal de televiziune multi-confesional. Aveau nevoie de mine fiindcă eram la curent cu toate reglementările din domeniu. Ei bine, am presupus iniţial că voi avea de-a face cu o grămadă de indivizi limitaţi. Imaginează-ţi cît de surprins am fost să descopăr că aveam colegi extraordinar de inteligenţi şi de deschişi la minte, oameni de toate religiile: hinduşi, sikhşi, budişti, evrei şi creştini de toate confesiunile. Unul dintre cei mai străluciţi dintre aceştia era omul însărcinat cu producţia audio-vizuală pentru Armata Salvării canadiană. Oamenii aceştia credeau în lucruri în care eu nu credeam; lucruri pe care, bănuiesc, nu sînt capabil, din punct de vedere al organizării mele neuronale, să le cred; am învăţat însă să le respect credinţele. Îmi place să cred că, atunci cînd pun în discuţie religia în cărţile mele, argumentele mele nu sună a idei primite de-a gata.

•

interviu realizat în aprilie 2014 şi apărut în Ştiinţă & Tehnică nr.45 / aprilie 2015

Marian Truţă: Categoric, avem SF de export!

Marian Truță s-a născut la 24 aprilie 1960, în București. A debutat în Almanahul Anticipația 1987. A publicat povestiri în CPSF Anticipația, Almanahul Anticipația, Galileo, antologiile Alte țărmuri (SRSFF, 2009), Steampunk: A doua revoluţie (Millennium, 2011), Călătorii în timp (Nemira, 2013). A fost redactor-şef al revistelor CPSF-Anticipaţia şi Nautilus. A publicat volumele de proză scurtă Vremea renunțării (Bastion, 2008) şi A doua venire (Nemira, 2013).

Premii: Premiul pentru schiță, Romcon 1986 (pentru „Noapte bună, Tereza“); Premiul Uniunii Scriitorilor din România la Romcon 1987 (pentru „Început de anotimp ploios la Ezary“); Premiul special al juriului la Concursul „Vladimir Colin“, organizat de Editura Nemira, în 1993 (pentru „Nu ne putem abţine să nu vă iubim“). Este membru fondator al Societății Române de Science Fiction și Fantasy (SRSFF).

Prezenţă online: http://www.mariantruta.ro

•

Horia Nicola Ursu: Ce citea tînărul Marian Truță? Cum ai ajuns la F&SF?

Marian Truţă: Tînărul Marian Truţă citea cam tot ce apuca. Am descoperit SF-ul într-o duminică dimineață pe la ora 9, cred că era prin primăvara lui ‘66 sau ’67, când am văzut la televizor un episod dintr-un serial numit Meteor XL5, (Fireball XL5, realizat de Sylvia și Gerry Anderson). Era un film cu păpuși cărora li se vedeau sârmele atunci când se mișcau, dar asta nu conta, important era că în filmul respectiv se întâmplau lucruri ieșite din comun: oamenii se plimbau nestingheriți prin spațiul cosmic, pilotau nave grozave, se luptau cu forțele răului și le învingeau de fiecare dată. Fabulos, nu-i așa? Mai ales că în filmul acela am văzut pentru prima oară un robot. Părea făcut din pahare de plastic transparente, lipite cap la cap și în care cineva aruncase un pumn de beculețe, dar pentru mine robotul Robert a fost, la vremea respectivă, o revelație.

Apoi, după Meteor XL5, în 1969, a urmat întâlnirea cu H.G. Wells. Am citit Primii oameni în Lună și Omul invizibil. Restul, Jules Verne, Beleaev, Colin, Mihu Dragomir, Radu Nor, Gerard Klein, Cecilia Dudu, Viorica Huber, Adrian Rogoz și mulți, foarte mulți alții, au venit cât se poate de firesc.

HNU: Faci parte dintr-o generaţie scriitoricească ce a avut parte de „vremuri  interesante”. Ai fost activ în fandom şi ai debutat înainte de 1989. Care crezi că sînt cele mai semnificative diferenţe între fandomul pre-1989 şi cel de acum?

MT: Coeziunea. Înainte de ’89 exista un soi de „frăție”, aveam sentimentul că fac parte mai degrabă dintr-o familie decât dintr-un grup. Sigur, ca în oricare familie mare existau ierarhii și cutume, oameni luminoși, dar și oameni întunecați. Erau întâlniri la cenacluri în care sângele țâșnea până-n tavan, textele citite erau făcute praf și pulbere cu minuție și aplicație, dar cât se poate de argumentat. Nu te puteai supăra atunci când CTP, sau Cristian Lăzărescu, sau Cristian Tamaș, sau oricine altcineva te încondeia, pentru că toți oamenii aceia recurgeau la argumente. Și aveau un fundament cultural de care nu aveai cum să nu ții seama. Acea minunată camaraderie și frăție se prelungea și în afara cenaclurilor, eram prieteni zi de zi și ceas de ceas.

Mi se pare că astăzi lucrurile stau altfel. Lipsește coeziunea. Sigur, condițiile sunt altele. Nu sunt nostalgic după acele vremuri, doar constat niște fapte. Spre exemplu, înainte de ’89 exista un liant care aduna la un loc, anual, câteva sute de fani SF din toată țara: banii UTC-ului. Astăzi, o mulțime de oameni vor să facă bani din SF, ceea ce, în opinia mea, este un lucru foarte greu, un pic ridicol și neinspirat, pentru că România tinde să devină o țară de analfabeți funcționali, în care consumul de carte apare majorității ca o ciudățenie de prost gust. Are vreun rost să comparăm tirajele din 2014 cu tirajele dinainte de 1989? Încercările, lăudabile și eroice, ale unora și altora de a aduna la un Romcon sau un Festival fani din toată țara reușesc doar să arate cât de mult a involuat fandomul față de ce era el înainte. Repet, nu-s nostalgic după acele vremuri, nu stau să înșir aici cauze și motive. Doar observ câteva lucruri.

HNU: Deşi ai publicat îndeajuns de multe poveşti înainte şi după 1989, debutul editorial propriu-zis s-a petrecut abia în anii din urmă (2007, la Bastion). De ce atît de tîrziu?

MT: Se putea și mai târziu. Sau chiar niciodată. Aproape că renunțasem la scris, mă rupsesem de câțiva ani de fandom. Meritul îi revine lui Cornel Secu, el mi-a spus prin 2007 să-i dau un volum. Venise la București special pentru asta. Nu doar pentru mine, venise pentru mai mulți autori din București, printre care Dănuț Ungureanu și Cristian M. Teodorescu. Fără prea multe parlamentări, mi-a pus în față un contract pe care l-am și semnat și, ce să vezi, m-am trezit că trebuie să scriu din nou. Să reformatez texte mai vechi, să imaginez altele noi. Și așa a apărut Vremea renunțării, în 2008.

HNU: Cel de-al doilea volum al tău a văzut lumina tiparului abia anul trecut, la Nemira, şi e o colecţie de povestiri cu tematică ucronică. E una dintre temele care te pasionează, dupa cum poate constata oricine te-a citit. Cum te documentezi pentru a scrie o istorie alternativă?

MT: Istoriile contrafactuale, ucroniile, universurile paralele sunt teme spectaculoase, care permit o desfășurare formidabilă de mijloace de expresie. Cred că aici se regăsesc cel mai bine zonele în care SF-ul difuzează în mainstream și se lasă îmbibat, la rându-i, de mainstream.

Documentarea unui astfel de text este relativ ușoară. Internetul se dovedește a fi o unealtă puternică. Mie, cel puțin, îmi oferă o rezoluție la care nici nu visam în urmă cu douăzeci de ani. Orice scriitor care explorează o istorie alternativă își poate stabili acum, după cum dorește, finețea granulației unui text, săpând atât cât consideră de cuviință în această rețea gigantică numită Internet.

HNU: Ai fost unul dintre „stîlpii” reînfinţării cenaclului Prospectart şi eşti vicepreşedintele SRSFF, o organizaţie care a trecut prin multe schimbări – spre bine, dacă e îngăduit să-mi exprim opinia – de-a lungul celor, iată, cinci ani de activitate. A fost această evoluţie una forţată de împrejurări sau plănuită? Care mai este relevanţa unei astfel de organizaţii – şi a fandomului în general – în epoca internetului?

MT: SRSFF a apărut în 2009. Evoluția organizației a fost marcată și de împrejurări, nu numai de planuri precise. Dar, trebuie să atrag atenția, împrejurările favorabile apar numai în calea celor pregătiți. Spre exemplu, antologiile SRSFF care apar acum la Nemira, după ce, la un moment dat, fusesem lăsați baltă de o altă editură care inițial își asumase ferm proiectul. Seriozitate dâmbovițeană, deh.

Despre relevanța unei organizații de acest tip se poate discuta mult și bine. Se poate spune orice, de la inutilitatea existenței până la necesitatea ființării ei. Dincolo de ceea ce se poate spune, argumentat sau dictat doar de simple umori, SRSFF și-a indeplinit toate obiectivele asumate. În ciuda tălpilor, în ciuda cârcotelilor, în ciuda ranchiunelor. Mi-aduc aminte de un domn care trâmbița prin diferite locuri că dacă SRSFF realizează măcar un sfert din ceea ce ne-am propus, atunci el vine și ne pupă mâna. E un exemplu din declarațiile caraghioase cu care am tot fost întâmpinați, în decursul timpului, de unii și de alții.

Așadar, este relevantă SRSFF? Sincer, habar n-am. Și nici nu-mi bat capul cu asta. Prefer să-mi văd de lucru. Slavă Domnului, avem prea destule de făcut ca să ne pierdem vremea cu fleacuri.

HNU: Esti redactor-şef la Nautilus şi ai preluat de curînd frîiele CPSF-Anticipaţia. Cum te descurci cu amîndouă? Sînt acestea complementare sau concurente? Cum anume decizi ce va merge spre una sau cealaltă dintre publicaţii?

MT: Sunt mai degrabă complementare decât concurente. Nici n-ar avea cum să fie altfel, n-am puterea să mă disociez în mai mulți, așa cum unii politicieni, spre exemplu, o au. În fine. Revista Nautilus este antecamera CPSF. Ceea ce înseamnă foarte mult pentru autorii care abia acum își fac simțită vocea. Selecția textelor este activitatea care consumă cel mai mult timp. După primul triaj, în care sunt eliminate textele care nu respectă nimic, care nu au diacritice sau au formatări aberante, rămân textele care merită studiate. Primul lucru pe care îl caut la un autor nou este sonoritatea și muzicalitatea frazei. Literaritatea textului primează în fața ideii sau a temei. Dacă există aceste calități chiar și în stadiu embrionar, textele trec în Nautilus. În CPSF este ceva mai complicat, acolo ne străduim să avem doar calitate și încă de un nivel cât mai ridicat.

HNU: Te ştiu adept al cărţii electronice şi ai publicat pe blogul tău unul dintre cele mai comprehensive „ghiduri” pentru cei dornici de afirmare pe această cale, via self-publishing. Cu toate acestea, n-ai urmat propriile sfaturi şi ai ales să publici pe căile tradiţionale. De ce? Şi care-i opţiunea cea mai potrivită pentru un tînăr autor talentat (nu vorbim acum de veleitari)?

MT: Am fost și rămân partizanul cărții digitale. După cum cred, în continuare, în potențialul conceptului de self-publishing. Să le luăm pe rând:

1. Cartea digitală a câștigat deja bătălia cu cartea tipărită. Oricât s-ar agita unii și alții, că iată cât de bine miroase o carte tipărită (un argument discutabil, în realitate o carte abia scoasă din tipar pute și are o anumită toxicitate), că foșnetul hârtiei… Oameni buni. Gata. Game over. Cartea pe print o să devină, mai devreme sau mai tîrziu, un obiect de lux, apreciat de cunoscători și de colecționari. Firește, acolo unde oamenii încă vor mai ști să citească. Nu pot să nu remarc și o anumită ipocrizie. În realitate, nouă din zece auto-martiri ai cărții tipărite, care declară că ar adulmeca-o de trei ori pe zi, nu știu cum să descarce mai iute de pe Internet versiunea piratată a cărții „ics” sau „pics”.

2. Despre self-publishing sau auto-publicare au vorbit oameni mai isteți decât mine. Nu pot decât să mă bucur pentru că există această variantă. Auto-publicarea nu înseamnă în mod necesar dispariția editurilor ci oferă acestora posibilitatea de a-și diversifica serviciile. Astfel, un autor care dorește să se auto-publice poate recurge la serviciile unei edituri pe partea de redactare după care, odată stabilizată opera, autorul devine propriul editor, distribuitor, PR ș.a.m.d. Auto-publicarea poate fi o foarte puternică unealtă de promovare a noilor scriitori. Se poate stabili, așadar, o relație simplă: lansare prin auto-publicare, consacrare prin editură. Vezi, spre exemplu, cazul lui Hugh Howey, care și-a publicat singur, pe Amazon, seria Wool. Rezultatul? Hugh Howey a ajuns pe val și a început să fie tradus. Primul roman din serie a apărut și în România, la editura Nemira, este vorba despre Silozul, și, din câte cunosc, urmează să apară cât de curând și celelalte romane. Sigur, e cât se poate de adevărat că auto-publicarea nu atrage după sine și celebritatea.

Cât despre mine, nu am decât două volume pe print, primul a apărut pe vremea când, în România, conceptul de self-publishing îmi era total necunoscut, iar al doilea a apărut la Nemira ca urmare a unei promisiuni mai vechi. Trag nădejde ca într-un viitor cât mai apropiat să ajung să folosesc și această resursă grozavă oferită de self-publishing.

HNU: Scriitorul Marian Truţă? Editorul Marian Truţă? Promotorul Marian Truţă? Cine-i „cel mai tare din parcare”?

MT: Nu mă consider promotor, nu am calitățile necesare pentru așa ceva. Nici editor nu sunt, doar dau o mână de ajutor la câteva proiecte literare. Așadar, mai rămâne doar scriitorul, dar, din nefericire, în ultima vreme a trebuit să facă pasul înapoi, alungat de împrejurări exterioare mai puțin prielnice scrisului. Îmi doresc să se întâmple cât mai repede revanșa scriitorului în fața lucrurilor care s-au pus împotriva sa.

HNU: Ştiu că lucrezi la un roman în colaborare cu Dănuţ Ungureanu. E mai uşor în tandem? Cum decurge această colaborare efectiv: v-aţi făcut un plan şi v-aţi împărţit sarcinile?

MT: Nu este nici mai ușor și nici mai greu să scrii în tandem, este doar o experiență diferită. Sunt lucruri noi, de care trebui să se țină seama pentru a obține, la sfarșit, un produs literar unitar, echilibrat și armonios. Maniera de lucru a fost simplă. Am inventat un sinopsis cât mai amănunțit, am imaginat scenele obligatorii din roman, am stabilit uneori detalii la nivel de frază. După care am început să scriem. Și, inevitabil pentru mine, am ieșit din sinopsis. Asta este partea cea mai frumoasă a scriiturii în doi, să-l surprinzi pe celălalt cu fragmente de text care n-au fost planificate. Firește, planul general a fost respectat, dar detaliile au tot fost modificate pe măsură ce scriam. Pentru mine, atunci când textul își revendică o anumită independență, este semnul că lucrurile sunt pe drumul cel bun. Romanul a fost deja predat la Nemira, ar urma să apară în această primăvară.

HNU: La ce anume mai scrii? Ce ne pregăteşti?

MT: Din lipsă de timp, deocamdată nu scriu nimic. Am câteva nuvele începute mai demult, poate voi reuși, totuși, peste vară, să închid măcar una dintre ele.

HNU: Care-ţi sînt autorii favoriţi din F&SF-ul românesc şi în ce măsură crezi că aceştia (sau alţii, care nu-ţi sînt neapărat pe plac, dar al căror potenţial îl recunoşti) ar putea fi citiţi cu aceeaşi plăcere (şi percepuţi la justa valoare) şi de un cititor din altă cultură? Avem F&SF bun de exportat?

MT: Încep cu ultima parte din întrebare: da, categoric, avem SF bun de export. Cu condiția să fim atenți unde anume exportăm. Aici este vorba de o anumită sonoritate, de o anumită structură a culturii noastre. Un text scris de un autor român poate fi perfect perceput în Bulgaria sau în Ungaria, să zicem. Dar când luăm proza respectivă și o aruncăm peste ocean, în America, constatăm că nu prinde și nu este înțeleasă. Nu este vorba de calitate, ci de alți factori. Nu avem o cultură inferioară altora, avem doar alte repere interioare pe care alții nu le pot percepe. Asta nu înseamnă că scriem mai prost sau mai bine ca alții, înseamnă că, uneori, nu avem universalitate. Unii autori de la noi pot fi universali, spre exemplu Cristian M. Teodorescu, autorul cu cel mai autentic SF de la noi. Alții n-au deloc fibra aceasta. Eu, spre exemplu, nu cred că am vreo proză care să poată fi apreciată mai departe de țările vecine. Ai vedea „Cu Gagarin pe Calea Victoriei” gustată de americani? Nu cred.

În afară de Cristian M. Teodorescu îl mai văd perfect exportabil pe Liviu Radu. Mai sunt o serie de autori care caută dimensiunea aceasta, a universalității, și uneori chiar reușesc s-o prindă: George Lazăr și Florin Pîtea, spre exemplu. Apoi mai sunt niște autori care, lucru foarte interesant, ar căpăta universalitate dacă ar renunța la SF: Dănuț Ungureanu și Michael Haulică sunt doi care îmi vin acum în minte.

Nu pot da sugestii sau sfaturi cum să scriem ca să fim exportați. În SF-ul nostru se înțelege prin „export literar” pătrunderea, mai ales, pe piața nord-americană. Nu cred că ar trebui să facem din asta un țel unic. Cred că lucrul cel mai important este să ne exprimăm în scris cu maximă onestitate și să nu căutăm cu tot dinadinsul să repetăm formule și rețete dintr-o anumită piață de SF. Există temerari care chiar renunță la limba română și scriu direct în engleză, sperând astfel să reușească să fie receptați și apreciați peste ocean. Mi se pare un efort complicat, dubios și lipsit de șansă. În fine, nu-s eu vreo instanță să emit judecăți în privința asta. Fiecare face cum dorește. Dar, atâta vreme cât ne păstrăm decența și onestitatea în demersurile noastre literare, nu vom avea decât de câștigat. Aici, la noi, sau în Bulgaria, sau în Polonia, sau în China.

•

interviu realizat în aprilie 2014 şi apărut iniţial în Argos nr.7

Csilla Kleinheincz: O descoperire necontenită a lumii şi a sinelui

Csilla Kleinheincz este o scriitoare de origine ungaro-vietnameză, născută la 26 august 1978. Locuieşte la Budapesta împreună cu fiica ei. A debutat cu poezie în 1999, a colaborat la diferite reviste literare sau de gen şi a publicat pînă în prezent două romane: VÁROS KÉT FÜL KÖZÖTT (Oraşul dintre urechi – 2005) şi OLOMERDŐ (Pădurea de plumb – 2008) şi o culegere de povestiri, NYULAK, SELLŐK, VISZONYOK (Iepuri, sirene, relaţii – 2009). Povestirile ei au fost traduse în limba engleză (în antologiile INTERFICTIONS, THE HEIRESSES OF RUSS şi APEX BOOK OF WORLD SF 2), portugheză, finlandeză, cehă şi estonă. În calitate de traducător – a absolvit un curs postuniversitar şi un masterat în traducere – a transpus în limba maghiară scrierile unor Peter S. Beagle, Kelly Link, Ursula K. LeGuin şi Catherynne M. Valente. Începînd din 2012 conduce editura budapestană Ad Astra. În timpul liber rămas editează revista online SFmag şi face parte dintr-o trupă de teatru de amatori.

•

Horia Nicola Ursu: Ad Astra este, cred, cea mai interesantă şi mai dinamică editură din Ungaria în domeniul science fiction. În mai puţin de un an, aţi reuşit să publicaţi în traducere cîteva dintre cele mai importante nume din F&SF-ul contemporan. Ce ne poţi spune despre geneza editurii?

Csilla Kleinheincz: Ar fi imposibil să vorbim despre Ad Astra fără a menţiona mai întâi SFmag, o revistă online maghiară fondată în 2010 de către cîţiva dintre scriitorii, traducătorii şi criticii SF aparţinând tinerei generaţii. Scopul declarat al SFmag a fost acela de a aduce publicul maghiar în contact cu SF-ul internaţional contemporan, prin publicarea de proză scurtă, eseuri şi recenzii. SFmag a subliniat o tendinţă deja existentă în SF-ul maghiar, de schimbare a mentalităţii, de conştientizare, de către cititori şi editori deopotrivă, a dinamicii SF-ului contemporan.

Ad Astra s-a născut în urma întâlnirii dintre vizionarii de la SFmag, un editor profesionist de SF şi un cititor pasionat care deţinea mijloacele financiare necesare pentru a publica în ungureşte operele care erau recenzate în SFmag. Intenţia noastră fermă a fost aceea de a depăşi bariera a ceea ce e considerat „valoare sigură” în sistemul editorial SF din Ungaria, publicând ficţiune de calitate şi nu mai puţin accesibilă. Sperăm că vom reuşi acest lucru.

HNU: Cum alegeţi autorii pe care îi veţi publica? Care sînt criteriile decisive în alegerea unei cărţi pentru planul editorial?

CK: Avem un plan editorial destul de restrîns, fiindcă vrem să publicăm doar atîtea cărţi cîte putem susţine din toate punctele de vedere, iar asta înseamnă între 9 şi 12 titluri pe an. Acest lucru ne obligă la o selecţie severă, pentru ca fiecare titlu să îndeplinească toate criteriile pe care le considerăm importante: vrem scrieri proaspete, vrem să introducem idei, teme şi subgenuri noi, care au lipsit de pe piaţa ungară, vrem opere considerate inovatoare de către critici şi cititori, vrem cărţi care să provoace fie prin tematică, prin idei sau prin stil. Intenţia noastră e de a ne concentra asupra SF-ului din întreaga lume şi vrem o paletă cît mai largă de „arome”. Atunci cînd publici un număr mic de titluri, îţi doreşti ca fiecare dintre ele să fie memorabil, să placă cititorilor, să fie o surpriză.

HNU: Ştiu că urmează să publicaţi şi scrieri ale unor autori unguri. Ne poţi dezvălui mai multe?

CK: Avem o ştachetă foarte ridicată în procesul de selecţie; în definitiv, fiecare autor autohton va ocupa un loc în planul nostru editorial care ar fi putut fi al unei vedete internaţionale. În prezent avem în lucru două manuscrise ungureşti, ambele romane de debut, ambele aparţinînd unor scriitoare. Cel dintîi va apărea chiar în acest an şi e o istorisire în cheie realist-magică a bătăliei de la Stalingrad; romanul se intitulează INGÓKÖVEK: SZTÁLINGRÁD MÁSIK CSATÁJA (Pietrele echilibrului: cealaltă bătălie de la Stalingrad) şi e scris de Judit Lőrinczy. Există numeroase ficţiuni ce au ca fundal al Doilea Război Mondial, dar foarte puţine dintre ele vorbesc despre frontul sovietic; cartea poate fi citită şi ca o ficţiune istorică, în al cărei fir narativ e împletit un simbolism straniu, magic.

HNU: Fiecare dintre cărţile voastre a apărut simultan în variantă tipărită şi electronică. Se poate vorbi de o piaţă a cărţilor electronice în Ungaria? Vor dispărea în curînd cărţile tipărite?

CK: Nu cred că tipăriturile sînt pe cale de dispariţie, cel puţin nu într-un viitor foarte apropiat, deşi numărul cititorilor este, din păcate, în scădere. Deocamdată, cărţile electronice există în paralel cu cele tipărite şi cititorul le alege în funcţie de anumite priorităţi. Dacă vrei să citeşti ceva o singură dată sau dacă nu vrei să cari după tine o valiză de cărţi atunci cînd pleci de-acasă, vei alege varianta comodă, e-book. Proporţia cărţilor electronice nu depăşeşte însă 10% din numărul celor tipărite.

Faptul că oferim cărţi electronice lipsite de îngrădiri DRM simultan cu volumele tipărite e de folos publicului care le apreciază şi, totodată, combate pirateria. Subliniez necesitatea absenţei îngrădirilor DRM, fiindcă singurii care sînt incomodaţi de acestea sînt cititorii oneşti, care au cumpărat cărţile electronice în mod legal. Formatul de DRM social pe care-l utilizăm e, în egală măsură, în avantajul cititorilor şi al editorului, fiindcă e o expresie a încrederii reciproce. Noi afirmăm astfel că sîntem convinşi că marea majoritate a cititorilor noştri nu sînt piraţi şi, surpriză! chiar aşa este: cărţile noastre nu sînt copiate ilegal. Încrederea e rentabilă.

HNU: Ştiu că Ungaria a avut privilegiul de a avea acces la mult mai mulţi autori clasici de science fiction înaintea căderii comunismului decît s-a întîmplat aici, în România. Dacă ar fi să compari fandomul maghiar cu cel din alte ţări, cum l-ai descrie?

CK: Nu sînt îndeajuns de familiarizată cu fandomul altor ţări pentru a putea face o comparaţie. Pot spune însă că în fandomul maghiar există o polarizare: generaţia mai vîrstnică e mai familiarizată cu SF-ul clasic şi aşteaptă ceva similar şi de la cărţile SF ce se publică în prezent, dar există şi o altă grupare care citeşte în engleză e la curent cu ceea ce se întîmplă pe plan mondial datorită internetului şi aşteaptă cu nerăbdare noutăţile. Singurul premiu pentru SF din Ungaria, premiul Zsoldos Péter, reflectă mai degrabă preferinţele generaţiei mai vîrstnice.

HNU: Dacă aş vrea să aflu mai multe despre SF-ul din Ungaria, ce autori mi-ai recomanda să citesc în primul rînd şi de ce?

CK: În ordine cronologică, l-aş recomanda pe Péter Zsoldos, ale cărui opere, deşi sînt scrise în stilul Vîrstei de Aur, şi-au păstrat neştirbite calităţile odată cu trecerea timpului. Ar mai fi şi un science fiction noir, KIÁLTS FARKAST (Strigă: Lupul!) de András Gáspár. Tetralogia CSODAIDŐK (Era minunilor) de Etelka Görgey (care scrie sub pseudonimul Raana Raas) e o saga familială foarte bine scrisă şi situată în viitor, cu un accent puternic pe latura politică şi cea a evoluţiei religiei; a fost una dintre seriile care au devenit best-seller şi şi.a găsit cititori şi în afara fandomului SF. Dintre scriitorii mai tineri, ale căror scrieri din ultimii cinci ani merită citite fără excepţie, i-aş pomeni pe Zoltán László şi Botond Markovics (Brandon Hackett). Markovics e interesat îndeosebi de viitorul post-uman şi trans-uman, iar viitorurile pe care le imaginează sînt, deopotrivă, grandioase şi înspăimîntătoare; Zoltán László experimentează cu fiecare nouă lucrare, astfel încît a scris pînă acum cyberpunk postcomunist, science fantasy tolkienian şi o carte avînd ca temă călătoria în timp. În ceea ce priveşte proza scurtă, Viktor Juhász şi Anita Moskát scriu excelent, posedă fiecare o voce unică şi au idei care-ţi rămîn în minte mult timp după lectură.

HNU: Crezi în existenţa unei specificităţi naţionale a science-fiction-ului? Mai concret: e diferit SF-ul european de cel anglo-american?

CK: Desigur, există scrieri ce pot fi recunoscute imediat ca fiind maghiare, fie pentru că pornesc de la mitologia maghiară, fie fiindcă sînt reflecţii asupra prezentului acut. Dar nu cred că diferenţele dintre un SF naţional şi altul sînt mai mari decît cele dintre două modalităţi de abordare în cadrul aceluiaşi gen. La urma urmei, cu toţii explorăm condiţia umană în ceea ce scriem, iar umanismul e o valoare universală. S-a spus că SF-ul est-european ar fi sumbru şi deprimant, dar pesimismul nu e nicidecum un monopol al est-europenilor. Pe măsură ce lumea SF-ului se internaţionalizează, cuprinzînd tot mai mulţi autori non-anglofoni, pe măsură ce autorii au mai mult acces la influenţe din toate părţile lumii, contribuţia acestora la SF-ul global devine mai curînd o realizare individuală decît suma unor exemple de SF naţional.

HNU: Eşti, pe lîngă editoare, şi autoare de science fiction şi fantasy. Mai găseşti timp pentru a scrie? La ce lucrezi acum?

CK: Ad Astra îmi ocupă cea mai mare parte a timpului în prezent, dar lucrez la o urmare a celui de-al doilea roman al meu, ÓLOMERDŐ (Pădurea de plumb), care e bazat pe mitologia şi basmele maghiare, cu un strop de dark fantasy. Nu-mi pare însă deloc rău că nu mai pot să scriu la fel de mult ca înainte. Am pornit de la zero cu această editură şi n-a fost uşor deloc, dar mi-am împlinit un vis, iar a fi editor, a-i ajuta pe ceilalţi să-şi facă auzită vocea, e o profesie extraordinar de frumoasă.

HNU: Cum ai început să citeşti şi să scrii science fiction şi fantasy? Care-ţi sînt autorii preferaţi?

CK: Am început să scriu şi să citesc F&SF încă din copilărie şi, pe măsură ce am crescut, gusturile mele s-au mai rafinat. A citi SF e o descoperire necontenită a lumii şi a sinelui. Cred că am fost influenţată cu precădere de proza scurtă a unor autori precum Ray Bradbury, Roald Dahl şi Kelly Link, iar dintre cărţile care au avut cea mai puternică influenţă asupra mea în anii de formare aş enumera TOŢI OAMENII SÎNT MURITORI de Simone de Baeuvoir, MOMO al lui Michael Ende, CRONICILE MARŢIENE şi OCTOBER COUNTRY ale lui Bradbury, ULTIMA LICORNĂ a lui Peter S. Beagle şi ÎNTOARCEREA DIN STELE a lui Stanislaw Lem. Am citit multe cărţi bune de-atunci, dar cred că lecturile din adolescenţă sînt cele care te marchează cu adevărat.

HNU: Ce ştii despre SF-ul din România? E vreo şansă să vedem într-o bună zi un autor român publicat la Ad Astra?

CK: Anul trecut, SFmag a publicat o serie de articole despre SF-ul românesc, şi mare parte din ceea ce ştiu provine din acestea. Cu excepţia cîtorva povestiri, autorii români n-au avut parte de traduceri în Ungaria, iar această stare de fapt se datorează, pe de o parte, filo-occidentalismului sistemului editorial, iar pe de alta, lipsei de motivaţie. Ad Astra intenţionează să schimbe lucrurile, publicînd o serie de antologii, iar unul dintre primele volume va fi dedicat prezentării unor autori români. Cît despre romane… le aşteptăm cu drag!

•

interviu realizat în martie 2013 şi publicat iniţial în Ştiinţă & Tehnică nr.23, martie 2013

Sebastian A. Corn: Avem obligaţia să ne luăm la trîntă cu sistemul

Sebastian A. Corn este pseudonimul „oficial” al lui Florin Chirculescu, medic de profesie, specialist în chirurgie toracică şi posesor al unei biografii spectaculoase: s-a născut în 1960 la Bucureşti, a copilărit în Guineea, la Conakry, a studiat medicina şi, la începutul carierei profesionale, a fost medic de bord şi a navigat de-a lungul şi de-a latul Pămîntului, la fel ca unul dintre eroii săi preferaţi, Corto Maltese. A debutat în 1993 în Jurnalul SF, fiind probabil cel mai cunoscut exponent al unei generaţii literare de excepţie. Alături de grupul informal al „celor care nu” (numiţi şi „grupul de la Ploieşti”: Dănuţ Ivănescu, Don Simon, Doru Stoica, Michael Haulică etc.), a revoluţionat felul de a scrie şi de a percepe literatura SF, punînd accent pe valoarea literară mai presus de orice şi eliberîndu-se de constrîngerile stilistice ale genului. Scrierile sale i-au adus numeroase premii, între care se cuvin amintite un premiu pentru debut la Eurocon 1995 (Glasgow), premiul editurii Nemira, două premii Colin (în 2006 şi 2010) şi peste treizeci de distincţii la diverse concursuri literare de gen. A fost redactor al primei serii a revistei Nautilus, a editat o pagină de SF în cotidianul Curierul Naţional și, împreună cu Alexandru Mironov, antologia bilingvă Nemira ’96.

Volume publicate: 2484, Quirinal Ave. (Nemira, 1996); Aquarius (Olimp, 1996); Să mă tai cu tăișul bisturiului tău, scrise Josephine (1998); Cel mai înalt turn din Baabylon (Nemira, 2002); Imperiul Marelui Graal (Diasfera, 2006); Vindecătorul (Cartea Românească, 2008); Adrenergic! (Millennium, 2009); Skipper de interzonă (Millenium, 2012); Ne vom întoarce în Muribecca (Nemira, 2014); Eucronoza şi alte nuvele (Millennium, 2017).

•

Horia Nicola Ursu: Ai o biografie similară cu acelea, misterioase şi aventuroase, pe care le citeam, invidioşi, pe coperta patru a cărţilor de aventuri: ai crescut în Conakry, ai navigat, ai scris o căruţă de cărţi, eşti chirurg… Ce citea tînărul Florin Chirculescu?

Sebastian A. Corn: Ce să citească? La început citea chiar acele cărți de aventuri pe care le citeam cu toții, pe timpuri… Winnetou… cred că l-am citit de 7-8 ori; După douăzeci de ani de Dumas (mi-a plăcut mai mult decît Cei trei muschetari!) l-am citit cam tot de atîtea ori. Cireșarii – i-am recitit și la 45 de ani. Revenind la copilărie, însă, pe la 12 – 13 ani, am încasat un șoc literar, că nu știu să-i zic altfel: i-am citit pe E. A. Poe și pe Dino Buzzati, iar cărțile lor m-au dat peste cap. Gordon Pym și Secretul pădurii bătrîne… Ce texte! După ce i-am descoperit pe cei doi, am căutat alți și alți scriitori care să se situeze pe undeva prin arealul imaginar deschis de Poe și de Buzzati. La un moment dat, pe la 16 ani, i-am descoperit pe Marquez și pe Faulkner, și, din clipa aceea, „imaginea” de literatură dorită a căpătat o consistență care nu m-a lăsat nici pînă azi. Îmi mai plăceau, teribil de mult, cărțile de călătorii și de explorări geografice. De altfel, cel mai mult și mai mult, mi-ar fi plăcut să fiu explorator sau arheolog. Apropo de asta, cartea primită de la tine, The Abominable [cel mai recent roman al lui Dan Simmons – n.red.], se referă din plin la personajele care m-au emoționat cel mai mult în copilărie: George Mallory și Sandy Irvine, cei despre care n-o să aflăm niciodată, poate, dacă n-au cucerit Everestul încă din 1924…

HNU: Cum s-a produs debutul tău şi care e povestea pseudonimului tău, Sebastian A. Corn?

AC: Debutul a fost prin 1993, în JSF, cu o povestire, „Snorky”, despre un delfin folosit în misiuni militare. Povestea pseudonimului e ceva mai elaborată și puțin mai veche. Eram la Breaza cu vărul meu – pictorul din Iovik [nuvelă de Sebastian A. Corn, aflată în curs de apariţie în seria Novella de la Millennium Books], ca să fiu mai precis -, iar el mi-a anagramat numele și a ieșit… F. C. Cornul. Mult mai tîrziu, pe cînd am început să particip la concursurile literare SF din anii nouăzeci, mă tot gîndeam la un pseudonim și mi-am amintit de episodul de la Breaza. „Sebastian” se trage de la prima mea încercare de a publica un poem în proză, în România Literară, prin 1976, cînd semnasem o scrisorică adresată redactorului șef al publicației cu numele de… nu rîde, Sebastian Gard. Mi se părea mie că sună mai misterios așa, că sînt mai dat dracului, dar chestia asta nu l-a impresionat pe redactorul șef. Mie mi-a plăcut, însă, așa că am cuplat Sebastian cu Corn și a dat pseudonimul meu, la care am adăugat A., de la Aaron, un nume evreiesc care îmi place foarte mult.

HNU: Cum ai ajuns sa colaborezi cu JSF-ul si cum de-ai devenit unul dintre „cei care nu”? Şi, chiar aşa, de ce tocmai SF?

SAC: În 1993 a avut loc Ploconul de la Ploiești – ce nume mai tare de convenție românească, decît… Plocon? În fine… Acolo luasem premiu cu „J. Hristo Ltd”. După ce-am primit premiul, am început să trimit texte într-o parte și în alta, iar cel care a răspuns primul a fost Adi Bănuță, de la JSF. Ne-am întîlnit, i-am dat „Snorky”, de care a fost vorba mai sus, la care am mai adăugat cîteva povestiri și nuvele. Eu habar n-aveam de „cei care nu”, la fel cum nici ei habar n-aveau de mine, numai că textele pe care le scriam făceau parte din aceeași „trasă” literară, așa că a fost cît se poate de normal să mă alătur lor – lui Mike, lui Yvone, lui Don Simon, lui Doru Stoica… Cît despre SF… Știu eu dacă noi scriam SF? SF-ul era, pentru noi, doar un areal imaginar permisiv pentru genul de literatură pe care îl practicam. Dacă ne întrebai pe vremea aceea ce anume scriam, n-am fi fost în stare să spunem că scriem un SF standard și niciodată n-am pretins acest lucru, chestie care ne-a costat și încă ne mai costă din punctul de vedere al „puriștilor”… Mai degrabă aș circumscrie felul în care scriam (și scriem) unui concept pe care l-aș denumi „fusion”… Dar ce contează opinia mea, sau a „celor care nu”? Noi scriem. Punct.

HNU: Ai fost unul dintre răsfăţaţii generaţiei JSF. Ai luat o grămadă de premii şi ai publicat cel dintîi dintre congenerii tăi, şi nu doar un volumaş de povestiri, ci mai multe romane, toate la edituri prestigioase. Te-ai gîndit vreodată să te laşi de meseria ta de baza şi să te ţii doar de scris?

SAC: Mereu mă gîndesc la asta cînd am mult de scris, pentru că n-am timp suficient, dar cum aș putea s-o fac? Chirurgia este, și ea, o obsesie. Este adrenalinică. Este o meserie… utilă. Îmi place prea mult ca s-o abandonez. În plus, am părerea că un autor, sau scriitor, cum vrei să-i spui, trebuie să trăiască în direct o sumedenie de experiențe, așa că-i trebuie și un job, măcar ca să vadă cum se cîștigă banii în mod obișnuit.

HNU: Ce-mi poţi spune despre cărţile pe care le-ai publicat sub alte pseudonime decît cel consacrat? Care-s acelea? Şi de ce un alt pseudonim? Sînt cărţi de care eşti mai puţin mîndru decît de celelalte, cele publicate sub pseudonimul „oficial”?

SAC: Au fost cărți scrise la comandă editorială. Aveam nevoie de bani și am intrat în acest joc cu finalitate financiară. Prefer să uit de ele; dacă nu m-ai fi întrebat acum despre episoadele cu pricina, nici nu mi-ar fi venit în minte. Dar am făcut asta, n-am cum să spun că n-am făcut-o. Literatura, însă, n-ar trebui să aibă finalitate financiară, adică nu trebuie să te apuci să scrii o carte cu gîndul că vei face bani de pe urma ei, a scrie e altceva, e un ritual care îți servește ție, scriitorului, pentru a-ți așterne lumea în fața cititorilor, e un fel de „exhibiționism” elaborat, remixat cu creativitate, ține de dorințele tale adînci… (Ce fițos m-am exprimat!). Ca să-ți răspund la întrebare, însă, o să-ți zic așa: nu, nu sînt mîndru de acele cărți. Din păcate nu sînt mîndru nici de anumite cărți pe care le-am scris fără motivație financiară.

HNU: Noul roman apărut la Nemira, Ne vom întoarce în Muribecca, este, după spusele tale, „un prilej ca să discut despre comunism vs. capitalism, consumerism vs. morală”. Poţi să elaborezi un pic?

SAC: Dacă mi-ai fi spus acum 20 de ani că voi scrie o carte care să pună în balanță dreapta cu stînga, aș fi zis că ești un pic cam nebun: pe atunci îmi imaginam că sînt… de fapt nu-mi imaginam, chiar eram libertarian de dreapta, sans peur et sans reproche, am scris și un articol în Dilema pe tema asta: „Insule în rețea” se chema, citîndu-l pe Bruce Sterling. Între timp, însă, am devenit critic cu societatea din jur, societatea noastră, și nu mă refer doar la cea românească, nu seamănă deloc cu ceea ce speram eu că se va întîmpla cu noi toți, în după-amiaza de 22 decembrie, cînd porneam spre centrul Bucureștiului, fericit că se prăbușise comunismul. De aici, fundalul ideologic al romanului de acum, în care a trebuit să vîr personaje rusești, cu descendență amestecată, evreiască, pentru a susține acest conflict: comunism vs. capitalism. Este și motivul pentru care mi-e teamă de acest roman: noi, românii, avem o reacție de „mai bine nu” cînd vine vorba de ruși, e o reacție pe care o cunosc bine, căci am avut-o și eu, multă vreme. Pe de altă parte, arta rusă, literatura, filmul, muzica, ne emoționează foarte mult – dar rusul ca actor politic, ca să zic așa, ne trezește o senzație de rejet. Ei, bine, m-a interesat să analizez Rusia, rușii, și senzația lor de mesianism imperial, ca model fundamental de gîndire care a găzduit comunismul, și mi-am mai propus să-l contrapun modelelor de gîndire sudamericană, care și ele au o idilă îndelungată și sinuoasă cu comunismul.

Opoziția cu pricina venea mănușă pe conflictul celor două personaje SF din text, unul mînat de colectivism, iar celălalt de individualism. Așa s-a plămădit fundalul conflictului din Ne vom întoarce în Muribecca.  În fine, ăsta e doar un plan al romanului, n-o să mă apuc acum să detaliez…

HNU: În ultimii cinci ani te-ai implicat cît se poate de activ în lupta pentru demnitatea profesiei de medic, ai fost o voce lucidă şi critică in agora, eşti preşedintele unui sindicat medical puternic. Merită să te implici? Are rost să te iei la trîntă cu sistemul? Mai avem vreo speranţă?

SAC: Sînt sceptic. Sincer, sînt sceptic. De meritat să te iei la trîntă cu sistemul, merită oricînd și oricum, îmi vine chiar să zic că, la modul în care sistemul se poartă cu noi, avem dreptul și obligația să ne luăm la trîntă cu el, indiferent de mijloacele pe care le-am adopta. Din păcate, sîntem prinși într-o paradigmă nefastă și ipocrită, care, iarăși, nu este specifică României – noi trebuie să jucăm după regulile unei atitudini politically correct, care, de prea multe ori, reprezintă un ultraj la gîndirea liberă, oferind establishment-ului tot armamentul de care are nevoie pentru a ne dirija, mult mai subtil decît înainte de căderea comunismului, spre niște scopuri care nu aduc beneficii publice. Noi nu trăim într-o lume… ecologică din punct de vedere mintal. Sîntem minați de gunoaie ideatice și de superficialitate socială – pentru asta, e oricînd benefic să te iei la trîntă cu sistemul. Din păcate, și acum mă reîntorc în România, reacțiile noastre sociale sînt anemice, iar dacă vor fi vreodată mai pertinente, vor fi doar consecința unui „import”. Dacă în Occident vor avea loc mișcări sociale serioase, le vom avea și noi, dar numai atunci. Marea problemă este că mișcările sociale ample vin la pachet cu riscuri pe care noi, românii, le-am trăit…. Dar, pe de altă parte, cum să lăsăm lucrurile așa?  Clasa politică nu are viziune, este incapabilă  de gîndire empatică. Mai devreme sau mai tîrziu, va trebui să fie zguduită. Știai că doar 2% din copiii români din mediul rural pot să urmeze o facultate? Cum ți se pare că politicile sanitare actuale din România aduc a „soluție finală” (neprogramată, că nu-i duce pe ai noștri capul), dacă iei în considerare accesul la sănătate al populației în vîrstă, sau a celei sărace, și asta în condițiile în care aceiași politicieni nu sînt în stare să ofere oportunități de muncă în care angajatul să nu fie furat? Merită să lăsăm lucrurile așa?

HNU: Şi, dacă tot veni vorba de implicare, cum vezi aşa-numita „mişcare SF&F” de la noi? Ce s-a schimbat în ultimii 20 de ani, de cînd ai început să scrii şi să publici?

SAC: Mi-e greu să dau un răspuns. Ce-mi plăcea înainte, în era JSF, erau întîlnirile în care discutam literatură și nu numai. Interacționam direct. Nu-mi plăcea un anume dirijism de pe vremea aceea. Era aceea a apus, unii plîng după ea, dar eu nu mă regăsesc printre ei, pentru că a apărut altceva ce îmi place: opiniile pulverizate online, pe varii site-uri și bloguri. Genul ăsta de interacțiune nu face apel la întîlnirea și la discuția directă, face to face, care mie unuia îmi făcea mai mare plăcere, dar tot reprezintă un creuzet ideatic care, treptat, se coagulează într-o tendință insuficient de bine definită, dar care ființează, cere, critică, se bucură, chiar și așa, sub protecția avatarurilor. Nu cred că mișcarea SF de la noi e mai bună sau mai rea decît în alte părți – de fapt, cred că SF-ul în general duce lipsă de ideile mari de odinioară, s-a cam hollywoodizat, a devenit mai superficial, trezind critici chiar și în sînul mișcărilor puternice, în USA și UK, de pildă. Revenind la noi, ai văzut, de pildă, pe CititorSF, criticile tinerilor la adresa nominalizărilor de la BSFA? Din păcate, money rulz there too, în marile mișcări SF. Iar ideile libere fac rău genitorilor de bani.

 HNU: Carte pe hîrtie sau carte electronică? Care-ţi sînt tabieturile de lectură?

SAC: Dă-mi un text bun pe hîrtie igienică și-o să-l sorb și pe acela, cu ochii scoși! Ce-mi place cel mai mult, însă, e să citesc noaptea, după ce se culcă fiică-mea și nevastă-mea, în bezna și liniștea din apartament, un text bun de pe un kindle iluminat discret. Mi se pare cea mai intimă experiență a lecturii.

HNU: La ce lucrezi acum? Ce titluri de Sebastian A. Corn vor apărea în viitorul apropiat?

SAC: Mă pregătesc să scriu Greva Păcătoșilor – n-am de ales! Va fi o docudramă în care o să povestesc toată mizeria trăită în ultimile 9 luni de scandal sindical în care am fost tăvăliți și înfrînți, exact așa cum am văzut-o, cu toate tranzacțiile dîmbovițene mizere la care am asistat nemijlocit, cu trădări, scăderi și cu tot ce mai înseamnă azi România. Dar, pentru că îmi plac Mallory și Irvine, personajul principal al textului (față de care voi fi la fel de critic ca și față de ceilalți), va avea de rezolvat o problemă de suflet cu fratele lui geamăn, cel cu care dorise cîndva, demult, să escaladeze Nanga Parbat, muntele ucigaș.

•

interviu realizat în februarie 2014 şi apărut în Argos nr.6