Institutul lui Stephen King (și un sfat pentru cititori)

Zilele acestea urmează să apară la Nemira, sub stindardul excelentului imprint Armada, condus de prietenul Marian Coman, cel mai recent volum semnat de Stephen King, Institutul (ediția originală a apărut pe 10 septembrie, simultan în Statele Unite și în Marea Britanie, atît în hardcover, cît și în format electronic), unul dintre cele mai bune romane ale Regelui pe care le-am citit în ultima vreme. Știu, toate cărțile lui sînt bune, oricum peste medie. Singura carte a lui King care nu mi-a plăcut a fost Mobilul / The Cell (ianuarie 2006), iar seria Turnul întunecat / The Dark Tower n-a reușit să-mi meargă la suflet (deși de vină, de data asta, a fost probabil sufletul meu mic și negru de urs mare, rău și urît: pur și simplu, deși îi recunosc măreția, ciclul aventurilor lui Roland-pistolarul n-a reușit să mă prindă; poate o re-lectură ulterioară o să-mi schimbe părerea; poate nu). Destul însă cu digresiunile, am să revin la ceea ce aș avea de zis despre Institutul.

Prologul romanului se desfășoară agale, la fel ca viața în orășelul DuPray din Carolina de Sud în care ajunge ex-polițistul Tim Jamieson, în urma unei decizii dictate de inspirația de moment, de a renunța la locul său într-un zbor spre New York și de a continua călătoria făcînd autostopul. Tim se stabilește temporar în micul orășel și… povestea lui se întrerupe brusc.

Partea următoare a cărții ni-l înfățișează pe Luke Ellis, 12 ani, hiperinteligent și avînd o foarte ușoară dispoziție spre telekinezie. Viața cu perspective luminoase a junelui geniu ia brusc o turnură sinistră: într-o noapte, părinții îi sînt uciși, iar el e răpit și se trezește într-o instituție ciudată, în care, laolaltă cu alții copii de diferite vîrste și avînd, la rîndul lor, într-o măsură mai mică sau mai mare, însușiri telepatice sau telekinetice, este supus unor proceduri și experimente misterioase, cu un scop la fel de misterios. Luke începe să-și cunoască tovarășii de suferință și împreună încearcă să deslușească motivațiile și intențiile celor care i-au capturat. Dar unul cîte unul noii săi prieteni dispar peste noapte, mutați din Aripa din Față a Institutului în Aripa din Spate, de unde, se spune, nimeni nu mai are scăpare. Luke ajunge la concluzia că trebuie să evadeze, iar din acest moment, acțiunea capătă un ritm tot mai accelerat. N-am să mai detaliez cele întîmplate și în ce fel ajung Luke și Tim, ex-polițistul din prolog, să se întîlnească. Am să mă mulțumesc să constat că ritmul de lectură a accelerat în paralel cu întîmplările din roman, pînă spre finalul de-a dreptul exploziv (și pe deplin satisfăcător, de astă dată).

King e, ca de obicei, strălucit în a portretiza copii și adolescenți aflați în situații-limită, în interacțiune unii cu ceilalți sau cu adulții, fie ei răuvoitori sau dimpotrivă. Autorul american se pricepe de minune în a-și chinui personajele, provocînd astfel empatia cititorului în raport cu protagoniștii săi, iar alternarea punctelor de vedere sporește coeziunea și coerența lumii construite din cuvinte. Chiar și personajele negative se ridică la înălțimea celor mai celebri dintre monștrii umani descriși de King de-a lungul lungii sale cariere literare (de la Jack Torrance la George Stark), iar Tim, ex-polițistul hoinar, se înscrie într-o onorabilă galerie de „good guys” de soiul lui Stu Redman din Apocalipsa / The Stand. Cel mai mult mi-a plăcut însă, din punct de vedere al meșteșugului literar, crescendo-ul accelerat al ritmului poveștii. Anglofonii au o denumire pentru acest gen de carte: page turner.

Avem așadar de-a face cu o carte care se ridică deasupra nivelului constant bun cu care ne-a obișnuit Stephen King, către excepționalul spectaculos al scrierilor mai de tinerețe. Am găsit ecouri din Carrie, Firestarter și Shining, dar și personaje-copii ce mi-au adus în minte excelenta nuvelă The Body sau masivul It. Dacă în ultimii ani King ne-a dăruit povești mai mundane și mai tradiționale (cum au fost excelenta trilogie ce l-a avut ca protagonist pe Bill Hodges sau minunata nuvelă Elevation), de data asta avem o abordare a unei teme uzitate din plin în literatura YA, cu mijloacele superioare ale artei literare îndelung exersate de către un maestru.

Să mai menționez un singur lucru: romanul a fost votat pe Goodreads drept cel mai bun roman horror al anului 2019: un loc pe deplin meritat. Și un verdict scurt, complementar celor cinci stele pe care le-am dat cărții pe Goodreads: mi-a plăcut mult și vă recomand cartea aceasta.

Stephen King – Institutul – traducere din limba engleză: Ruxandra Toma – 608 pagini, trade paperback, Armada / Nemira, ISBN 9786064306906, aprilie 2020.

 

Un sfat pentru cititori

V-aș mai recomanda un lucru: cumpărați cărțile, de preferință, de pe site-urile editurilor, iar nu din librăriile online. În felul acesta, deși voi veți plăti la fel de mult, sau poate chiar mai puțin, editurile intră în posesia unui procentaj mai mare din prețul de raft, ceea ce le va ajuta să supraviețuiască și să vă mai dea de citit și altă dată. Știu, și librăriile trebuie să supraviețuiască, dar dacă n-ar exista editurile, ce-ar mai vinde librarii? Ceaiuri?

În plus, mi s-a părut de porc total manevra celor de la Cărturești de a înceta, încă din martie, plățile către edituri (deși atunci ar fi avut de achitat vînzările din perioada anterioară, care n-a avut nimic de-a face cu criza), lamentîndu-se că trebuie să-și plătească colaboratorii și chiriile. Altfel spus, muriți voi, că trebuie să mănînce și gura noastră ceva. Am semnale că nu-s singurii care au procedat așa, dar ei au mai și avut tupeul de a o striga în gura mare). Ergo, fuck librarii, trăiască editurile!

Un roman complet

Mary Gentle – 1610. A Sundial in a Grave – trade paperback, 720 pagini, ISBN 978-0575075528, Gollancz, 2004

•

Mary Gentle m-a impresionat foarte plăcut în urmă cu aproximativ un deceniu, cînd i-am citit masivul roman Ash (în varianta originală, britanică, de la Gollancz; cea românească, din care a apărut un singur volum, e de evitat, e din perioada aia a Tritonicului).

Excelentă experienţă! 1610. A Sundial in a Grave chiar are de toate. E un excelent roman picaresc (eroii călătoresc de la Paris la Londra, de-acolo în Japonia, apoi înapoi la Londra via Goa, în India, iar de-acolo înapoi în patrie, în Franţa), un roman de capă şi spadă (săbii! dueluri! samurai!), un thriller care te ţine cu sufletul la gură (moare sau nu moare? îl/o omoară sau n-o/nu-l omoară?), un roman istoric-politic (deloc de mirare, avînd în vedere cele două doctorate în istorie ale autoarei), un roman de dragoste pasionant şi pe alocuri kinky rău de tot (în sensul bun al cuvîntului), ba chiar are şi-un iz de SF (întreaga intrigă se învîrte în jurul unui matematician care a descoperit, prin calcule care amintesc de psihoistoria lui Hari Seldon, că în viitorul îndepărtat Pămîntul va fi nimicit de ciocnirea cu o cometă) şi-un zvon de ucronie (matematicianul antemenţionat urmărind să modifice istoria viitorului, acţionînd decisiv în anumite puncte nodale).

Eroul narator e Rochefort, arch-nemesis-ul lui d’Artagnan din romanele cu muschetari ale lui Dumas, iar Mary Gentle şi-a făcut foarte bine şi frumos temele la capitolul acesta; pe parcursul romanului aflăm multe despre trecutul lui Rochefort (care-a fost un personaj real, se pare!) şi autoarea ne mai face cu ochiul, furnizînd cîte-un amănunt în lumina căruia o eventuală (şi probabilă!) relectură a romanelor lui Dumas va fi o experienţă mult mai interesantă.

La fel ca în Ash, structura naraţiunii (fragmente din aşa-zisele memorii ale lui Rochefort, o istorisire liniară la persoana I aşadar) e întreruptă ici-colo, prin punctele esenţiale, de alte „documente”, „epistole”, „rapoarte” etc., care aparţin unora dintre personajele secundare, asigurîndu-se astfel o sporire a „obiectivităţii” şi o explicitare a unor eventuale zone care i-au rămas neclare naratorului principal. Am fost impresionat pozitiv şi de felul în care Mary Gentle descrie atmosfera finalului de Ev Mediu (Londra post-elisabetană devine ea însăşi personaj în cartea asta), intrigile internaţionale întortocheate, dar şi relaţiile interumane ale epocii.

Una peste alta, am avut parte de-o lectură deopotrivă instructivă şi plăcută, pe care v-o recomand cu toată căldura.

•

recenzie publicată iniţial în Galileo Online nr.28 / octombrie 2012

La răscruce de paradigme

Robert Charles Wilson – A Bridge of Years – 384 pagini, paperback, ISBN 9780765327420, Orb Books, 2011

•

Cînd şi cînd, împrejurările mă determină să mă abat de la lista de lecturi pe care mi le-am programat şi să iau în mînă o carte pe care să o citesc strict pentru pura mea plăcere. În astfel de cazuri, mă îndrept de obicei spre anumite teme sau anumiţi autori pe care îi consider „valori sigure”, spre cărţi despre care ştiu aproape sigur că nu mă vor dezamăgi. Unul dintre aceşti autori este canadianul Robert Charles Wilson. Am avut privilegiul să-l întîlnesc în urmă cu nişte ani – pe cînd nu-i citisem însă decît vreo cîteva povestiri -, iar conversaţiile de-atunci mi-au dezvăluit un om extraordinar de cald şi de profund şi m-au determinat să vreau să-i citesc romanele. Am început cu Darwinia, am continuat cu The Chronoliths (recent tradusă şi la noi), iar de astă dată alegerea mea a fost A Bridge of Years (1991), un roman nominalizat la premiul Philip K. Dick. N-am regretat deloc.

Tom Winter, protagonistul, s-a despărţit de curînd de soţia sa, Barbara, şi-a pierdut slujba şi s-a refugiat într-un orăşel liniştit, „departe de lumea dezlănţuită”. Casa pe care a cumpărat-o este însă ceva mai ciudată, după cum îi dezvăluie Doug Archer, agentul imobiliar pasionat de întîmplări paranormale. În urmă cu zece ani, fostul proprietar, un tip nu foarte sociabil pe nume Ben Collier, a dispărut fără urmă. În paralel cu noua sa slujbă (plictisitoare din cale-afară!) de vînzător de maşini, Tom începe să cerceteze mai îndeaproape misterele casei sale, şi descoperă că este co-locatarul unor micro-roboţi, care încearcă să comunice cu el. Va descoperi astfel că în subsolul casei se află una dintre intrările într-un soi de „tunel al timpului”, ce are la celălalt capăt o poartă spre New York-ul anului 1962. O epocă a spaimei de războiul nuclear (în privinţa căruia însă protagonistul ştie că nu are a-şi face griji), dar şi a unei inocenţe pierdute. După cîteva expediţii în trecut, Tom nu ezită prea mult înainte de-a lua hotărîrea de-a se muta cu totul acolo, pentru a începe o nouă viaţă. Însă „călătorul imprudent” (ca să fac referire la un text clasic al călătoriei în timp) nu a luat în calcul îndejuns de multe necunoscute, iar venirea sa în trecut va declanşa un şir de evenimente care îi vor pune în pericol existenţa tihnită la care spera.

A Bridge of Years mi-a amintit, în mare măsură, de 11.22.63 al lui Stephen King (o carte mai recentă, pe care însă s-a întîmplat să o citesc mai devreme). Şi în romanul lui Robert Charles Wilson, eroul călătoreşte înapoi în timp în anii ’60, o perioadă pe care autorul, la fel ca şi King, o descrie cu tandreţe şi nostalgie. Aici însă, nu e vorba de o expediţie cu scopul de a schimba trecutul, ci de o fugă de prezent. Povestea din A Bridge of Years e spusă din perspectiva mai multor personaje, iar aici cred că e marele merit al lui Wilson: nu avem parte de un punct de vedere unilateral asupra celor întîmplate (aşa cum se întîmplă la Stephen King), ci de o succesiune de puncte de vedere. Iar povestea fiecărui personaj reuşeşte să dea relief şi substanţă întîmplărilor, să lărgească unghiul din care privim, permiţîndu-ne astfel să ne facem o idee despre the big picture.

Prima ediţie a romanului a apărut în 1991, în plină post-istorie, potrivit lui Francis Fukuyama. O post-istorie a prefacerilor social-politice pe care Robert Charles Wilson le-a intuit ca fiind de substanţă, esenţa cărţii sale fiind chiar aceasta: A Bridge of Years e un roman despre schimbarea de paradigmă, privită deopotrivă de la nivel individual şi global. O carte în egală măsură excelent scrisă şi excelent gîndită, pe care nu pot decît să v-o recomand cu toată căldura.

•

recenzie publicată iniţial în Galileo Online nr.32 (februarie 2013)

O carte cu adevărat mare

Ann & Jeff VanderMeer – The Big Book of Science Fiction – trade paperback, 1216 pagini, Vintage, New York, iulie 2016

•

Deşi ar putea paradoxal pentru un neofit într-ale genului, SF-ul, literatură a viitorului prin excelenţă, are în spate o istorie multiseculară. Unii dintre exegeţii genului exagerează, împingând zorii SF-ului până în antichitate la Istoria adevărată a lui Lucian din Samosata, iar alţii aleg să ignore opera marilor înaintaşi de talia unor Jules Verne sau H.G. Wells, plasând originea SF-ului în revistele pulp americane din anii ’20-’30 ai secolului trecut, când Hugo Gernsback a inventat într-adevăr denumirea, dar nu şi genul însuşi. Dreptatea e undeva la mijloc, iar Brian Aldiss are probabil dreptate atunci când plasează începuturile science-fiction-ului la începutul secolului 19, în plină epocă romantică, având drept prim reper major romanul Frankenstein sau Prometeul modern de Mary Wollstonecraft Shelley (apărut într-o primă ediţie anonimă în 1818, pe când autoarea avea doar 20 ani). Cu o istorie de asemenea proporţii, este absolut firesc ca ficţiunea speculativă să-şi aibă propriul inventar de opere canonice, reunind valorile sale de necontestat.

Existenţa unui astfel de canon e de-acum un fapt, genul îşi are monştrii săi sacri pentru cei pasionaţi. Pe de altă parte, marea literatură a acceptat, în sfârşit, faptul că SF-ul înseamnă, dincolo de temele sale inovatoare, pur şi simplu literatură de bună calitate, şi a început să-şi însuşească, în propriul canon, vârfurile de necontestat ale genului. Astfel, prestigioasa fundaţie / editură Library of America, ce publică într-o colecţie tipărită în condiţii grafice de lux operele cele mai importante ale literaturii americane, a început să includă, între autorii canonici, numele sacre ale literaturii de gen, serii de autor fiind dedicate lui H.P. Lovecraft, Ursula K. LeGuin, Philip K. Dick, Kurt Vonnegut, dar şi romanelor cele mai importante ale epocii de aur, într-o masivă antologie în două volume. Iar această deschidere a mainstreamului spre science fiction este abia la început.

SF-ul a fost însă – şi este! – o literatură a prozei scurte, a nuvelelor şi povestirilor. O însumare canonică a acestora e, cu siguranţă, o întreprindere supraomenească, la care nimeni nu s-a încumetat să se înhame. Până acum.

The Big Book of Science Fiction (editori: Ann şi Jeff VanderMeer) este, aşa cum îi spune şi numele, o carte mare. La propriu: antologia apărută la Vintage pe 12 iulie măsoară 17 / 23 cm (aşa numitul format oversized paperback), are 1216 pagini, însumează aproape 750000 de cuvinte şi cântăreşte aproape două kilograme! Potrivit editorilor, este o „antologie definitivă”, acoperind întregul spectru tematic al literaturii SF, o perioadă de un secol, al douăzecilea (cu mici derapaje de câţiva ani) şi, în premieră pentru o antologie publicată în spaţiul anglofon, această acoperire este una globală, cele peste 100 de povestiri cuprinse aici fiind semnate de autori din 26 de ţări!

Într-un articol publicat înaintea apariţiei antologiei de Jeff VanderMeer, scriitorul şi editorul expune deosebit de plastic şi de amuzant ce a însemnat enormul travaliu care s-a concretizat în volumul-gigant:

Uneori, editorul unei antologii este asemenea unui detectiv care încearcă să dezlege cazuri rămase demult nerezolvate. Însă, în loc să încerci să rezolvi misterul unei crime petrecute în urmă cu decenii, ceea ce încerci să faci e să dezgropi poveşti demult uitate şi să le aduci în faţa unui public cititor. Atunci când e vorba de o carte de dimensiunile acesteia, care acoperă un secol întreg, sarcina ta te va purta de-a curmezişul tuturor continentelor şi te va cufunda în profunzimile mai multor limbi.

Într-o zi vei negocia cu urmaşii unui scriitor care îi apără cu acribie moştenirea literară. A doua zi vei căuta indicii în Hong Kong, la Moscova sau la Buenos Aires, pentru a porni imediat după aceea într-o direcţie cu totul nebănuită, descoperind că un autor pe care credeai că-l ştii a scris şi literatură SF.

Într-un moment al documentării noastre, a trebuit să intrăm în contact cu ambasadorul Cehiei în Filipine pentru a-i cere informaţii despre un anumit autor; într-o viaţă anterioară, excelenţa sa a editat o revistă de SF care, în perioada dinaintea căderii zidului Berlinului, plătea povestirile scrise de autorii occidentali oferindu-le acestora ediţii greu de găsit ale unor albume de artă erotică din perioada suprarealistă. Domnul ambasador s-a dovedit a fi un adevărat expert, după ce, datorită călătoriilor sale diplomatice, a intrat în contact cu literatura din mai multe colţuri ale lumii. Sugestiile sale s-au dovedit deosebit de utile şi ne vor fi de folos şi în alte proiecte viitoare.

Nu toate informaţiile sunt întotdeauna de vreun folos, dar sunt cu siguranţă fascinante. Ca de exemplu, faptul că Philip K. Dick l-a turnat la FBI pe Stanislaw Lem. Sau că în anii şaizeci, fandomul dezbătea aprins – şi uneori cu argumente absolut terifiante – posibilitatea ca James Tiptree Jr. să fie de fapt, femeie (ceea ce şi era, de altfel). Am avut revelaţia faptului că Ursula K. LeGuin a fost, de la bun început, nu doar extrem de talentată, ci şi o apărătoare feroce a drepturilor femeilor şi o militantă pentru diversitate în SF. Şi încă ceva: ştiaţi că un faimos editor purta o cască de scafandru completă, cu tot cu aparatul de respiraţie, atunci când corecta textele menite publicării?

Trăgând linie şi ajungând la concluzii: sperăm că această antologie uriaşă (probabil cea mai amplă care să fi fost vreodată publicată într-un singur volum) va fi o lectură vie şi îndeajuns de diversificată încât să provoace discuţii, controverse şi, în cele din urmă, reevaluarea unor autori, iar cititorii să o găsească la fel de amuzantă precum a fost compilarea ei pentru noi, editorii.

Ambiţii mari pentru o carte pe măsură. Şi, potrivit criticii de întâmpinare, ambiiţile soţilor VanderMeer sunt pe deplin justificate: The Big Book of Science Fiction este într-adevăr un volum care stabileşte canonul unei literaturi insuficient cunoscută marelui public. De acum înainte, atunci când veţi dori să arătaţi unui cititor nefamiliarizat cu ce se mănâncă ficţiunea speculativă, cărămidoiul editat de Ann şi Jeff VanderMeer va fi probabil o excelentă introducere întru deliciile genului.

•

articol apărut în Ştiinţă & Tehnică nr.58, iulie-august 2016

 

RomCon 2015, Suceava: Teoria şi practica haosului

Experienţa unei pasiuni e cu atît mai intensă cu cît sînt mai mulţi cei cu care o împărtăşeşti. Pentru participanţii la cea de-a 36-a convenţie naţională dedicată F&SF-ului, RomCon 2015, reuniune desfăşurată la Suceava între 18 şi 20 septembrie, aceasta a fost, probabil, cea mai importantă recompensă.

Prima întîlnire de acest fel a avut loc se pare în 1936, la Philadelphia, cînd un număr de şase sau şapte fani din New York – inclusiv cel ce avea să devină unul dintre cei mai importanţi autori ai genului, Frederik Pohl – s-au întîlnit cu un grup similar de tineri din oraşul-gazdă, pentru a sta de vorbă despre pasiunea lor comună.

În România, prima întîlnire naţională a fanilor SF a avut loc în 1972 la Bucureşti, sub denumirea specifică limbii de lemn a vremii, Consfătuirea Naţională a Cenaclurilor de Anticipaţie. A fost o întîlnire între membrii cenaclului local Solaris şi cei ai cenaclului H.G. Wells din Timişoara, la care au participat însă şi o bună parte dintre autorii de gen consacraţi ai vremii: Ion Hobana, Adrian Rogoz, Vladimir Colin, Sergiu Fărcăşan, Horia Aramă etc. În timp, acest gen de reuniuni (la început bi-anuale, apoi anuale) au devenit tradiţionale, sub oblăduirea atentă a forului tutelar al cenaclurilor de gen, Uniunea Tineretului Comunist. Cea de-a treisprezecea întîlnire, cea din 1983, organizată de cenaclul bucureştean Modul 13, a fost cu ghinion, fiind anulată chiar în ziua începerii sale: nu se obţinuseră toate aprobările necesare. În mod paradoxal, libertatea de asociere adusă de schimbarea de regim din 1989 nu a fost de bun augur pentru întîlnirile fanilor. Prinşi în vîrtejul unui cotidian tot mai acaparant, fanii de SF s-au împuţinat, cenaclurile şi cluburile s-au stins, iar convenţiile naţionale, rebotezate după modelul occidental RomCon-uri, au devenit tot mai rare.

După o primă încercare de revitalizare a ideii de RomCon, în 2011, cînd SRSFF (Societatea Română de Science Fiction & Fantasy, organizaţie care reuneşte în principal pasionaţi ai genului din Bucureşti) a mijlocit o întîlnire menită să redefinească ideea unei coagulări a fanilor F&SF, un an mai tîrziu iniţiativa a fost preluată de gruparea timişoreană Helion şi de proaspăt înfiinţata ARCASF (Asociația Română a Cluburilor și Autorilor de Science Fiction), care a organizat în oraşul de pe Bega o întîlnire mai degrabă „de familie”, evitată de bună parte dintre sefiştii bucureşteni, din motive de afinităţi personale. Dacă în 2013, ieşenii din jurul clubului Quasar au încropit RomCon-ul tot sub stindardul ARCASF, în 2014, grupul de iniţiativă craiovean nu a reuşit să ducă la bun sfîrşit sarcina organizării RomCon-ului, amînat de la o lună la alta şi, în cele din urmă, abandonat. Iată de ce anunţul Clubului Cygnus privind organizarea în septembrie 2015 a unui RomCon la Suceava a fost privit de bună parte dintre cei implicaţi în mişcarea SF românească cu o doză bună de scepticism. Prezentarea haotică (e un eufemism!) a viitoarei manifestări, susţinută de Mircea Nanu-Muntean la Tîrgul de Carte F&SF Final Frontier din martie, n-a fost de natură să dea speranţe prea mari eventualilor viitori participanţi.

Iniţial, nu intenţionam să iau parte la aşa-numita Convenţie Naţională de Ficţiune Speculativă şi Viitorologie (pompoasă denumire, nu?) care îi avea drept invitaţi de onoare pe Alexandru Mironov şi Mircea Opriţă. M-am răzgîndit după ce un grup de tineri autori şi fani au lansat, cu vreo lună şi jumătate înaintea datei de începere, un manifest online, prin care îndemnau la participare, promiţînd o adevărată revoluţie a tinerilor, un reviriment în SF-ul românesc. Aşadar, am sosit la Suceava animat, în primul rînd, de curiozitate. Am avut ocazia să particip la diverse întîlniri sefiste organizate în România, dar am şi experienţa unor atare manifestări de pe alte meleaguri: am fost la Utopialele franceze de la Nantes în 2007, la Eastercon-ul britanic din 2008, la convenţia ceho-slovacă Parcon din 2008 şi la cîteva întîlniri ale colegilor maghiari şi ştiu, deci, cu ce se mănîncă o convenţie naţională de succes. Pe de altă parte, fiind în contact prin natura profesiei mele de editor (inclusiv) de literatură F&SF cu principalii actori ai genului din România, aveam, trebuie să recunosc, anumite idei preconcepute despre felul în care acest RomCon, al treizeci şi şaselea, avea să se desfăşoare. Unele dintre previziuni mi-au fost confirmate. Altele, dimpotrivă.

Din punct de vedere logistic, organizatorilor nu li se poate reproşa absolut nimic. Cazarea şi masa participanţilor au fost mai presus de orice aşteptare, iar locul ales pentru desfăşurarea manifestărilor, Observatorul Astronomic al Universităţii Ştefan cel Mare din Suceava (partener principal în organizare) a avut tot ceea ce trebuie: o sală de conferinţe cu scaune comode şi acustică bună, un hol larg potrivit pentru socializare şi pentru amenajarea standurilor editurilor, o sală de protocol bine dotată şi voluntari inimoşi şi simpatici, gata să-ţi fie de ajutor cu orice informaţie. Pentru toate acestea, George Sauciuc şi colegii săi de la Cygnus merită felicitări şi mulţumiri.

Participarea a fost mai mare chiar decît se aşteptau organizatorii, chiar şi în visele lor cele mai optimiste. Au fost acolo, alături de simpli pasionaţi de F&SF, scriitori şi editori din Bucureşti (Marian Truţă, Ana Nicolau, Alexandru Mironov, Michael Haulică, Bogdan Hrib, Roxana Brînceanu, Liviu Surugiu, Doina Roman, Balin Feri), Timişoara (Cornel Secu, Lucian Vasile Szabo, Darius Hupov, Daniel Timariu), Iaşi (George Ceauşu, Lucian Merişca), Braşov (Nic Dobre şi Alexandru Lamba), Alba Iulia (Lucian Dragoş Bogdan), Cluj (Mircea Opriţă), Botoşani (Ciprian Mitoceanu, George Lazăr), Bacău (Ovidiu Bufnilă), Piatra Neamţ (Dan Popescu) etc.

Problema cea mare a RomCon-ului sucevean a fost congruenţa sa cu prezentarea din primăvară; atunci, Mircea Nanu-Muntean a răspuns destul de vag la întrebările privind programul viitoarei convenţii, iar desfăşurarea în timp real a acesteia a corespuns fidel acestei descrieri. Genericul întîlnirii – „Teroarea şi terorismul în ficţiunea speculativă” – care pentru un outsider poate părea în pas cu vremurile, n-a avut nici în clin, nici în mînecă cu ceea ce aşteptau şi îşi doreau participanţii. Conferinţele subscrise acestui generic vor fi fost poate interesante pentru cei nefamiliarizaţi cu genul, dar, după mărturisirile auditorilor, nu au adus nimic nou. Dacă fiecare zi a debutat conform programului pus pe hîrtie, ca un făcut, mersul lucrurilor a fost de fiecare dată deraiat, cu sau fără voia participanţilor.  Întîlnirea cu editorii de gen – şi eram destui la faţa locului: Ana Nicolau de la Nemira, Michael Haulică de la Paladin, Bogdan Hrib de la Tritonic şi subsemnatul de la Millennium – n-a mai avut loc, fără ca nouă să ni se fi dat vreo explicaţie. Discuţia despre revistele de SF&F a inclus, voit se pare, doar „o anumită parte a presei” specializate. Au fost conferinţe care-au dispărut fără urmă, lansări de carte care nu s-au mai întîmplat sau au fost derulate pe repede-înainte, de parcă singurul scop ar fi fost bifarea încă unui punct din program. Să mai pomenesc oare de faptul că unul dintre invitaţii speciali anunţaţi iniţial (alături de Cornel Secu, Cătălin Badea-Gheracostea, Marian Truţă şi George Ceauşu), Sebastian A. Corn, habar nu avea cu vreo săptămînă înainte de RomCon că o atare întîmplare urma să aibă loc? Ulterior, numele scriitorului-medic a dispărut fără urmă din lista invitaţilor, de parcă nici n-ar fi fost vreodată acolo.

Decernarea Premiilor RomCon, care trebuia să se întîmple abia în ultima zi, duminică, a avut loc sîmbătă după-amiaza; o răzgîndire de ultim moment, probabil singura cu adevărat inspirată. Festivitatea, care ar fi trebuit să fie o încununare a întregii activităţi de peste an a celor prezenţi, scriitori şi fani deopotrivă, un soi de Oscar Night a SF-ului românesc, a fost căznită şi lipsită de orice urmă de fast, iar faptul că unul dintre premiaţi – Cornel Secu, desemnat de votanţi cel mai bun promotor al genului – a refuzat premiul, lansîndu-se apoi într-o alambicată diatribă împotriva lui Cătălin Badea-Gheracostea, cel care a condus juriul premiilor, n-a fost deloc de natură să îmbunătăţească situaţia. Am aflat astfel că juriul Premiilor RomCon, care a stabilit nominalizările pentru aceste premii şi care se voia reprezentativ, fiind format din personalităţi din fiecare zonă de influenţă din fandom, ar fi avut iniţial şapte membri. În cele din urmă, nominalizările s-au făcut de către doar patru dintre aceştia, potrivit sugestiilor preşedintelui. Iar voturile exprimate online asupra lucrărilor şi persoanelor nominalizate n-au mai fost contrabalansate prin votul unui juriu, care s-a dovedit cu totul inutil. Complicat, nu? Cam da, mai ales fiind vorba de nişte premii de popularitate, lipsite de orice miză materială reală.

…Şi totuşi, trăgînd linie şi adunînd bune cu rele, RomCon-ul sucevean a fost pentru cei mai mulţi dintre cei aproximativ o sută de participanţi, inclusiv pentru mine, o experienţă plăcută. Iar acest lucru s-a datorat reîntîlnirii cu o mulţime de oameni de care mă leagă prietenii vechi şi trainice. Am vorbit în fiecare seară, pînă tîrziu în noapte, despre cărţi şi filme SF, despre politică şi despre familiile noastre, despre planurile de viitor şi despre amintirile din trecut, despre ce e bine şi ce nu e bine în lumea strîmtă a SF-ului, în care ne învîrtim. Acolo s-a întîmplat de fapt RomCon-ul sucevean.

Dacă totul merge bine, anul viitor vom avea din nou un RomCon bucureştean. Va fi oare acela mult-doritul şi trîmbiţatul punct de răscruce care va duce la renaşterea unei mişcări fandomiale, odinioară atît de activă? Am mari îndoieli, avînd în vedere cele văzute anul acesta. Dar chiar şi aşa, va fi o excelentă ocazie de socializare pentru nişte oameni care împărtăşesc aceeaşi pasiune pentru zborul imaginaţiei. Şi acesta e lucrul cel mai important, pînă la urmă.

•

articol apărut în Ştiinţă&Tehnică nr.52, octombrie 2015

Cum trebuie să arate o revistă F&SF?

În toamna lui 2009 am realizat o serie de sondaje în rîndul cititorilor blogului meu, încercînd să determin cam care ar fi viziunea acestora despre revista F&SF ideală. Analizînd răspunsurile acestora, mi-am creionat propria viziune în privinţa subiectului, ceea ce a avut drept rezultate concrete, deopotrivă, naşterea revistei Galileo şi o frumuseţe de articol care sintetiza concluziile mele, articol publicat în revista online a concurenţei, Nautilus.

•

Se fac zilele acestea doisprezece ani de cînd, mînat de un entuziasm cu mult mai mare decît experiența sau banii de care dispuneam, am pornit la publicarea a ceea ce se voia a fi o revista profesionistă de F&SF. Ficţiuni s-a numit aceasta și, răsfoind zilele trecute cele șapte numere care au văzut lumina tiparului din decembrie 1997 și pînă în mai 2003, am constatat că, în ciuda a ceea ce îmi mai amintesc acum, n-am făcut o treabă chiar atît de rea pentru vremea respectivă din punct de vedere al conţinutului. La momentul acela, în România nu mai exista nici o altă publicație tipărită de gen, iar Ficţiuni a reușit să rețină atenția cîtorva sute de fani, destui cît specia să nu se stingă cu totul.

În 2003 am lăsat deoparte Ficţiunile și m-am apucat de ceea ce știu cel mai bine să fac, de editat cărți. Dorința de a publica într-o bună zi o revistă nu m-a părăsit însă nici o clipă și anul acesta am hotărît să studiez în mod serios posibilitatea reluării proiectului Ficţiuni, într-o versiune categoric adusă la zi și beneficiind de experiența pe care mi-au adus-o acești doisprezece ani.

Am început așa cum ar fi trebuit să încep și în 1997, încercînd să aflu cum anume ar trebui să arate o revistă de F&SF pentru a fi pe placul cît mai multor potențiali cititori și ce anume ar trebui să conțină. Din fericire, în 2009 există o unealtă extraordinară numită internet, care oferă posibilități de feedback care în 1997 mi se păreau încă a fi de domeniul anticipației. Și, ca să-l parafrazez pe amicul Florin Pîtea, iată ce-am aflat…

Publicul românesc pasionat de science fiction își dorește cu ardoare o publicație F&SF cu apariție regulată. Nu contează, realist vorbind, dacă aceasta va fi lunară, bimestrială sau  trimestrială, fanii vor fi încîntați să o cumpere. Sigur, dacă ar fi după fani, și-ar dori cu toții un cotidian SF… dar fanii din 2009 sînt, la fel ca și editorii, ceva mai înțelepți decît aceia din anii nouăzeci și înțeleg rațiunile de ordin economic care stau la baza luării unei decizii privitoare la periodicitate.

Formatul revistei a fost însă, întrucîtva, un punct de controversă: unii își doresc o revistă în format de carte (așa cum sînt digest size-urile clasice americane: F&SF Magazine, Asimov‘s sau Analog). Alții ar prefera o publicație care „să arate ca o revistă”. Discuțiile s-au prelungit pe subiect, fiecare tabără argumentînd rațional propria decizie. S-a discutat despre dimensiuni cu argumente pur pragmatice: „Judecînd după ce s-a întîmplat cu celelalte reviste pe care le-am colecţionat pînă acum, cele tip Asimov’s au loc în bibliotecă, la îndemînă, cele format A4 au loc în debara, într-un dulap, într-un sertar, oriunde numai la îndemînă nu. Prefer de departe formatul de carte”, scria Florin Pîtea. Răspunsul a venit prompt din partea lui Bebe Ionescu: „Format de revistă fără discuții!!! Chiar dacă sînt și „colecționar de cărți”, de obicei tai din bibliotecă pentru cărți, nu din cărți pentru bibliotecă! Confundăm marfa cu ambalajul!”. Costi Gurgu, el însuși făcător de reviste la un moment dat, mi-a scris, sintetizînd: „Formatul depinde de conținutul revistei. Dacă vrei să faci o publicație cu 99% editorial (din care 75% fiction), atunci este mai potrivit și mai economicos să adopți formatul de carte, alb-negru, stil Asimov’s şi F&SF. Dacă vrei o revistă care să conțină și o galerie de ilustrații color, eventual una-două pagini de comics, precum și editoriale cu prezentări de filme, jocuri etc., toate însoțite de multe poze, atunci ar fi mai nimerit un format mai mare.” Am avut însă parte și de cîțiva repondenți care par a se fi eliberat de constrîngerile lecturii materiale și își doresc nici mai mult, nici mai puțin decît o revistă sub forma unui e-book. Din punct de vedere statistic însă, cîștigători au fost partizanii variantei „format de carte”, digest-size.

Pentru a putea merge mai departe cu întrebările, am postulat în continuare o viitoare apariție trimestrială și formatul de carte drept trăsături principale ale viitoarei reviste. Întrebarea a fost: cît de voluminoasă ar trebui să fie viitoarea publicație? Şi din nou fanii au intuit corect: o revistă, fie ea și trimestrială, nu poate avea un număr infinit de pagini, dacă își dorește să fie viabilă pe termen lung. Undeva trebuie trasă o linie. Unde e aceasta? La 64 pagini? La 192? La 128? Fanii care mi-au răspuns au avut amabilitatea de a-şi motiva răspunsurile şi de această dată. George Sauciuc aka Sagy: „De vreme ce va fi trimestrială, merge cu pagini multe, în stil almanah. Distanţa dintre apariţii ar permite adunarea de materiale valabile [şi] ar fi benefică şi din punct de vedere bugetar, adică ar fi timp de adunat bani pentru următorul număr.” Vocea raţiunii a fost Nicu Voicu aka Voicunike: „Merge la maximum 128 de pagini. În acest spaţiu se poate insera destul material sefistic şi s-ar citi lejer. Chestia dură va fi la preţ, care trebuie să acopere drepturile de autor şi plata tipografiei, ca să nu mai spun şi de plata traducătorilor, pentru că o revistă cu ştaif va publica numai ce este bun în SF, povestiri premiate sau nominalizate la cele mai tari premii, iar autorii români vor trebui plătiţi şi ei.” Florin Pîtea a ales varianta maximă propusă, din motive de: „Ar fi de dorit ca revista să aibă 192 de pagini – pe de o parte pentru rubrici permanente, recenzii de carte sau ştiri despre noile apariţii […], pe de altă parte pentru nuvele (15000-40000 de cuvinte) care altfel ar trebui ignorate, publicate în serial sau scurtate drastic.” Propusesem cititorilor trei variante de răspuns. Două dintre ele s-au aflat foarte aproape una de cealaltă: 128 şi 192 pagini.

Un ultim aspect al sondajului meu în ceea ce priveşte forma şi prezentarea grafică s-a referit la ilustraţii. Cît anume din succesul unei publicaţii de acest gen este asigurat de imagine şi cît de conţinut? Pentru început, discuţia a deraiat de la subiect, ajungîndu-se la discuţii privind oportunitatea includerii în sumar a unor seriale de benzi desenate, o altă specie care duce lipsă în mod acut de un suport de manifestare periodic stabil. Odată depăşit acest subiect (după o admonestare a mea: „e vorba de o revistă dedicată LITERATURII fantasy & science fiction!”), răspunsurile concrete şi motivate n-au întîrziat să apară. Jen a fost categorică: „fără poze! Dacă vreau ilustraţii, îmi iau albume de artă sau comics sau altceva de genul ăsta, chestii printate pe hîrtie lucioasă şi la preţ corespunzător. Într-o revistă de literatură SF ilustraţiile pot să însemne 2 lucruri: 1. alb-negru, caz în care ce rost mai au, dacă nu poţi vedea detaliile? 2. color, caz în care revista e mai scumpă, iar eu nu-s dispusă să dau bani în plus doar pentru poze. […] Cred că nişte chestii micuţe (gen decoraţiuni la titluri, numere de pagină cu floricele) ajung cu vîrf şi îndesat.” Eddie Pandele n-a fost chiar atît de radical, dar ideea de bază a fost similară: „copertă bestială plus formatare cool în interior e tot ce trebuie. Poate şi ilustraţii la unele texte, dacă-s făcute foarte bine în alb-negru (gen Radu Gavrilescu sau Adrian Barbu).” Cei doi Cititori SF au fost de acord: „probabil nu ar strica ca prima coperta să fie tematică, adică să aibă legătură cu una dintre povestirile din revistă” (Kyo); „coperta aş folosi-o ca să public ceva graficieni români (Alex Popescu, de exemplu), pe cît posibil să aibă legătură cu un subiect de poveste inclusă în respectivul număr (Aspoiu). Rezultatul final al sondajului privind ilustraţiile mi s-a părut un semn al maturizării fanilor: nu mai puţin de 69% dintre repondenţi au optat pentru strictul necesar în materie de ilustraţii, semn că fanii F&SF sînt oameni cu imaginaţie şi capabili să vizualizeze de unii singuri ceea ce e de vizualizat, fără cîrja unor ilustraţii.

Una peste alta, am reuşit, pe baza primelor trei întrebări incluse în sondaj, să-mi creionez în minte un portret robot al revistei F&SF ideale, cel puţin în ceea ce priveşte forma sa: fanul F&SF român contemporan preferă formatul de carte, un număr de pagini nu neapărat extrem de mare, dar fără umpluturi, şi se lipseşte de ilustraţii în favoarea cantităţii de text.

•

articol publicat în Nautilus, noiembrie 2009

Politică, aventură şi zombi: post-Apocalipsa Mirei Grant

Mira Grant (pseudonim al scriitoarei Seanan McGuire) a debutat în 2010 cu Feed, primul roman dintr-o trilogie a cărei acţiune se desfăşoară la 25 de ani după Transformare („the Rising”), evenimentul apocaliptic în urma căruia omenirea a fost infectată accidental cu virusul Kellis-Amberlee, care cauzează, în urma unui proces denumit „amplificare virală”, preschimbarea celor infectaţi în zombi. În unele dintre cazuri, transformarea are loc spontan, în alte cazuri ea e declanşată de o muşcătură a unui infectat. America, la 25 de ani după Transformare, e o societate paranoică pînă la extrem. Relaţiile sociale s-au schimbat radical, întîlnirile faţă în faţă au devenit o raritate, iar testele care să confirme lipsa unei infecţii sînt un inconvenient banal, un prag de care un om trebuie să treacă de zeci de ori pe zi, ori de cîte ori intră într-o clădire, sau chiar la trecerea dintr-o încăpere într-alta.

Internetul, în aceste condiţii, a devenit principala interfaţă socială. Rolul presei scrise de odinioară a fost preluat de către bloggeri, care se împart în trei categorii: Newsies (echivalentul jurnaliştilor clasici, care raportează şi comentează faptele în mod obiectiv), Irwins (care, asemeni lui Steve Irwin, modelul lor, se aventurează în zonele infestate de zombi şi-şi riscă viaţa pentru a alimenta nevoia publicului de adrenalină) şi Fictionals (complementari celorlalte categorii, aceştia fac, pur şi simplu, literatură, inspirîndu-se din cele scrise şi trăite de colegii lor din celelalte două tagme profesionale).

After the End Times e un colectiv ambiţios, strîns unit în jurul celor doi fondatori, Georgia şi Shaun Mason. Cei doi, orfani în urma Transformării, au fost crescuţi de aceiaşi părinţi adoptivi, soţii Mason, care s-au aflat la originile blogging-ului de tip Irwin, încă din timpul Transformării. Cu timpul, părinţii au ajuns să fie atît de ahtiaţi după atenţia publicului, încît tot ceea ce contează pentru ei este traficul, chiar şi în detrimentul obiectivităţii. Georgia şi Shaun şi-au jurat că nu le vor urma exemplul care le-a deformat viaţa, şi încearcă, cu After the End Times, să pună mai presus de orice adevărul necosmetizat. Ajung astfel să urmărească îndeaproape campania pentru alegerile prezidenţiale a senatorului progresist Ryman, iar refuzul lor de a face compromisuri îi transformă într-o ţintă atunci cînd descoperă existenţa unei conspiraţii a cărei dezvăluire ar putea schimba din temelii societatea post-Transformare.

Trilogia Newsflesh, din care face parte Feed, a fost completată de Deadline (2011) şi Blackout (2012). Firele conspiraţiei abia întrezărită în romanul iniţial se ramifică incredibil şi acţiunea celor trei romane devine tot mai alertă şi mai complexă pe măsură ce înaintezi în lectură, dar nu ar avea nici un farmec să dezvălui aici mai multe.

Feed a fost pentru mine o surpriză plăcută: un roman cu zombi – subgen care constituie una dintre plăcerile-mi vinovate – combinat cu un thriller politic de cea mai bună calitate. Deadline a continuat dezvăluirea mecanismelor interne ale unei societăţi care încearcă să treacă peste trauma apocaliptică a Transformării, pretinzînd că nu s-a schimbat nimic, că viaţa merge înainte. În sfîrşit, Blackout a dezlegat, cu aplicaţie, firele încîlcite ale unei conspiraţii care s-a revelat a fi mai perversă şi mai extinsă decît dădeau de înţeles romanele anterioare. Cu toate acestea, nu conspiraţia (ingenios concepută), nici răsturnările de situaţie (unele cu adevărat şocante, dar nu mai puţin plauzibile), nici scenele de carnagiu sau urmăririle (impecabil descrise, cu o dozare expertă ce s-ar preta la o ecranizare) şi nici referinţele culturale şi literare (care sînt presărate cu discernămînt de-a lungul seriei, un deliciu pentru fanii genului) nu au fost cele care m-au determinat să citesc cărţile cu sufletul la gură, ci dinamica personajelor. Shaun şi Georgia Mason, precum şi cei din jurul lor (fiecare devenind pe rînd personajul de referinţă, prin ai cărui ochi este privită desfăşurarea evenimentelor), au căpătat viaţă şi m-au făcut să-mi pară rău că povestea se apropia de deznodămînt.

Mira Grant a reuşit performanţa de a crea o lume credibilă, locuită de personaje credibile, vii. Prin urmare, am considerat perfect îndreptăţită nominalizarea succesivă a primelor două romane ale seriei la premiile Hugo, şi am convingerea că, anul viitor, şi Blackout se va regăsi pe lista finaliştilor. E de văzut însă dacă Deadline va reuşi să strîngă mai multe voturi decît ceilalţi competitori, lista finaliştilor la categoria romanelor fiind cît se poate de puternică anul acesta.

Post scriptum: Ca un bonus pentru fanii seriei Newsflesh, Orbit a lansat vara trecută, exclusiv în format electronic, nuvela Countdown, care i-a adus Mirei Grant o nominalizare la Hugo şi la categoria aceasta. Countdown e o relatare din fragmente scurte a succesiunii de evenimente care au declanşat Transformarea, zombi-apocalipsa. Am citit nuvela abia după ce terminasem de parcurs cele trei romane şi n-aş putea spune că am aflat lucruri noi, dar a fost o plăcere să aflu explicaţiile de ordin ştiinţific (care mi-au părut cît se poate de plauzibile) ale Transformării şi să găsesc, dezvoltate, întîmplări la care doar se face aluzie în cuprinsul celor trei romane. Una peste alta, o lectură instructivă şi plăcută deopotrivă.

•

Mira Grant – Feed – 599 pagini, paperback, ISBN 9780316081054, Orbit, mai 2010 • Deadline – 608 pagini, paperback, ISBN 9780316081061, Orbit, iunie 2011 • Blackout – 659 pagini, paperback, 9780316081078, Orbit, iunie 2011

•

Această recenzie a apărut iniţial în Galileo Online, 26 mai 2012

Violenţă şi evoluţie

Deocamdată, nu-mi amintesc să fi citit vreun text – fie povestire, fie roman – scris de Paolo Bacigalupi care să mă fi dezamăgit. Puţini sînt scriitorii care-au reuşit acest lucru, aşa că, în mod firesc, am aşteptat cu nerăbdare ieşirea de sub tipar a romanului The Drowned Cities (lansarea oficială a avut loc pe 1 mai a.c.). Situat în acelaşi univers ficţional ca şi un roman anterior al scriitorului american, multipremiatul Ship Breaker (despre care mi-am spus sumar părerea aici), Drowned Cities a reuşit să mă ţină cu ochii ţintuiţi de pagini pînă tîrziu în nopţile pe care i le-am dedicat. Vîndut de editori drept o carte destinată tinerilor (YA), romanul e îndeajuns de înspăimîntător – prin premize şi prin violenţa descrisă – încît să pună serios pe gînduri chiar şi cel mai blazat adult. Singura-i legătură cu generaţia tînără îmi pare a fi tinereţea personajelor sale.

Nu avem o situare temporală clară a acţiunii, dar e vorba de un viitor îndeajuns de apropiat, încît senzaţia de înstrăinare să nu se instaleze nici măcar pentru o clipă. Lumea a trecut printr-un colaps economic şi ecologic, diferenţele dintre săraci şi bogaţi existente azi s-au adîncit acut, dar cei bogaţi nu mai sînt cei din aşa-numita Lume a-ntîia. Dimpotrivă, colapsul a dat peste cap ierarhiile, iar America prezentului a devenit în viitorul descris de Bacigalupi echivalentul celor mai sărace ţări din Lumea a Treia de azi. Rămăşiţele gloriei de odinioară sînt vîndute pe bucăţele colecţionarilor din ţările emergente de azi, devenite, alături de corporaţiile transnaţionale, superputerile lumii lui Bacigalupi.

Capitala americană – în fapt, întreg megalopolisul de pe Coasta de Est a Statelor Unite – a fost afectată de catastrofa ecologică, ca urmare a ridicării nivelului oceanului planetar, străzile oraşului aflîndu-se acum sub un strat de apă mai înalt decît două etaje. În clădirile pe jumătate ruinate, populaţia sărăcită îşi duce traiul de-o manieră primitivă, din pescuit şi recuperare (în original, scavenging). Facţiuni rivale, care poartă numele de Frontul Patriotic, Armata Domnului sau alte denumiri pompoase, poartă un necruţător şi nesfîrşit război civil, avînd drept scop iniţial preluarea puterii în Oraşele Înecate, scop care acum s-a redus la nimicirea adversarului prin orice mijloace şi cu orice preţ. Armatele rivale sînt alcătuite în marea lor majoritate din copii recrutaţi cu forţa din rîndul localnicilor fermieri, pescari, recuperatori, şi îndoctrinaţi să creadă orbeşte în liderii prezenţi doar prin portretele desenate pe ziduri. O încercare de pacificare venită din afară, condusă de civilizaţii chinezi, a dat greş, iar pacificatorii s-au retras. Cei care-au colaborat cu ei au fost vînaţi fără cruţare. Oraşele Înecate au fost înconjurate de un cordon militar menit să împiedice extinderea sîngerosului conflict, care a fost reluat cu şi mai mare înverşunare de facţiunile rivale.

Acesta este fundalul pe care se desfăşoară povestea Mahliei, o proscrisă, fiica unei negustoare de antichităţi şi a unui pacificator chinez, care a reuşit să supravieţuiască (pierzîndu-şi însă o mînă) şi s-a refugiat într-o comunitate rurală din afara Oraşelor Înecate, unde uceniceşte pe lîngă un doctor pe nume Mahfouz, care a primit-o în casa sa împreună cu prietenul ei, un puşti pe nume Mouse. Într-o zi, Mahlia şi Mouse descoperă în junglă trupul aproape fără viaţă al unui om-cîine, o fiinţă modificată genetic pentru a lupta în slujba unui stăpîn. Omul-cîine nu e însă mort, şi reuşeşte să-l ia ostatic pe Mouse, iar Mahlia se angajează să-l aducă pe doctor în schimbul vieţii prietenului ei. Dar satul Mahliei a fost deja ocupat de soldaţii-copii ai Frontului Patriotic, care-l caută pe monstrul ce a reuşit să evadeze din mîinile lor. Mahlia şi doctorul reuşesc să înşele vigilenţa plutonului de soldaţi condus de un adult – un individ lipsit de orice urmă de umanitate – şi să-l pună pe picioare pe omul-cîine (care se dovedeşte a fi Tool, unul dintre personajele cele mai interesante din Ship Breaker). Mouse e eliberat, apoi capturat şi înrolat cu forţa în plutonul care îşi revarsă furia asupra localnicilor, iar doctorul Mahfouz îşi pierde viaţa încercînd să împiedice distrugerea satului. De voie, de nevoie, Mahlia şi Tool devin aliaţi şi pornesc către Oraşele Înecate, fiecare cu scopul său: Mahlia vrea să-l salveze pe Mouse (care între timp parcurge cumplitele încercări menite să facă din el un soldat de nădejde al Frontului Patriotic), iar Tool vrea să se răzbune pe cei care l-au obligat să lupte în arenă înainte de evadare.

Foarte atent a fost surprinsă de către autor evoluţia personajelor. Mahlia, din proscrisa care îşi doreşte doar să supravieţuiască cu orice preţ, devine din ce în ce mai curajoasă, îndrăznind să spere că va reuşi să scape din infernul Oraşelor Înecate; Mouse devine dintr-un puşti nepăsător şi imprudent un soldat-copil acceptat de către tovarăşii săi; Tool, omul-cîine, îşi lasă la o parte condiţionarea, platoşa autoconservării, şi se apropie cu adevărat de Mahlia, umanizîndu-se; în sfîrşit, asistăm la evoluţia lui Ocho, sergentul-copil pe care violenţa trăită şi practicată l-a dezumanizat, şi care îşi redescoperă adevărata fire.

Întreg romanul e scris în crescendo. Ritmul acţiunii se înteţeşte, violenţa devine la un moment dat aproape insuportabilă. Scenele descrise de Bacigalupi sînt de-o cruzime dătătoare de fiori, de la luptele prin care trec personajele, la mutilările şi eviscerările la care acestea asistă. Drowned Cities ar putea fi un imn închinat violenţei, dacă toate acestea n-ar fi perfect justificate pentru a transmite mesajul cărţii, care este, în cele din urmă, prin prisma evoluţiei personajelor şi prin finalul în care se întrevede un licăr de speranţă pentru această lume care a luat-o razna, unul optimist.

Cred sincer că avem de-a face cu un roman care va figura pe listele de premii de la anul, şi, de asemenea, că Drowned Cities nu va fi cea din urmă carte pe care Paolo Bacigalupi o va situa în acest univers. Prin urmare, nu-mi rămîne decît să aştept cu nerăbdare următoarele sale cărţi.

•

Paolo Bacigalupi – The Drowned Cities – 448 pagini, hardcover, Little, Brown (ediţia americană) / 336 pagini, trade paperback, Atom (ediţia britanică)

•

Această recenzie a apărut iniţial în Galileo Online, 20 mai 2012

Un fel de road-movie cu zombi

V. M. Zito – The Return Man – paperback, 432 pagini, ISBN 9781444725186, Hodder & Stoughton, 2012

•

…Cam aşa ar putea fi caracterizată acţiunea din The Return Man, romanul de debut al lui V. M. Zito. Ceea ce nu e neapărat un lucru rău, avînd în vedere că am avut ocazia cu toţii să vedem de-a lungul vremii destule filme bune de genul acesta.

Zito îşi plasează întîmplările în post-apocalipsa zombistică. Reînvierea s-a produs în urmă cu patru ani, supravieţuitorii americani s-au refugiat în Statele Sigure din Est, iar Statele Evacuate, cele din Vest, unde molima care îi transformă pe cei infectaţi în cadavre ambulante ce se hrănesc cu carne omenească a fost mai puternică, au fost abandonate. Despre Reînviere şi ororile desfăşurate atunci aflăm treptat, din rememorările protagonistului, Henry Marco, un fost medic neurolog ce şi-a pierdut soţia în zilele apocaliptice ale izbucnirii epidemiei şi a hotărît să se sustragă evacuării către Statele Sigure, rămînînd să bîntuie jumătatea de continent evacuată, în căutarea acesteia. Marco nu-şi face iluzii că ar mai putea să o găsească în viaţă, este convins că Danielle este şi ea unul dintre morţii-vii care – şi iată un concept interesant, pe care l-am întîlnit destul de rar în literatura de gen – rătăcesc de colo-colo, în jurul unuia dintre locurile care i-au marcat afectiv în decursul vieţii. Cu ani în urmă, Marco a vizitat toate aceste locuri, în speranţa că va reuşi să-şi găsească soţia, dar fără rezultate. În prezent, ajutat de un prieten aflat în Statele Sigure, îşi ocupă timpul căutînd rudele devenite zombi ale celor care au supravieţuit, pe baza informaţiilor furnizate de aceştia, cu scopul de a le „elibera” din eterna rătăcire, ucigîndu-le şi curmîndu-le astfel suferinţa.

Îndeletnicirea sa ajunge în atenţia autorităţilor din Statele Sigure – o administraţie americană ultra-conservatoare a „noilor republicani”, ajunsă la putere pe baza paranoiei instalate în mentalul colectiv în urma apocalipsei – care îl recrutează (prin şantaj) pentru a duce la bun sfîrşit o misune de „eliberare” mai specială: recuperarea cadavrului unui fost coleg de-al său, neurolog şi acesta, care – în haosul Reînvierii – experimenta la un spital-penitenciar în căutarea unui vaccin pentru necruţătoarea molimă. Doctorul Ballard se afla la un pas de descoperirea salvatoare atunci cînd misiunea trimisă să-l recupereze a fost nimicită de zombi şi, se pare, a pierit şi el, deşi apucase în prealabil să-şi injecteze o variantă insuficient perfecţionată a serului salvator. Marco va trebui aşadar să aducă o mostră din ADN-ul lui Ballard, pe baza acesteia urmînd să fie perfecţionat un vaccin care să prevină o eventuală reizbucnire a epidemiei. Marco nu va pleca singur către închisoarea Sarsgard, ci însoţit de Kheng Wu, pe care îl crede a fi unul dintre militarii trimişi de autorităţi să-l sprijine. În realitate, Wu este un agent chinez infiltrat în Statele Sigure, care a primit misiunea de a pune mîna pe Ballard înaintea americanilor. Acestea sînt premizele călătoriei din Arizona pînă în California pe care cei doi tovarăşi de drum – care se privesc cu îndreptăţite suspiciuni reciproce – o vor întreprinde, ca în road-movie-ul de care am pomenit la început, înfruntînd hoarde de zombi flămînzi, bande de bikeri mercenari aflaţi în slujba altor puteri care urmăresc acelaşi scop şi condiţiile vitrege ale traversării unei Americi pline de epavele abandonate ale civilizaţiei distruse.

N-am să povestesc mai pe larg despre călătorie şi nici despre rezultatele ei, povestea spusă de Zito merită parcursă în întregime. E o lectură presărată cu destule momente de suspans şi destule scene de luptă – descrise chiar exagerat de explicit – pentru a te face să dai pagina cît mai repede, iar Marco şi Wu sînt personaje interesante, ale căror poveşti de viaţă sînt conturate amplu, mai ales prin tehnica flashback-urilor, utilizată cu succes şi pentru a ne spune cum s-a produs Reînvierea. Dacă ar fi să-i reproşez un lucru autorului, acela ar fi insuficienta inovaţie într-un gen de literatură dedat clişeelor şi repetitivităţii. Am reţinut însă deznodămîntul deschis – deşi twist-ul final a fost oarecum previzibil – care îi lasă lui Zito posibilitatea unor eventuale continuări (potenţial recunoscut de autor în interviul-bonus inclus de editori în ultimele pagini ale ediţiei americane), pe care am să le parcurg cu aceeaşi plăcere. Nu ştiu dacă această carte va fi pe placul cititorului mediu. Pentru cei pasionaţi – ca şi mine – de subgenul aflat în expansiune al literaturii cu zombi, e o lectură aducătoare de satisfacţii garantate.

•

Această recenzie a apărut iniţial în Galileo Online, 7 mai 2012

Printre alţii, printre zîne, printre cărţi

Jo Walton – Among Others – hardcover, 304 pagini, ISBN 978-0765321534, Tor Books, 2011.

•

Aveam Among Others în bibliotecă încă de anul trecut. O citesc pe Jo Walton în mod regulat pe Tor.com şi mi-am propus de multă vreme să-i citesc şi romanele (trilogia ucronică începută cu Farthing, îndeosebi, mi s-a părut interesantă din recenziile parcurse). Ca de obicei, a fost nevoie de-un impuls. Iar acesta a fost dublu: pe de-o parte, nominalizarea celui mai recent roman al său la Hugo şi, pe de alta, recenzia lui Tudor Ciocârlie din noiembrie anul trecut, recitită în momentul anunţării nominalizărilor. Cîteva seri liniştite mi-au oferit răgazul necesar, iar acum, la încheierea lecturii, nu pot decît să mă declar încîntat. Jurnalul adolescentei Mori, care vorbeşte cu zînele, citeşte SF cu toptanul şi se luptă cu plictiseala unei vieţi anoste la o şcoală privată cu reguli stricte din Anglia anilor ’79-’80 e un deliciu şi îngăduie o lectură pe multe paliere.

Poţi citi această carte ca pe un bildungsroman strict realist: eroina urcă treapta de la copilărie la adolescenţă sub ochii noştri, învingînd adversitatea ce o înconjoară (o mamă abuzivă, un tată absent reapărut în viaţa ei fără ca ea să-şi fi dorit acest lucru, trauma pierderii surorii sale gemene, handicapul fizic care îi atrage batjocura colegelor etc.); depăşeşte însă toate aceste obstacole şi, la urmă, priveşte cu încredere către un viitor incert, dar cu potenţial luminos.

Cartea permite însă şi o lectură în cheie fantasy: eroina vorbeşte şi interacţionează cu o lume de zîne nu neapărat antropomorfe, a reuşit – cu preţul schilodirii sale şi al pierderii surorii iubite – să salveze lumea de dominaţia malefică a mamei sale vrăjitoare, practică magia – dar neapărat numai pentru a preveni răul – şi, printre muggles, ca în Harry Potter, reuşeşte să poarte acest război invizibil fără a-şi deconspira calităţile supranaturale: cu excepţia „făt-frumos-ului” de serviciu, nimeni nu reuşeşte să-i pătrundă armura firii retrase ce o caracterizează.

În sfîrşit, şi cred că aici a fost cuiul volumului pentru mine, cartea e şi un extraordinar jurnal de lecturi, eminamente din domeniul science fiction. Fiind scutită de activităţile sportive care alcătuiesc programa şcolii Arlinghurst, unde s-a trezit exilată deîndată ce a ajuns sub tutela tatălui său, care e o marionetă mînuită ferm de cele trei surori/mătuşi tiranice, Mori are timp berechet pentru a citi şi pentru a-şi împărtăşi impresiile de lectură, atît nouă, cît şi noilor săi prieteni din cercul de lecturi SF în care e primită cu braţele deschise. Toată floarea cea vestită a F&SF-ului defilează sub ochii noştri, de la Ursula K. LeGuin la Delany, de la Zelazny (stilistul suprem) la Silverberg (inegal dar cu sclipiri geniale), de la Tiptree la Brunner, de la Heinlein la Cordwainer Smith, de la C.S. Lewis la Tolkien (a cărui capodoperă joacă de altfel un rol crucial în deznodămîntul poveştii)… Vă mărturisesc că, urmărind lecturile protagonistei lui Jo Walton, mi-am îmbogăţit considerabil lista de lecturi (şi relecturi) viitoare. E atît de multă pasiune, atîta înflăcărare, atîta profunzime în aparenta simplitate cu care Mori scrie despre ceea ce a citit, despre descoperirile din bibliotecă şi din librării, încît nu poţi să nu te molipseşti de dragostea ei pentru un gen „minor”, care, la vremea acţiunii romanului, bătea cu hotărîre la poarta marii literaturi.

N-am idee dacă volumul acesta are vreo şansă la Hugo, dar l-ar merita cu prisosinţă. Anul acesta avem parte de o trupă de finalişti puternică – cel puţin din punct de vedere comercial – la categoria roman; am citit cărţile lui James S. A. Corey, George R. R. Martin şi Mira Grant şi aş avea argumente pentru a-l vota pe fiecare, dacă aş avea un cuvînt de spus. Mi-a mai rămas de citit doar Embassytown al lui China Miéville (un autor mereu interesant pentru felul în care scrie, şi pentru capacitatea sa de a surprinde), care a strîns deja îndeajuns de multe alte premii pentru a fi considerat unul dintre favoriţi. Cu Among Others însă, Jo Walton şi-a cîştigat pe merit un loc în rîndul scriitorilor pe care îi voi urmări cu mare atenţie de-acum înainte. Nu ocoliţi această carte: e comoara ascunsă în văzul tuturor din lista finaliştilor de la Hugo!

•

Această recenzie a apărut iniţial în Galileo Online, 22 aprilie 2012