O apocalipsă banală, cu vampiri

Guillermo del Toro & Chuck Hogan – The Fall – Harper Collins, 320 pagini, hardcover, 2010

Volumul al doilea al trilogiei lui Guillermo del Toro și Chuck Hogan continuă acțiunea din The Strain (o recenzie a romanului poate fi citită aici), încercînd să aducă un nivel superior de complexitate poveștii. Și eșuează.

Virusul vampiric continuă să se răspîndească în New York-ul aflat în stare de asediu, iar haosul creat este parte a unui plan bine pus la punct de Stăpîn, vampirul primordial, în colaborare cu bătrînul și maleficul magnat Eldritch Palmer. Cei care încearcă să le zădărnicească intențiile de subjugare a omenirii sînt aceiași ca și în primul volum: cercetătorul Ephraim Goodweather, deratizatorul Vassily Fet și bătrînul vînător de vampiri, Abraham Setrakian. Pe măsură ce infrastructura umană se prăbușește iar instaurarea Nopții Eterne pare inevitabilă, prin mijlocirea unor flashback-uri intercalate în narațiune ne este dat să aflăm noi amănunte revelatoare ale istoriei adversității dintre Setrakian și Stăpîn. Acțiunea curge non-stop, urmărită din perspectiva mai multor personaje. Aici apare problema primordială a acestui roman de mijloc al trilogiei: supraîncărcarea în mai multe privințe. În primul rînd, multitudinea de puncte de vedere dăunează, cauzînd o fragmentare inutilă. E greu să te atașezi de protagoniști. O economie de puncte de vedere ar fi fluidizat, după părerea mea, o poveste și așa supraîncărcată și ar fi pus mai multă carne pe scheletele unor personaje insuficient cunoscute. În al doilea rînd, încercările disperate de a scoate la iveală cu orice preţ răul absolut reprezentat de Stăpîn și tabăra vampirilor sporește neverosimilitatea poveștii.

Amalgamul de toposuri ficționale vizitate (de la o Albanie stalinistă cu ecouri medievale, bîntuită în voie de vampiri, la o licitație fițoasă la Sotheby’s; din lagărele de exterminare naziste la Cernobîlul radioactiv; din Viena postbelică la tunelele care unesc Manhattanul de continent) nu „se leagă” deloc. Parcă asistăm la secvențe din mai multe superproducții hollywoodiene montate de-a valma, într-o zadarnică încercare de a conferi coerență și grandoare, căci se simte acut intenția de a conferi aceste atribute unei apocalipse care, cu toate eforturile, rămîne banală. Ba chiar trasă de păr.

O senzație de déja-vu supărător a fost cea care m-a stăpînit pe parcursul celor trei sau patru seri cît m-am luptat să duc lectura acestei cărți la bun sfîrșit. Dacă The Strain a fost un thriller perfect pentru o lectură de vacanță, The Fall nu a reușit să-i calce pe urme. Clișeele și neverosimilitatea au subminat chiar și efectul cinematic vădit dorit de cei doi autori.

Mai sînt cinci zile pînă cînd ultimul segment al trilogiei anunțate va ajunge în librării. Am mari îndoieli însă c-am să mă grăbesc să pun mîna pe The Night Eternal. Răul pare a fi cîștigat, omenirea e destinată să devină sclava vampirilor… Ei și? Apocalipsa lui del Toro și Hogan a trecut pe lîngă mine fără să mă emoționeze cîtuși de puțin.

•

Acest articol a apărut inițial în Galileo Online, 8 septembrie 2011.

O scriere de senectute

Arthur C. Clarke – Mînia lui Dumnezeu • trade paperback, Elit, 1995

•

Pentru cunoscătorii operei lui Clarke – aşadar aceia care i-au citit măcar scrierile apărute în româneşte – Mînia lui Dumnezeu (The Hammer of God, 1993) va fi, dacă nu o dezamăgire, cel puşin o confirmare a unui adevăr verificat: scriitorii mari nu scriu numai capodopere.

Dacă v-au plăcut Oraşul şi stelele, Întîlnire cu Rama, Sfîrşitul copilăriei sau 2001: O odisee spaţială (cu urmările sale cu tot), nu vă aşteptaţi la vreo revelaţie nemaivăzută în acest roman scris la senectute. Acţiunea e destul de liniară, fără suprize şi, în ciuda eforturilor autorului de a da un oarecare suflu personajelor, acestea nu reuşesc să depăşească un schematism care e cam depăşit. În rest, aflăm o serie de date interesante despre asteroizi şi despre comete, într-un stil care s-ar potrivi mai degrabă unei cărţi de vulgarizare ştiinţifică.

Dacă ar fi ecranizat, romanul acesta s-ar putea transforma într-un film cu spectaculoase efecte vizuale. Un sociolog ar putea găsi interesante prognozele futurologice ale lui Clarke. Pentru un cititor nepretenţios, pentru care science fiction-ul s-a oprit undeva pe vremea bunicului Jules Verne, această carte ar putea constitui o lectură agreabilă pentru o după-amiază caniculară. Pentru cei care-i cunosc autorului adevăratul potenţial, Mînia lui Dumnezeu nu va însemna decît un mare semn de întrebare şi un oftat nostalgic.

Un mare punct negru pentru editorii români, care au ales o copertă absolut insipidă, care ar putea concura cu succes la un premiu pentru „cea mai neinspirată prezentare grafică”.

•

Acest articol a apărut iniţial în Jurnalul SF, august 1995

Un debut cu „va urma”

Radu Pavel Gheo – Valea cerului senin • Editura Athena, 1997, trade paperback, 222 pagini

În ultimii ani, Radu Pavel Gheo s-a remarcat printr-o activitate publicistică remarcabilă, dînd la iveală o serie de texte critice (îndeosebi în Alternativ SF, suplimentul condus la Iaşi de Michael Haulică) ce conturează un sistem aparte de receptare a literaturii imaginarului, în general, şi a science-fiction-ului în special. Gheo priveşte SF-ul din perspectiva literatului, a cititorului profesionist, considerînd valoroase acele texte în care esteticul, iar nu ideea primează. Edificator în acest sens este eseul său, „Metamorfozele ideii în science-fiction”, publicat în primul număr al revistei Ficţiuni, în care autorul constată necesitatea preeminenţei unor „opere în care rolul ideii SF să fie mult diminuat în favoarea dezvoltării structurii, personajelor şi funcţiilor lor, în favoarea valorii literare”.

În Valea cerului senin, Gheo îşi argumentează demersul teoretic cu exemple din propria sa creaţie, strîngînd între coperte o serie de texte, unele inedite, altele deja publicate, fie în antologiile colective de la Nemira, fie în Jurnalul SF, în Anticipaţia sau în Alternativ. Nu veţi găsi în paginile acestei culegeri idei noi, flamboaiante, înălţătoare, iar „sublimul” – cotat drept măsură a valorii unui text SF de către universitarul clujean Cornel Robu – va fi îndeajuns de greu decelabil. Textele lui Gheo sînt însă adevărate, ele sînt literatură, înainte de a fi science fiction. Conştient sau nu, Gheo pare că vrea să îşi demonstreze apartenenţa la gruparea „celor care nu”, subscriind la spusele lui Dănuţ Ivănescu: „Dacă generaţia lui Ion Hobana a dat naştere SF-ului românesc, noi îl vom îngropa!”. Şi nu va fi vorba de o înmormîntare şi trecere în uitare a genului, ci de o asimilare a lui cu, pur şi simplu, literatura.

Gheo se aseamănă cu colegii săi de generaţie (sau, mai bine zis, de promoţie) literară şi prin tematica abordată. După deruta imediat post-decembristă, dominată de o vogă a cyberpunk-ului, autorii lansaţi şi cultivaţi de Jurnalul SF au migrat către un teritoriu mult mai fertil, acela al mitologiei. Nici scrierile lui Gheo nu se abat de la această regulă, deşi pregătirea sa profesională îi permite o nuanţare subtilă a substratului mitologic.

Primele două texte, „Bede” şi „Personae”, constituie exerciţii textuale nu lipsite de farmec, în care autorul şi cititorul devin, pe rînd, personaje ale povestirii-convenţie. Următoarele două, „Călătorie” şi „Insula viermilor”, abordează registrul onirico-fantastic şi sugerează oarecare influenţe livreşti, fiind etape în construirea unei mitologii proprii.

„Nu doar despre gunoaie”, o nuvelă pe care unii ar încadra-o în subgenul atît de greu definibil al ficţiunii politice, îi prilejuieşte autorului-narator o confesiune ce poate ţine loc de artă poetică: „Eu vreau doar să povestesc. Ţie, altora… Nu sînt obiectiv. Nici n-aş putea, nici nu vreau. Nici subiectiv, însă. Cred sincer că orice om este mai încîntat de istoriile regelui Arthur şi a sa Masă Rotundă decît de istoria obiectivă a constituirii Angliei”. În acest text, un segment din viitorul apropiat al României este pus sub lupa creatorului, şi realitatea noastră, a prezentului, este extrapolată puţin, puţin de tot, dezvăluindu-şi hidoasele virtualităţi. „Ţară în carnaval”, aşa e România lui Radu Pavel Gheo, un carnaval în care totalitarismul poartă masca democraţiei, poluarea masca unui ecologism pentru export, iar oamenii, vulgari, cinici şi agresivi, pe aceea a arhetipului românului ospitalier şi bun ca pîinea caldă.

Ultimele şase povestiri îşi aleg drept loc de desfăşurare acelaşi Pămînt post-apocaliptic – loc comun în literatura imaginarului de după cel de-al Doilea Război Mondial – constituind, poate, o bază pentru o dezvoltare într-un viitor roman. Scrise cu plăcere şi cu talent, toate cele şase texte pot constitui oricînd piese într-o antologie a SF-ului de avertisment. Aceasta, dintr-un unghi de vedere unilateral. La o lectură mai atentă, povestirile îşi dezvăluie sursa de inspiraţie, mitologia (sau mai exact, mitologiile): „Cîntul pentru calea făr’ de tihnă” e povestea unui Orfeu a cărui Euridice e însăşi umanitatea pierdută a omenirii; „Povestea de Crăciun” deplînge destrămarea paradisului inocenţei pierdute, într-o lume în care violenţa a luat locul sacrului; „Ziua verde a lui Percival” dovedeşte că autorul nostru şi-a făcut cu conştiinciozitate temele la literatura engleză veche, reluînd aici mitul Sfîntului Graal, în cheie SF; în fine, „Valea cerului senin” e o prevestire explicită a Apocalipsei creştine, într-un text şocant, cu accente morbide ce-şi au originile în cyberpunk, în care Cei Patru Cavaleri ai Apocalipsei străbat un paradis virtual, în aşteptarea Zilei Judecăţii.

În ansamblu, Valea Cerului Senin este o reuşită şi o promisiune, pe care sîntem convinşi că Radu Pavel Gheo o va onora cum laudae. Uşurinţa cu care acest autor se mişcă pe spaţiile largi ale nuvelei ne îndreptăţeşte să credem că următoarea carte a sa va fi un roman, unul dintre acele romane pe care autorii români evită să le scrie, din raţiuni numai de ei ştiute.

•

Acest articol a apărut iniţial în Ficţiuni, nr.2/1998.

Larsson: segmentul de mijloc

Stieg Larsson – The Girl Who Played with Fire • Quercus, 2009, trade paperback, 608 pagini

Cel de-al doilea volum al trilogiei Millennium mi-a confirmat din multe puncte de vedere aşteptările înalte create de lectura primului volum. Aceaşi minuţie în descrieri, aceeaşi cunoaştere profundă a mecanismelor unor pături ale societăţii suedeze contemporane, aceleaşi personaje de care e imposibil să nu te ataşezi. Dincolo de documentare, care e limpede că a fost amplă, se simte mîna de jurnalist a autorului. Larsson e mai în largul lui în expozeu decît în porţiunile dialogate.

Acţiunea e mai dinamică decît în primul volum, iar dacă The Girl with the Dragon Tattoo îl avea drept protagonist incontestabil pe jurnalistul Mikael Blomkvist, în The Girl Who Played with Fire prim-planul e ocupat de asociala şi geniala Lisbeth Salander, ale cărei mistere încep doar să se dezvăluie. Atmosfera trece în plan secundar, importantă este, de astă dată, intriga condusă cu mînă de maestru. Cartea e un roman popular prin excelenţă: lovituri de teatru, mistere din abundenţă, ici şi colo cîte un recurs la artificii de tip deus ex machina. Bref, lectura cea mai potrivită pentru o zi de vacanţă.

Cu toate acestea, măcar într-una dintre privinţe am fost un pic dezamăgit. Dacă în The Girl with the Dragon Tattoo verosimilitatea extremă era cea care m-a fermecat în primul şi în primul rind, de astă dată Larsson a exagerat cvasi-hiperbolic în prezentarea eroinei sale, care e prea competentă parcă în tot ceea ce face. Teoria lui Fermat? O nimica toată pentru super-hackeriţa amatoare de box thailandez. Doi bikeri înarmaţi care vor să-i pună pielea în băţ? Floare la ureche! Iar finalul, ei bine… mi s-a părut niţel cam prea tras de păr şi parcă niţel grăbit.

Dar, lăsînd la o parte această nemulţumire la o adică subiectivă, e o carte care se citeşte pe nerăsuflate şi de-abia aştept toamna acestui an, cînd Maclehose Press, imprint Quercus, va publica al treilea volum al seriei.

Post scriptum

Nu ştiu cum e versiunea românească apărută de curînd la Editura Trei sub titlul Fata care s-a jucat cu focul. Am ales versiunea britanică deoarece insularii, deşi nu se omoară cu traducerile, atunci cînd se hotărăsc totuşi să le publice fac invariabil treabă bună, de meseriaşi.

Decît o traducere românească semnată de un nume ce mi-e necunoscut, voi prefera oricînd să citesc o versiune britanică bibilită atent, care să îmi îngăduie o lectură netulburată. Poate e o dovadă de snobism, dar atunci cînd citesc de plăcere, mă gîndesc exclusiv la confortul lecturii. Nu vreau ca imersia în universul ficţional să-mi fie întreruptă de bîlbe de redactor grăbit de iminenţa unui tîrg de carte. Şi-a mai fost un motiv, strict pecuniar: pe Book Depository, cartea m-a costat fix 11,21 dolari, adică undeva spre 35 de lei, în vreme ce în librării, ediţia de la Trei costa 54,90 de lei. I rest my case.

•

Această recenzie a apărut iniţial pe blogul Însemnări din colţu’ hărţii în iulie 2009.

Nopţi reci în Villjamur

Mark Charan Newton – Nights of Villjamur – hardcover, 452 pagini, Tor UK, iunie 2009

Ciclul Legends of the Red Sun debutează cu Nights of Villjamur, o poveste complexă ce-și situează mare parte din acțiune în orașul din titlu, capitală a unui imperiu pe cale de-a intra într-o iarnă lungă, căreia e foarte posibil să nu-i supraviețuiască. Aici sosește într-o zi mohorîtă tînărul Randur, care în copilărie a fost martorul unei întîmplări stranii în provincia sa de baștină, salvînd cu ocazia respectivă viața unei „cultiste” – o vrăjitoare care i-a promis în schimb ajutor la nevoie. O iarnă lungă și deosebit de aspră e pe cale de-a se înstăpîni în imperiu, iar Randur speră să reușească  să parvină, să cîștige destul acordînd lecții de scrimă și dans – și uneori favoruri sexuale – doamnelor din înalta societate, pentru a-și aduce și mama la adăpostul zidurilor groase ale capitalei, căci iernile anterioare aproape c-au șters civilizația de pe fața pămîntului. Dar Randur ajunge în capitală într-un moment delicat: împăratul a înnebunit și s-a sinucis, iar intrigile politice care însoțesc înscăunarea prințesei Rika se desfășoară simultan cu atacuri din partea unor forțe oculte asupra gărzii imperiale, amenințînd stabilitatea imperiului. Mai mult, un membru al Consiliului conducător a fost asasinat, iar Randur e unul dintre posibilii martori la crimă.

Acțiunea are planuri multiple. Putem astfel urmări ascensiunea în societate a lui Randur, eforturile comandantului gărzii imperiale, Brynd Lathraea, de a păstra siguranța cetățenilor imperiului și, în sfîrșit, ancheta inspectorului Rumex Jeryd în cazul morții înaltului consilier. Poveștile se întrepătrund și se amestecă înspre un final deloc previzibil, pe care nu e cazul să îl dezvălui aici.

Cartea lui Mark Charan Newton face parte dintr-un set care e pe cale de-a alcătui un curent în sine în cadrul literaturii fantasy. Alături de Steven Erikson, George R. R. Martin, Joe Abercrombie, Brent Weeks, David Anthony Durham, Patrick Rothfuss sau Scott Lynch (ca să-i amintesc doar pe aceia ale căror nume îmi vin în minte fără să stau pe gînduri), Newton renunță fără remușcări la convențiile tolkieniene ale eroilor și la motivul quest-ului ca element definitoriu al genului, dar și la decorul cvasi-pastoral atemporal amenințat de umbra unui lord întunecat și își plasează acțiunea într-un timp medieval, descriindu-l fără pic de complezență. Personajele lui nu sînt zugrăvite în alb/negru, ci în nenumărate nuanțe de gri.

Sigur, există și în Nights of Villjamur un sistem de magie (și încă unul destul de ingenios!), există și aici o amenințare difuză dinspre o „parte întunecată”, ba putem chiar identifica și un bildungsroman, în firul narativ care-l are ca protagonist pe junele Randur. Dar autorul are buna inspirație de a da personajelor îndeajuns de multe pete întunecate fie în caracter, fie în trecut, pentru ca ansamblul să pară credibil, să permită imersiunea în poveste. În plus, a știut să împrumute, fără a părea lipsit de originalitate, anumite locuri comune din atmosfera specifică New Weird-ului, un clin d’oeil ingenios iubitorilor lui Miéville fiind, de pildă, amestecul raselor (inclusiv garude!) care populează și apără orașul Villjamur (care aduce la rîndul său, pe alocuri, aminte de Noul Crobuzon, de Ambergris sau de Orașul gravat al lui K.J. Bishop).

Una peste alta, e o carte corect construită, care are toate ingredientele necesare pentru a mă determina să aștept cu destulă nerăbdare momentul cînd mă voi apuca de citit City of Ruins, cel de-al doilea volum al ciclului, apărut la exact un an distanță (4 iunie 2010) la aceeași editură. Ce n-a reușit Mark Charan Newton e să mă facă să îmi pese îndeajuns de mult de Brynd Lathraea, personajul care, se pare, va fi în centrul următorului roman. Sînt curios dacă va reuși să mă cucerească pe parcursul acestuia.

•

Această recenzie a apărut iniţial în Galileo Online, august 2010

O porţie de Brussolo

Serge Brussolo – Ma vie chez les morts, Denoël • 1996, trade paperback, 221 pagini

Premisa romanului e interesantă. Joyce, mamă singură a pre-adolescentului David, acceptă o slujbă într-o „rezervaţie” a morţilor-vii situată în deşert, plecînd din Los Alamos unde, se teme ea, radiaţiile remanente rezultate în urma experimentelor armatei ar putea să îi afecteze fiul. David întîmpină ideea cu nerăbdare, deoarece informaţiile despre rezervaţiile de acest fel sînt prea puţin cunoscute publicului larg.

Cu cîţiva ani în urmă, metoda resuscitării a fost descoperită, fiind însă accesibilă doar unor cercuri restrînse (oameni politici, extrem de bogaţi sau a căror valoare pentru stat sau interese private reprezenta îndeajus de mult pentru a justifica o astfel de investiţie). Cei vii aveau să afle însă foarte curînd că, întorşi la viaţă, „morţii” se comportau cu totul diferit faţă de comportamentul lor în viaţa anterioară. Practic, interesul lor era de-acum îndreptat îndeosebi spre cei asemeni lor. S-a ajuns astfel la crearea unei societăţi paralele a morţilor, fără tangenţe cu cea a viilor, în afara interacţiunilor inerente rezultate în urma coabitării în acelaşi spaţiu. În lumea de afară, morţii sînt persecutaţi cu ură de cei vii, care văd în revenirea lor la viaţă şi în cvasi-perfecţiunea lor o ameninţare. Potrivit unor soluţii recurente de-a lungul istoriei, s-a ales varianta izolării morţilor, culme a alterităţii, în „rezervaţii” ce le conferă aparenţa libertăţii, sub supraveghere şi pază militară strictă. Acesta e locul în care ajung David şi mama sa, care are sarcina de a fi interfaţa autorităţilor cu morţii-vii. David are astfel ocazia de a face cunoştinţă îndeaproape cu societatea stranie a celor întorşi la viaţă, ajungînd să fie, în cele din urmă, acceptat de aceştia şi iniţiat în tainele lor cele mai ascunse.

Nu voi intra în amănunte legate de întîmplările descrise în roman. E de-ajuns să menţionez conflictul din prim-plan, între ideile lui David (curios ca orice tînăr şi deschis la minte) şi cele ale mamei sale (care se teme de influenţa nefastă a noului „anturaj” al fiului). Un bildungsroman clasic, pînă la urmă. Brussolo face, ca întotdeauna, risipă de idei. Din substanţa ideatică a acestui mic roman, un scriitor american ar fi scos cel puţin o trilogie. Pe de altă parte, concizia autorului francez devine uneori agasantă, căci idei cu mare potenţial sînt expediate cvasi-telegrafic, lăsînd cititorul sur sa faim, dorindu-şi să afle mai mult. E, în definitiv, una dintre mărcile scriitorului.

În ansamblu, aş spune că Ma vie chez les morts mi-a plăcut, dar m-a şi dezamăgit. N-aş cataloga-o printre izbînzile lui Brussolo şi chiar mă miră includerea ei într-o selecţie de tip „The Best of…”, cum a fost Territoires de l’impossible, culegerea omnibus în care acest roman este disponibil. Dar, dincolo de neajunsurile semnalate (care ţin mai degrabă de lectura cu ochi de editor care discerne potenţialul neexploatat), e o carte de vacanţă perfectă pentru o lectură de relaxare, cu valurile mării în faţă şi oarece muzică în urechi (pentru mine, soundtrack-ul a fost asigurat de Dead Can Dance).

•

Această recenzie a fost publicată iniţial pe blogul Însemnări din colţu’ hărţii, în august 2009.

Barocul pe înţelesul (aproape) tuturor

Neal Stephenson – The Baroque Cycle: Quicksilver (William Morrow, septembrie 2003, hardcover, 928 pagini); The Confusion (William Morrow, aprilie 2004, hardcover, 816 pagini); The System of the World (William Morrow, septembrie 2004, hardcover, 892 pagini)

Neal Stephenson a debutat în 1984 cu un roman comic despre viaţa într-un campus universitar, The Big U. A urmat, în acelaşi registru ironic, Zodiac, un „eco-thriller” care transpunea conceptele literaturii de suspans în coordonatele poluatelor ape ale portului Boston, luîndu-şi drept erou un James Bond vegetarian. Cu Snow Crash şi The Diamond Age (roman apărut şi la noi, din păcate într-o traducere dezastruoasa, care-i răpeşte mare parte din farmec), Stephenson inaugurează o nouă generaţie în proza cyberpunk, dovedind că a asimilat fără cusur lecţia lui Gibson şi Sterling, la a căror reţetă a adăugat imaginaţia-i prodigioasă, umorul şi o stăpînire a limbii ieşită din comun (trei ingrediente care au devenit un soi de marcă a scriitorului). În colaborare cu unchiul său şi sub pseudonimul Stephen Bury (la care s-a renunţat însă în ediţiile ulterioare), Stephenson a mai publicat Interface, un straniu amestec de SF, ficţiune politică şi poveste cu mafioţi. În 1999 apare Cryptonomicon, roman distins cu premiul Arthur C. Clarke (cea mai importantă distincţie acordată romanelor de gen în Marea Britanie), care schiţează o istorie a originilor Erei Informaticii, unul din pionierii ei reali, Alan Turing, jucînd un rol major în acest mega-opus (ediţia pe care o posed numără nouă sute şi vreo douăzeci de pagini tipărite mărunt).

Cele trei romane care alcătuiesc Ciclul Baroc – Quicksilver, The Confusion şi The System of the World –, însumează aproape 2700 de pagini în ediţiile hardcover. O încercare de a rezuma conţinutul acestora în cîteva sute de cuvinte e, din capul locului, sortită eşecului – şi totodată ridicolului. Aşadar, nu voi încerca să vă povestesc ce se întîmplă în aceste romane. Am să vă spun doar cîte ceva despre protagoniştii poveştilor ale căror fire se împletesc şi se despart în repetate rînduri.

Ciclul Baroc istoriseşte povestea lui Daniel Waterhouse, om de ştiinţă, vlăstar al unei familii puritane, pornit într-o odisee a cunoaşterii, alături de cele mai luminate minţi ale Europei, într-un precar echilibru între ambiţiile puternicilor zilei şi imperativele raţiunii. Waterhouse, refugiat în Lumea Nouă în urma persecuţiilor la care erau supuşi puritanii în Anglia Restauraţiei, revine, după un periplu plin de aventuri (inclusiv un atac al faimosului pirat Barbă-Neagră), în ţara natală, pentru a arbitra conflictul pe cale să izbucnească între Isaac Newton (la vremea respectivă, conducătorul Monetăriei britanice) şi Gottfried Leibniz (favorit al viitoarei regine) din pricina vederilor diferite asupra teoriilor care guvernează lumea. În paralel, aflăm povestea plină de peripeţii a lui Jack Shaftoe, Regele Vagabonzilor, un aventurier londonez a cărui dorinţă de îmbogăţire îl determină să-şi rişte viaţa şi iubirea într-o serie de împrejurări picareşti, în compania unor personaje colorate. Frumoasa Eliza – pe care Jack a salvat-o dintr-un harem turcesc – devine spioană şi un adevărat geniu financiar, fiind temută, detestată şi, deopotrivă, respectată la curţile regale ale Europei.

Numele protagoniştilor vor părea cunoscute cititorilor fideli ai lui Stephenson: ne e dat să întîlnim reprezentanţi ai familiilor Waterhouse şi Shaftoe, strămoşii personajelor din Cryptonomicon. Galeria portretelor celebre se lărgeşte însă, pe măsura dimensiunilor gigantice ale frescei în care Stephenson coboară pe firul istoriei, la cumpăna dintre veacurile XVII şi XVIII, cu numeroase incursiuni rememorativ-explicative în secolul anterior, într-o perioadă de o extremă fecunditate, cînd adevăraţi giganţi ai ştiinţei şi filozofiei – Newton şi Leibniz, dar şi Samuel Pepys ori Benjamin Franklin (în paginile de început ale primului roman, Quicksilver, un băiat isteţ de numai nouă ani care-i slujeşte drept călăuză lui Daniel Waterhouse în Boston) – puneau bazele ştiinţei moderne, prin descoperirile care aveau să pregătească terenul fertil pentru declanşarea Revoluţiei Industriale şi, în cele din urmă, a Erei Informaticii. Nu sînt de lepădat nici personajele de mai mică anvergură, ale căror roluri în istoria omenirii au fost însă consemnate cu litere de-o şchioapă: puternicii zilei, regi, miniştri, politicieni din toate colţurile Europei. Stephenson a alcătuit un adevărat almanah al Caselor Regale Europene: Casa Stuart, Casa de Orange-Nassau, Casa de Bourbon, dar şi Casele de Welf şi Hohenzollern îşi dispută întîietatea pe scena Europei, pe rînd cîmp de bătălie sau eşichier pentru intrigi.

De remarcat e atenţia pe care autorul o acordă detaliului. Unii cronicari au văzut în grija lui pentru amănunt un argument în defavoarea lizibilităţii; Ciclul Baroc ar fi, afirmă ei, mult prea stufos, prea alambicat, iar aceasta i-ar determina pe cititori să nu vadă pădurea din pricina copacilor. Alţii (cărora înclin să le dau dreptate) au observat că tocmai în aceste detalii stă farmecul mega-cărţii lui Stephenson; se simte din plin uriaşul volum de muncă de documentare întreprinsă, dar avalanşa de cunoştinţe şi date nu cade nici măcar pentru o clipă în păcatul didacticismului.

Dicţionarele definesc barocul drept „un stil în artă şi arhitectură caracterizat prin ornamentaţia amplă şi preferinţa pentru utilizarea curbelor, acestea fiind preferate liniilor drepte”. E o definiţie care se potriveşte de minune uriaşei (la propriu şi la figurat) construcţii epice create de Neal Stephenson în al său Ciclu Baroc.

•

Această recenzie a apărut iniţial în Lumi virtuale nr.4 /2004-2005

Joe Haldeman şi proporţia ideală

Joe Haldeman – Camouflage • hardcover, 304 pagini, Ace Books, 2004

Joe Haldeman se numără printre autorii ale căror cărţi le citesc întotdeauna cu plăcere. Părerea mea e împărtăşită, se pare, atît de către confraţii săi, cît şi de către marele public, scriitorul american fiind printre puţinii care au reuşit (şi încă în trei rînduri!) „eventul”, dubla Hugo / Nebula, cu Forever War (în 1975-1976), cu nuvela The Hemingway Hoax (în 1990-1991) şi cu Forever Peace (în 1998-1999). E o performanţă care, chiar şi pentru un cititor neavizat, e de-ajuns pentru a incita la lectură.

Haldeman s-a născut în iunie 1943, în Oklahoma City. În 1965 s-a căsătorit cu Mary Gay Potter, iar în 1967 şi-a luat licenţa în astronomie şi, în acelaşi an, a fost recrutat şi a luptat în Vietnam, ca inginer militar. Experienţa războiului avea să îl marcheze profund, influenţîndu-i în bună parte scrierile de mai tîrziu şi inspirîndu-i primul roman, War Year (1972) şi capodopera publicată trei ani mai tîrziu, The Forever War (1975).

În prezent, locuieşte în Gainesville, Massachussets şi predă cursuri de tehnică literară la MIT. Camouflage (2004) este cel de-al douăzeci şi unulea roman publicat de Haldeman. I-au urmat, în 2005, romanul Old Twentieth, în 2006 culegerea de povestiri War Stories, în 2007 romanul The Accidental Time Machine şi culegerea A Separate War and Other Stories, iar în 2008 şi 2009, primele două volume ale unei noi trilogii, Marsbound şi Starbound.

Camouflage a apărut şi în româneşte, la Nemira, la un an după ce romanul i-a adus autorului american un nou premiu Nebula; volumul poate fi achiziţionat de la Librăriile Humanitas, la preţ redus, aici.

Să vedem însă despre ce e vorba în carte…

În anul 2019, în adîncul Pacificului este descoperit întîmplător un artefact de origine necunoscută. Încercările unui grup de oameni de ştiinţă de a-i pătrunde misterul par zadarnice. Aceştia, sub conducerea oceanologului Russell Sutton (printre ale cărui realizări se numără ridicarea la suprafaţă a epavei Titanicului), speră să cîştige deopotrivă faimă şi avere din descoperirea secretelor misterioasei structuri, bănuită aproape unanim a fi de origine extraterestră. Russell şi colegii săi nu bănuiesc însă că artefactul a devenit o ţintă nu doar pentru guvernele marilor puteri, ci şi pentru două entităţi non-umane, nemuritoare, ce-şi pot schimba forma după propria voinţă. Destinul lui Russell se va schimba radical atunci cînd drumul său şi al celor doi alieni (care doar îşi bănuiesc reciproc existenţa şi urmăresc scopuri radical diferite) se va intersecta.

A povesti mai mult, a intra mai mult în detalii, ar însemna să răpesc cititorilor bucuria descoperirii unui roman pasionant, cu structură de thriller. Căci romanul lui Haldeman e o mostră a ceea ce înseamnă arta povestirii. Naraţiunea e simplă, fără artificii inutile, fără risipă de metafore sau cuvinte mari. Stilul e omul, se spune, şi din cîte mi-a fost dat să citesc despre Haldeman, acesta e unul dintre acei „meat and potatoes people”, cum atît de plastic îi caracterizează americanii pe cei care nu se încurcă în detalii inutile. Un specialist în oceanografie, în computere sau în astronomie ne-ar confirma, probabil, exactitatea datelor ştiinţifice folosite, fără exces. Haldeman ştie să îşi strecoare informaţiile fără a deveni plictisitor prin exces expozitiv.

O lectură plăcută, care nu dă dureri de cap, dar te prinde îndeajuns pentru a lăsa cartea din mînă doar cînd te răpune oboseala. Probabil că, din punct de vedere strict literar, unii dintre contracandidaţii la Premiul Nebula din acest an (şi mă gîndesc acum la Susanna Clarke, Geoff Ryman sau John C. Wright) ar fi meritat mai mult să cîştige. Dar proporţia de îmbinare între literar şi ştiinţific, cea care dă măsura apartenenţei la genul literar pentru care au fost întemeiate Premiile Nebula de către Damon Knight, e cea care determină (în cazul ideal, desigur) cartea care merită cel mai mult să cîştige. Iar în 2006, proporţia ideală a fost atinsă de cartea lui Haldeman.

PS: Un interviu cu Joe Haldeman, o bio-bibliografie detaliată şi povestirea „Mortuare”, recompensată cu World Fantasy Award, pot fi citite în primul număr tipărit al revistei Galileo.

•

Această recenzie a apărut iniţial pe blogul Însemnări din colţu’ hărţii în mai 2006

Cartea verii în 2010?

Justin Cronin – The Passage – hardcover, 784 pagini, Ballantine Books, iunie 2010.

De cîte ori îmi cade în mînă un bestseller sau o carte promovată mult prea intens, sînt circumspect. Uneori chiar refuz lectura şi, poate, renunţ la ceva de valoare. Cînd am primit însă The Passage de Justin Cronin, mi-am propus să-mi înving prejudecăţile şi să citesc pînă la capăt masivul roman anunţat drept „cartea verii”. Nu-mi pare rău deloc că am făcut-o.

Povestea e destul de simplă. O agenţie guvernamentală secretă desfăşoară experimente pe deţinuţi condamnaţi la moarte, în încercarea de a crea o „armă vie” pe care să o poată utiliza în spatele liniilor inamicului. Subiecţii experimentului sînt infectaţi cu un virus descoperit undeva în America Latină, care îi transformă în fiinţe aproape nemuritoare şi cu o forţă supraumană. Experimentul scapă de sub control, iar subiecţii, transformaţi într-o specie de vampiri similară cu aceia din Molima lui Del Toro & Hogan, se răspîndesc pe teritoriul american şi încep asimilarea speciei umane.

Două generaţii mai tîrziu, o enclavă bine păzită pare a fi tot ce-a mai rămas din populaţia umană. Respectarea strictă a regulilor de siguranţă a fost singura modalitate prin care colonia supravieţuitorilor, urmaşi ai copiilor salvaţi din apocalipsul vampiric de către armata americană, a reuşit să se ţină departe de infectarea cu virusul care ucide nouă din zece persoane sau provoacă transformarea într-o fiinţă similară cu vampirii care stăpînesc acum, pe timp de noapte, întreaga Americă. Reducerea resurselor şi conflictele apărute în sînul micii societăţi aparent perfecte îi obligă însă pe cei mai hotărîţi dintre membrii ei să pornească la drum spre o destinaţie unde, speră ei, vor găsi o soluţie pentru a-şi salva semenii.

Nu are rost să aprofundez povestea aici. Ceea ce m-a marcat nu e povestea, ci descrierile unei Americi pustii care ascunde capcane la fiecare pas şi reacţia celor trăitori într-o colonie perfect izolată la întîlnirea cu ceea ce a fost vechea lume. Peisajul dezolant diurn devine un personaj în sine aici, iar ritmul cărţii se înteţeşte în părţile care descriu dezintegrarea subtilă a societăţii din enclavă. A treia parte a cărţii, cea care descrie călătoria, virează către fantastic pe alocuri şi, dacă m-a deranjat ceva la carte, acel lucru e aura mistică a unora dintre personaje şi, mai ales către sfîrşit, soluţiile niţel cam pripite, de tip deus ex machina, pe care le alege autorul.

Cartea lui Justin Cronin nu e originală. Se simte din plin influenţa lecturilor (de gen sau din afara lui). Sînt pasaje şi scene ce amintesc de The Stand al lui Stephen King, de I Am Legend a lui Matheson şi chiar de Molima lui Del Toro, imagini desprinse parcă din Mad Max (sau poate A Boy and His Dog a lui Harlan Ellison). Cruzimea şi violenţa unor scene ar putea oripila un cititor mai slab de înger.

Dar toate aceste lipsuri (inclusiv absenţa originalităţii) se compensează însă din plin prin calitatea scriiturii, prin intensitatea cu care lectura îţi întipăreşte în minte personajele extrem de bine conturate, prin peisajul suprarealist al unei Americi pustiite şi prin amploarea epică a construcţiei. The Passage fiind doar începutul unei trilogii, aştept cu nerăbdare următoarele segmente (următorul e programat pentru 2012) şi vă recomand cu căldură masivul volum.

PS: O interesantă comparaţie între The Passage, Molima lui Del Toro şi Dracula face Matt Staggs, aici.

•

Această recenzie a apărut iniţial în Galileo Online, august 2010

Asimov despre Asimov

Isaac Asimov – Autobiografie (I, Asimov) • traducere din limba engleză: Mihai-Dan Pavelescu, 520 pagini, trade paperback, Teora, 1997

„Eu, Asimov”… Aşa s-ar putea intitula Autobiografia publicată recent de Editura Teora şi, de fapt, aşa se şi numea în original cartea: I, Asimov: A Memoir. E cîntecul de lebădă al unui mare spirit, o scriere întru totul diferită de ceea ce, pînă în prezent, s-a tradus la noi din opera „bunului doctor”.

Asimov, aflat în ultimele sale zile de viaţă şi conştient de acest lucru, face în această carte bilanţul unei existenţe, atît din punct de vedere al scriitorului, cît şi al omului. În aparenţă, un atare demers ar putea fi interesant mai ales pentru istoricii şi exegeţii unui gen – în speţă, SF-ul – în care cel născut în 1920 la Petrovici, în Uniunea Sovietică, s-a manifestat. Nimic mai fals. Cititorii români vor avea destule surprize parcurgînd cele peste cinci sute de pagini dense ale volumului.

La noi, Asimov a fost receptat unilateral, drept autor de science fiction, fiind chiar identificat cu acest gen de literatură. În realitate, cu excepţia perioadei de început a carierei sale, Asimov a scris SF mai degrabă din interese materiale, pentru a-şi respecta contractele cu editorii. Preferinţele sale s-au îndreptat spre proza poliţistă şi, mai ales, spre literatura de vulgarizare ştiinţifică, fiind unanim recunoscut drept unul dintre profesioniştii acestui gen situat la graniţa dintre ştiinţă şi literatură.

Autobiografia ne introduce în culisele formării intelectuale ale unui adevărat talent enciclopedic, care a abordat, în cele aproape cinci sute de volume publicate, mai toate domeniile publicisticii şi o paletă tematică aproape incredibilă. Aflăm, de asemenea, care au fost condiţiile în care au fost scrise şi publicate operele sale majore.

Cea mai interesantă mi s-a părut însă a fi dezvăluirea laturii omeneşti a scriitorului, cea care prezintă, fără false pudori, slăbiciunile, cedările, teama de moarte, fobiile şi neîmplinirile acestuia, transformîndu-l dintr-o statuie într-un semen de-al nostru.

Cîteva cuvinte despre stil, deşi mare lucru n-ar fi de spus. Asimov rămîne egal cu sine însuşi, practicînd aceeaşi relatare frustă, fără înflorituri metaforice, dar accesibilă oricui. E orgolios şi conştient de valoarea sa, dar şi autoironic. E tandru atunci cînd vorbeşte de prietenii săi, de copii sau despre Janet, cea de-a doua soţie, dar ştie să fie şi sarcastic, atunci cînd istoriseşte întîmplări ce l-au impresionat neplăcut, ori creionează portrete acide ale unor editori, tovarăşi de breaslă ori profesori cu care n-a vrut sau n-a reuşit să se înţeleagă.

Autobiografia e, în ansamblu, o carte ce merită a fi citită, scrisă de un titan în amurgul vieţii sale. Vom fi, aşadar, recunoscători Teorei, editura care, cu o consecvenţă demnă de invidiat, a abordat dificila sarcină a realizării unei cvasi-integrale româneşti a operei asimoviene şi a ştiut să nu aleagă doar operele de ficţiune, ci şi această carte care, în 1994, a fost recompensată cu un premiu Hugo pentru non-ficţiune.

•

Această recenzie a apărut iniţial în Ficţiuni nr.2/1998