Roxana Brînceanu: Scrisul a venit de la sine

rbNăscută la 18 iunie 1969 la Craiova, Roxana Brînceanu a absolvit Facultatea de Electromecanică în 1992 şi Facultatea de Ştiinţe Economice în 1997 (ambele la Craiova). În prezent lcrează ca economist în Bucureşti. A debutat în revista Lumi Virtuale (nr.42-43 / 2003) cu povestirea „Colecţionarul de îngeri”. Ulterior, povestirile i-au apărut în numeroase antologii şi periodice, iar una dintre acestea a fost tradusă în Japonia. A tradus romane de Orson Scott Card, Richard Morgan, Iain Banks, Philip K. Dick, Stephen Donaldson etc. Debutul editorial s-a produs în 2005, cu romanul Sharia (Tritonic; ediţia a II-a la Millennium, în 2015). În mai 2014 a publicat Nuanţe de întuneric, în seria Novella de la Millennium (ediţia a II-a, adăugită, a apărut în 2016).

Horia Nicola Ursu: Cînd ai început să citeşti science fiction şi cum anume ai ajuns să scrii acest gen de literatură?

Roxana Brînceanu: Cred că am început să citesc science fiction atunci cînd am început în general să citesc. Nu mi s-a impus niciodată ce trebuie să citesc şi ce nu, şi printre aventurile citite în copilărie multe se desfăşurau pe alte planete, în viitor sau în locuri fantastice. Scrisul a venit de la sine – nevoia de a-mi inventa propriile lumi, propriile aventuri. Dar pînă la a scrie ceva publicabil drumul a fost destul de lung… „Ieşirea în lume” o datorez internetului, un mediu care oferă multă libertate atît pentru citit cît şi pentru publicat.

HNU: Eşti îndeajuns de parcimonioasă în ceea ce priveşte textele pe care le publici. Scrii puţin sau doar publici puţin? Cum se desfăşoară procesul de scriere pentru tine? Ai tabieturi legate de scris?

RB: În ultima vreme din păcate scriu puţin. În perioada în care m-am ocupat de tradus nu am scris aproape deloc şi asta se simte. Poate restrîngînd activitatea de traducător să obţin timp şi minte liberă ca să scriu mai mult, pentru că ţin mai mult să scriu decît să traduc.

Nu am tabieturi speciale, scriu oarecum instinctiv, dacă am ceva în minte sau pe suflet pun pe hîrtie – de multe ori dintr-o bucată, dar nu e o regulă – iar corecturile şi modificările ulterioare sunt mai mult de formă şi estetică decît de fond. Probabil de asta nici nu reuşesc să scriu romane sau texte mai lungi.

HNU: După cîteva povestiri publicate în publicaţiile – puţine! – ale vremii, ai debutat în iarna lui 2005 cu un roman SF apreciat deopotrivă de cititori şi de critici, un roman care înfăţişează o lume foarte bine închegată, Sharia. Care a fost geneza acestui roman? Şi cum a ajuns el să fie publicat?

RB: Sharia reprezintă excepţia la textele mele scurte şi evident a început cu o poveste şi a ajuns să fie cu totul altceva. Aş putea spune că a pornit de la un trotuar spart de lăstarii unui copac tăiat. Sau de la „come as you are, as I want you to be”. A devenit o lume cu propriile reguli. Şi a ajuns să fie publicat aşa cum se întîmplă toate lucrurile bune din viaţă: cu simpla decizie „Hai s-o facem!”

HNU: Ai lăsat deschise porţi pentru posibile urmări, în Sharia. Vor exista acestea? A fost o decizie deliberată?

RB: Întrucît nimic nu se termină definitiv (pînă şi în scenariile de sfîrşit de lume există supravieţuitori care să continue povestea!), şi întîmplările din Sharia pot avea urmări. Nu m-am gîndit în mod special la asta, dar, cum spuneai, lumea e închegată şi în ea se pot petrece multe alte aventuri, cu sau fără legătură cu cele din primul roman. Probabil vor exista şi alte poveşti în aceeaşi lume, dar deocamdată nu ştiu cînd şi în ce formă.

ShariaGraphicRB

HNU: Ai publicat de curînd un nou volum, o nuvelă mai exact: Nuanţe de întuneric. Acţiunea acesteia se desfăşoară în lumea Restauratorilor (în care ai mai situat şi povestea din antologia Scornelile Moşului SF), iar recuzita ţine de space opera. Mai ai planuri pentru personajele acestei nuvele? Vom citi vreodată un roman situat în acest univers?

RB: În final orice iubitor de SF se simte bine printre nave spaţiale şi extratereştri, prin urmare era inevitabil să revin la space opera! Prima poveste cu Restauratori a fost destul de bine primită, am mai scris o nuvelă despre ei şi prietenii lor, apoi această nuvelă a devenit un volum independent, ceea ce mă bucură mult pentru că e o poveste care mi-e foarte dragă. Lumea respectivă am conceput-o oarecum complexă, cu posibile unghiuri de vedere diferite şi conflicte, cu personaje aduse împreună mai mult de întîmplare decît de vreun destin, deci probabil ceea ce va urma nu va fi un roman ci o serie de povestiri mai scurte care să abordeze puncte de vedere diverse.

HNU: Scrii în principal science fiction, dar ai făcut cîte-un pas şi înspre fantastic (exemplul care-mi vine în minte e povestea din antologia lui Mircea Pricăjan, Zombii. Cartea morţilor-vii). Cum abordezi fiecare dintre aceste genuri?

RB: Nu am o problemă cu alte genuri, poate să-mi reuşească ceva sau nu în funcţie de inspiraţia de moment.

Cartea morţilor-vii a însemnat şi pentru mine un experiment, nu mai scrisesem niciodată horror şi nici nu eram prea familiarizată cu zombii. Dar mă bucur că am făcut-o, deşi mi s-ar putea reproşa că am scris o poveste despre zombi fără zombi! M-a inspirat amintirea unei poveşti de groază citite în copilărie, care chiar m-a îngrozit, şi în care nu se petrecea nimic oribil, dar ţi se zbîrlea părul doar imaginîndu-ţi ce avea să urmeze.

HNU: Una dintre povestirile tale a fost publicată într-o antologie din Japonia. Ai planuri pentru cucerirea cititorilor din străinătate?

RB: Nu neapărat, dar sigur nu voi refuza nici o ofertă în sensul ăsta! Nu fac parte dintre cei care consideră „străinătatea” o paradă de cîini cu covrigi în coadă. Un cititor este un cititor, indiferent de ţara în care locuieşte. Dacă pot cuceri cititorii români e bine. Dacă cititorilor japonezi le-a plăcut povestea mea, e tot bine. Atîta timp cît există cititori care să se lase cuceriţi de ceea ce scriu eu, e foarte bine!

HNU: Rămînînd la acest subiect: dintre autorii români de gen, presupunînd că ai avea de alcătuit o antologie „pentru export”, pe cine ai alege?

RB: Nu ştiu dacă aş alege după numele autorului, ci mai degrabă după text. Un „one hit wonder” merită promovat la fel ca o povestire a unui autor recunoscut.

HNU: Eşti de profesie economist, dar cea de-a doua „meserie” a ta e aceea de traducător. Printre scrierile celor pe care i-ai transpus în româneşte se numără Nicola Griffith, Richard Morgan, Orson Scott Card, Iain M. Banks. Care a fost cea mai dificilă traducere? Şi de care te leagă cele mai plăcute amintiri?

RB: Există „dificil” din punct de vedere al traducerii în sine (limbaj, cuvinte care pun dificultăţi, argou) şi „dificil” din punct de vedere al relaţiei cu textul. Deşi uşor de tradus, Umbrele lui Orson Scott Card m-au obosit pentru că sunt patru romane pline de politică, iar eu nu am nici un fel de afinitate cu manipulările politice. Mi-a plăcut în schimb imaginaţia bogată a lui Banks (Consider Phlebas), respectul pentru matematică din Ultima teoremă (Arthur C. Clarke & Frederik Pohl) şi viziunea lui Richard Morgan asupra sufletului uman.

HNU: La ce lucrezi acum (în calitate de autor, dar şi de traducător)?

RB: Momentan nu am un „proiect în derulare” (mi se pare că sună cam a limbaj de lemn, dar cred că putem folosi termenul). Intenţionez să scriu cîteva povestiri, poate să transform un text mai vechi în roman sau nuvelă, probabil anul viitor voi reveni la tradus Richard Morgan dacă editura îl mai vrea. Şi mai ales intenţionez să trăiesc, ceea ce este destul de solicitant!

interviu realizat în iunie 2014 şi apărut în Argos nr.8 / 2014

Călăraşi, mon amour: file de jurnal (3)

laurentiu_turcu

Laurenţiu Turcu, 1998.

Iată şi ultimul fragment de jurnal de la Călăraşi. Recitindu-l, am avut în faţă tot timpul figura lui Laurenţiu Turcu. Val Antim, aşa-l ştiau sefiştii. Atunci, în Gara de Nord, a fost ultima oară cînd ne-am văzut. Ne-am mai auzit la telefon, ne-am scris, dar de văzut, atunci a fost ultima oară.

Mi-l amintesc în noaptea aia de sîmbătă spre duminică de la Călăraşi, cu fesul pe cap şi perna în braţe, bîntuind prin internat în căutarea unei camere în care să fie destul de linişte ca să poată dormi, după ce Ona îl găsise dormind în picioare pe hol, rezemat de perete, fiindcă Andi Valachi ocupase camera pe care-o împărţeau, dedîndu-se unor activităţi interzise copiilor sub optsprezece ani împreună cu o jună sefistă… Mi-l amintesc, zîmbind obosit, în cafeneaua italiană, în vreme ce-mi explica pasionat care-i diferenţa dintre o cafea bună şi una proastă. Îmi amintesc cum m-a strîns de braţ atunci cînd Jean-Paul II ne-a zîmbit şi ne-a făcut cu mîna. Mi-l amintesc mîngîind coperta unei cărţi în franceză, în biroul lui Ion Hobana… Şi iar mi se face dor de el. Între timp s-a dus şi maestrul Hobana. A murit şi Niky Drăghici. Şi Ghido. Şi Liviu Radu.

Duminică, 9 mai 1999

Dimineaţă ne trezim şi mai greu decît în ziua precedentă. Sîntem ultimii la masă şi fetele (Ana Maria Negrilă, Ona şi Anca Amuzescu) n-au nici un chef să se întoarcă în centru, în sala de festivităţi. O pornim în galop, împreună cu Gheo, nerăbdători să aflăm cine au fost premianţii. Ajungem la timp; ceilalţi sînt deja plictisiţi de atîta aşteptare. Se pare că tartorul nostru, domnul Drăghici, întîrzie cu diplomele. Vizavi, pe treptele unei clădiri cu alură oficială, are loc un spectacol al tinerelor talente în muzica populară. Spectatori puţini (grosul era ascuns după un gard viu, aveam să constat ceva mai tîrziu). Mă amuz împreună cu Radu Aldulescu, detectînd un iz de Cîntarea României. Discutăm despre Spinrad, un autor care i-a deschis lui Aldulescu apetitul pentru science fiction. Sesizasem, de altfel, o afinitate între stilurile celor doi, atît de asemănători în scriitură şi, totuşi, în chip paradoxal, atît de diferiţi tematic. Ar fi interesant un studiu comparativ al scrierilor lor, îmi spun, exact cînd Niky Drăghici îşi face apariţia, salutat cu aplauze de cei ce-l aşteptam.

Premiile sînt anunţate de Dan-Silviu Boerescu. Ierarhia reflectă fidel gusturile criticului de la Art Panorama: la secţiunea eseu, Ovidiu Petcu, premiul trei, premiul doi nu se acordă, iar premiul întîi e adjudecat de Jean-Lorin Sterian, pentru un text bizar, intitulat „O povestire de Kafka scrisă de Jean-Lorin Sterian”. La proză: cîteva menţiuni (între care una îi revine tot lui Sterian, pentru un text trimis sub pseudonim), un premiu special acordat de Editura Dacia lui Laurenţiu Turcu (Val Antim) pentru proza „Egonautul”, ce urmează a fi cuprinsă în volumul Lumile lui Unu, pe care-l pregăteşte la aceeaşi editură, iar premiul trei e adjudecat de Gheo, pentru povestirea „Darul de Crăciun”. De aici începe cascada: tinerii ambiţioşi de aseară (care încă nu s-au hotărît cum se va numi grupul lor) rad tot ce se poate. Ana-Maria Negrilă şi Bogdan Tudor Bucheru, premiul doi, ex-aequo, Florin Pîtea, premiul întîi, iar marele premiu, Costi Gurgu. Ca niciodată, acum premiile au fost cu adevărat consistente: premiul trei, cinci sute de mii de lei, premiul doi, şapte sute cincizeci de mii, premiul întîi, un milion, iar marele premiu, două milioane. Organizatorul, Nicolae Drăghici, nu scapă nici el nepremiat. Boerescu îi conferă o diplomă superbă, însoţită de veşnica recunoştinţă a scriitorilor împătimiţi de pescuit. Haz general.

Mironov, rămas peste noapte în mijlocul nostru, al plebei, se arată entuziasmat de calitatea participării şi organizării, şi-i propune lui Drăghici să organizeze un RomCon. Drăghici plusează, sugerînd chiar un Eurocon, anul viitor. N-ar fi rău! Îmi trece prin minte o denumire „sefistică” pentru întîlnirea asta: Boerescon. Să fiu al naibii dacă nu sună bine!

Cu regrete, ne despărţim de Călăraşi, promiţînd să revenim, dac-om mai fi vreodată chemaţi. Pe drumul de întoarcere, în autobuz, aţipesc. Ne despărţim în pripă de restul trupei şi coborîm în Obor, împreună cu Laurenţiu, Ona, Florin Pîtea, Gheo, Merişca şi Liviu Radu. Gheo şi Merişca se reped către gară: au biletele luate şi doar o jumătate de oră pînă la plecarea trenului. Florin, Liviu şi Ona se duc şi ei la casele lor.

Eu şi Laurenţiu, care mai avem cîteva ore bune pînă la plecare, rămînem împreună, să flanăm niţel pe bulevardele capitalei, invadată de credincioşii veniţi să-l întîlnească pe Suveranul Pontif. Ne cumpărăm biletele şi ne întremăm cu cîte două porţii de cafea excelentă, la un local italienesc ştiut de Laurenţiu. Deşi ne e o lene soră cu somnul, pornim totuşi către centru, hotărîţi să-i facem o vizită de curtoazie lui Ion Hobana. Bulevardul Magheru e înţesat de poliţişti şi curioşi. Intrăm la Dalles şi ne pierdem printre cărţi, pînă cînd sîntem alungaţi politicos: ora închiderii! Ieşim tocmai la timp pentru ca, traversînd o stradă largă şi pustie, păzită de un poliţist, să fim surprinşi de trecerea papamobilului. Sîntem doar noi doi şi poliţistul în dreptul vehiculului cu geamuri blindate, cînd Sfîntul Părinte, cu oboseala unui mileniu întipărită pe chip, se întoarce spre noi, ne zîmbeşte şi ne face cu mîna. Îi răspundem, uimiţi şi entuziasmaţi. S-a dus!

Urcăm la Ion Hobana – gazdă perfectă, ca de obicei: dulceaţă şi apă rece – surescitaţi de neaşteptata întîlnire. Povestim despre cărţi, facem planuri de viitor şi, furaţi de farmecul amfitrionului, uităm c-a trecut timpul. Ne cerem scuze şi pornim în goană. Metrourile sînt ticsite de credincioşi, la gară e o înghesuială de nedescris, dar apuc totuşi să urc în tren, după un slalom nebunesc printre călătorii de pe peron. Laurenţiu pleacă, porneşte şi trenul. Adorm repede şi dorm buştean, pentru întîia oară după patru zile extrem de pline,

articol apărut iniţial în Avertisment din Nord-Vest, iunie 1999

Călăraşi, mon amour: file de jurnal (2)

Relatarea post-factum de la „Boerescon”-ul de Călăraşi continuă. Recitind rîndurile astea, îmi dau seama cît de importantă a fost pentru mine manifestarea de la Călăraşi: a fost pentru prima oară cînd am stat de vorbă, faţă în faţă, cu mulţi dintre cei cu care, deşi îmi erau deja prieteni virtuali, nu apucasem să mă întîlnesc vreodată. Cu Dodo Niţă, de pildă. Şi cu Michael Haulică şi Ona Frantz, oamenii fără de care n-aş putea să îmi concep existenţa la ora actuală.

Sîmbătă, 8 mai 1999

Primul lucru, dis-de-dimineaţă: un mic-dejun prelungit, în compania lui Radu Aldulescu, Jean-Lorin Sterian, Bogdan Bucheru şi Radu Pavel Gheo. Lumea are ochii mici, ca după o noapte scurtă. Cu greu, ne lăsăm duşi din sala de mese a pensiunii şi ne tîrîm picioarele către sala de şedinţe (superbă!) a Consiliului Judeţean, unde se vor desfăşura discuţiile şi în continuare.

În programul dimineţii, lansări de carte şi prezentări ale editurilor. Sala, spre surprinderea mea, e plină ochi de pasionaţi locali şi intelectuali curioşi. Deschid seria prezentărilor, la rugămintea lui Dan Silviu Boerescu, lansînd în lume, pentru întîia oară, cărţile colecţiei Imago de la Editura Dacia: Trip-tic de Liviu Radu, Sfîşierea de Ona Frantz, Animalul de beton de Roberto R. Grant. Citesc interes pe faţa celor prezenţi, ceea ce mi se pare încurajator.

 

Mă urmează o domnişoară drăguţă de la Nemira, care înfăţişează cititorilor ultimele titluri apărute la ei: Ucigaşii de timp de Gerard Klein, Arena de Robert Sheckley, reeditarea Dune în ediţie de pseudo-lux şi un space-opera minor intitulat Pilotul galactic. Autori români, mai mulţi ca oricînd, mai valoroşi decît în orice altă reuniune de acest fel, stau gata să-şi lanseze cărţile: Andrei Valachi, dur şi pur, ca întotdeauna, spune lucrurilor pe nume. Şi-a publicat cartea în propria regie, fără să se sinchisească de reguli şi canoane. Sheila, cartea lui, e tare de tot, atît ca aspect, cît şi ca sumar, iar fanii prezenţi îl asaltează (îndeosebi doamnele şi domnişoarele). Radu Pavel Gheo îl elogiază fără sfială, pe bună dreptate. Ovidiu Petcu lansează un „abecedar SF” intitulat Chipul Pămîntului. Oameni în spaţiu. După şaptesprezece ani, debutează în sfîrşit, reparînd, chiar dacă tardiv, o mare nedreptate. Lucian Merişca a fost cel mai norocos dintre autorii prezenţi: două volume are în faţă, apărute în ultimele şase luni. Ambele strîng între coperte povestirile publicate de-a lungul celor aproximativ douăzeci de ani, de cînd scrie: Aventuri în Exterrior la Editura Dealer şi Deratizare, la Institutul European. Tot la Institutul European a publicat şi Michael Haulică un volum de povestiri extraordinar, Madia Mangalena.

Mike îşi face o intrare triumfală în sală, exact cînd Dan-Silviu Boerescu îi menţiona numele. E primit cu urale. Dodo Niţă, sosit de la Craiova tot azi-dimineaţă, prezintă ultimele realizări ale grupării oltenilor: fanzinul Bedefic ce conţine o proză în amalgam cu o bandă desenată, semnată de Viorel Pîrligras. Un experiment interesant. De asemenea, primul număr al Constelaţiei Orion, o publicaţie ce se încăpăţînează să supravieţuiască, cu proze şi benzi desenate (domeniul forte al craiovenilor) semnate de Valentin Iordache, Victor Martin, regretatul Radu Honga, Dodo însuşi şi, nelipsit, Viorel Pîrligras. Alexandru Mironov nu scapă ocazia să împungă mainstream-ul şi să-şi facă propagandă pentru emisiunea Lumea de mîine pe care o realizează la TVR 1. Se lasă cu autografe, schimburi de cărţi între autori şi, în gînd, îmi înjur proasta inspiraţie de a nu fi adus mai multe cărţi cu mine.

Lucian Băbeanu şi Mironov ne smulg de la bufetul suedez – somptuos! – pregătit de gazde în sala mare a Inspectoratului pentru Cultură, ducîndu-ne pe malul apei, vizavi de sculptura vaginoidă – mi-am amintit, se numeşte Maşina de tocat vise – pentru a ne intervieva. George Cuşnarencu, Niky Drăghici şi Dan Silviu sînt degajaţi şi fireşti. Ona e timidă şi total necomercială, fiind emoţionată la culme, Liviu sobru şi hîtru totodată, iar eu niţel cam nervos. Turui rapid o poezie întoarsă în minte pe toate feţele, şi răsuflu uşurat atunci cînd Mironov îl ia la întrebări pe Ovidiu Petcu. Ne relaxăm cu toţii la o bere, pe o terasă umbroasă, şi am ocazia să stau mai pe îndelete de poveşti cu Mironov, ajungînd la concluzia că, în ciuda păcatelor sale, omul e un domn. Mironov şi echipa lui pleacă să filmeze un grup de copii, iar noi, ceilalţi, ne mai petrecem o oră pe terasă, în aşteptarea începerii programului de după-amiază.

După-amiaza e marcată de căldura moleşitoare de afară. Lumea e mai apatică decît de obicei, dar comunicarea lui Florin Pîtea, referitoare la intertextul postmodern al romanului lui Thomas Pynchon, V, e întreruptă cînd şi cînd, de şoaptele unora dintre participanţi. Florin le retează scurt, săgetîndu-i cu privirea pe turbulenţi (inclusiv pe Dan-Silviu Boerescu şi George Cuşnarencu!). Se simte experienţa de la catedră. Să fiu sincer, nu cred că mi-ar face plăcere să fiu unul dintre studenţii lui Florin Pîtea! De liniştea instituită de el profită Radu Pavel Gheo, care îşi expune, concis şi limpede, crezul exprimat în numeroase rînduri şi în scris: SF-ul nu există ca atare, ci doar ca o parte indivizibilă a literaturii pur şi simplu; iar dacă există, atunci e cu totul lipsit de valoare. De aici se naşte o polemică virulentă, dar absolut cordială, cu Liviu Radu. Ca autor, Liviu se înscrie întru totul în ceea ce Gheo defineşte drept o componentă a mainstream-ului. Afirmaţiile sale teoretice sînt însă exact opuse. Un paradox, unul dintre numeroasele paradoxuri ale acestui mic univers al literaturii SF…

Practic, s-a discutat enorm pe marginea unui subiect mult prea intens dezbătut anterior, fără a se ajunge la o concluzie limpede. Spre deosebire însă de alte manifestări similare, de astă dată polemica a beneficiat de un arbitraj profesionist, venit dinspre curentul principal al literaturii.

Îl conduc la gară pe Dodo Niţă, a cărui vizită-fulger se încheie la fel de intempestiv precum a început. Înainte de plecarea trenului, apucăm să ne punem de acord asupra unor schimburi de cărţi (pasiunea mea) contra benzi desenate (pasiunea lui). De-ar fi fost doar întîlnirea asta, şi drumul pînă la Călăraşi n-ar fi fost zadarnic.

Seara, o masă bogată, prelungită, pe bisericuţe, în interminabile discuţii. Paul Dugneanu, Liviu Radu, Dan-Silviu Boerescu şi Mihail Grămescu s-au retras pentru a delibera asupra povestirilor şi eseurilor prezentate la concurs. Un grup de tineri autori bucureşteni mă încolţesc, pentru a-mi propune, în calitatea mea de editor, un experiment literar interesant. Proiectul lor mă entuziasmează şi mă arăt gata să-l sprijin, dacă rezultatul va fi pe măsura intenţiilor. Din nou, ne culcăm la ivirea zorilor, după un pachet şi jumătate de ţigări fumate pe sec şi interminabile pălăvrăgeli cu Gheo şi cu Ona Frantz, care l-au determinat pe Laurenţiu Turcu să se refugieze cotropit de somn, într-o altă cameră.

articol apărut iniţial în Avertisment din Nord-Vest, mai 1999

Călăraşi, mon amour: file de jurnal (1)

În mai 1999, în plină „secetă” de evenimente şi publicaţii dedicate iubitorilor de F&SF, Dan-Silviu Boerescu (care conducea la vremea respectivă revista ArtPanorama, dar şi Playboy-ul românesc) a organizat la Călăraşi, în colaborare cu Inspectoratul pentru Cultură local, un colocviu intitulat „Dincolo şi dincoace de mainstream”, la care au fost invitaţi toţi cei care aveau, la vremea respectivă, un cuvînt de spus în ceea ce priveşte F&SF-ul: scriitori, editori, realizatori de emisiuni radio şi TV, autori de benzi desenate, dar şi o serie de autori şi critici literari din afara fenomenului. A fost, după (şi pentru) multă vreme, cea mai apropiată întîmplare de anvergura unei convenţii naţionale. Însemnările din aceste file de jurnal sînt o cronică (categoric subiectivă) a acelor zile petrecute la malul Dunării. Ele au fost publicate în serial în săptămînalul Avertisment din Nord-Vest, unde susţineam pe atunci o rubrică despre genurile F&SF.

Miercuri, 5 mai 1999

Pornesc spre Bucureşti cu mintea vîjîindu-mi de gînduri. Imaginarul românesc are multe de aşteptat de la această manifestare organizată sub patronajul unui Inspectorat Judeţean pentru Cultură. E pentru întîia oară, poate, cînd structurile reprezentative ale culturii oficiale iau în atenţie un gen literar novator, dar pînă de curînd ignorat sau chiar dispreţuit de establishmentul marii literaturi. Dan Silviu Boerescu şi Nicolae-Ştefan Drăghici îşi asumă riscul ridicolului, luînd în serios ceea ce neofitul consideră drept „acele povestiri cu roboţi cu voce hîrîită, farfurii zburătoare, savanţi nebuni, morţi-vii şi vampiri însetaţi de sînge, bune pentru copii sau pentru nevropaţi”. Mă aşteaptă o zi cumplită în Bucureşti, cu hoinăreli pe la edituri şi o mulţime de întîlniri de rezolvat. Adorm, legănat de zgîlţîitul monoton al roţilor de tren.

Joi, 6 mai 1999

O zi de alergătură prin Bucureşti, de la o editură la alta. La Nemira, Vlad T. Popescu, director la Nemira Media şi prozator debutat în 1998 cu volumul Vrăjitoarele grase nu sînt arse pe rug, mă pune la curent cu cîteva amănunte referitoare la colocviul de pe malul Dunării. La RAO, aflu că se pregăteşte pentru Tîrgul de carte din iunie o surpriză de proporţii: Lord of the Rings de J.R.R. Tolkien, asezonat cu un nou roman din seria X-Files: Ascensiunea şi un prim volum al Cronicilor din Blackstone de John Saul, autorul-vedetă al editurii RAO. Bogdan Ficeac îmi dă discheta conţinînd prozele viitorului său volum de la Dacia, Noaptea fantasmelor. În sfîrşit, îl zăresc în treacăt pe Adi Bănuţă, cu care nu mă văzusem de cel puţin doi ani.

Liviu Radu nu vrea nici în ruptul capului să mă lase să dorm în alte părţi şi mă întîmpină cu un ospăţ sardanapalic, conţinînd o mulţime de delicatese: icre de Manciuria, heringi afumaţi, calmari, o serie de salate trăznitor de bune şi un grătar cît un capac de WC, prăjit la fix. Başca, vreo patru feluri de prăjituri, şi un vin de Panciu clasa întîi, numai bun pentru digestie. Stăm de vorbă pînă pe la vreo trei noaptea, iar eu mă gîndesc, cu groază şi încîntare, că asta-mi va fi soarta şi în următoarele trei zile: să dorm pe apucate şi să discut cu o mulţime de prieteni.

Vineri, 7 mai 1999

Teama noastră nu se confirmă: deşi mai sînt doar cîteva ore pînă la începerea vizitei papale, circulaţia e normală, fără ambuteiaje cauzate de devierile anunţate. În faţa muzeului s-au strîns deja o mulţime dintre participanţi. Îi regăsesc cu bucurie pe Val Antim, Lucian Merişca, Andrei Valachi, Florin Pîtea, Costi Gurgu – revenit de curînd de la Londra –, Gyuri Győrfy, Dan Pavelescu şi Radu Pavel Gheo, mă bucur să-i întîlnesc, pentru întîia oară, pe Ona Frantz, Marian Coman, Dan Popescu. Roberto R. Grant, alter-ego-ul lui Voicu Bugariu, ne-a făcut figura: n-a venit. A venit, în schimb, Ana-Maria Negrilă. Dan Silviu Boerescu e flancat de George Cuşnarencu, redactorul-şef de la Magazin, şi de criticul Paul Dugneanu. Îl zăresc, la urcarea în autocar, pe Radu Aldulescu. Se anunţă îmbarcarea. Voicu tot n-a venit. Păcat! Drumul cu autocarul e un preludiu al discuţiilor de după-amiază.

Călăraşiul e un oraş mic şi cochet, cu case vechi şi, în centru, un imens edificiu pe jumătate terminat, moştenire a Epocii de Aur. Gazda noastră, Niky Drăghici, e un bărbos jovial şi simpatic, cu care mă împrietenesc din prima clipă. Inspectoratul Judeţean pentru Cultură, instituţia pe care o conduce, o duce mult mai bine decît perechea sa din Sătmar; pe-aici, sponsorii sînt mai darnici: numai anul trecut, Drăghici a reuşit să le stoarcă vreo două miliarde de lei.

Înaintea dezbaterilor programate pentru după-amiază, dăm o raită prin oraş. Apuc să mă împac cu Ştefan Ghidoveanu, lămurindu-ne, o dată pentru totdeauna, că diferendele noastre au pornit dintr-o neînţelegere, la care eu am adăugat nişte aprehensiuni nejustificate, iar el o doză serioasă de temperament năvalnic. Răsuflu uşurat.

92328_articol

Dan-Silviu Boerescu în 1999

Mihail Grămescu citeşte o comunicare lungă cît o zi de post, în care înşiră de-a valma nume din domeniul literaturii de toate felurile. Mihai Dan Pavelescu – niţel abţiguit? – se plictiseşte şi face scandal. E un prim semn al revenirii în matricea balcanică. Urmează Liviu Radu, cu o comunicare interesantă, a cărei receptare e grevată însă de forfota participanţilor, dornici de-o pauză după polologhia lui Mihail. În sfîrşit, se încing discuţiile, aprinse deîndată ce George Cuşnarencu declară, senin, că nu ştiuse pînă acum că el scrie proză mainstream, ci pur şi simplu proză. Sefiştii se cantonează cu încăpăţînare în ghettou, ţin cu dinţii de el. Cuşnarencu face o alăturare nefericită într-o enumerare, punînd alături telenovela şi sefeul, Pavelescu se înfurie şi mai tare şi iese din sală. Paul Dugneanu, deşi privitor din afară al fenomenului imaginarului, enunţă o serie de observaţii pertinente. Dan Silviu Boerescu e vizibil încîntat de conflictele pe care le-a provocat dezbaterea. Se amuză machiavelic şi, într-un tîrziu, propune să lăsăm şi pe-a doua zi nişte sămînţă de scandal.

Ne plimbăm pe malul Dunării – mă rog, al braţului Borcea. Apa e mare, ne spune DSB-ul, ce-a trecut destul de des în ultima vreme pe aici, căci e mare pescar. Niky Drăghici ne prezintă sculpturile moderne realizate din metale recuperate de la Combinat: un imens reactor cu aparenţă intravaginală, un falus înalt de vreo zece metri, botezat pompos „Aspiraţie către înalt” sau cam aşa ceva, pe care Valachi se repede să se caţere, teribilist ca întotdeauna. Mă duce gîndul la sculptura abstractă a lui Radu Ciobanu, din faţa sediului RomTelecom din Sătmar, dispărută acum vreo trei săptămîni.

După cină, discuţiile amicale se prelungesc pînă pe la vreo trei şi jumătate. Între convivi, părintele protopop, un interlocutor sclipitor, deschis la minte, mare amator de literatură. Pe la trei şi un sfert cedez şi, după un duş rece, mă culc înfrigurat.

articol apărut iniţial în Avertisment din Nord-Vest, mai-iunie 1999

Ioana Vişan: Întotdeauna m-a fascinat viitorul

38-mf_image2Astăzi, Ioana Vişan ar fi împlinit 39 de ani, dacă n-am fi pierdut-o atît de tragic în septembrie anul trecut. În amintirea unei autoare extraordinar de talentate şi a unei prietene dragi, am decis să reiau azi acest interviu realizat în urmă cu aproape patru ani, pentru Argos.

Ioana Vişan (1978-2016) a absolvit Facultatea de Informatică din cadrul Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi (2002). A debutat în revista Nautilus (nr.18/iulie 2008), cu povestirea „Îngheţul“, care i-a adus Premiul CititorSF pentru cea mai bună povestire românească a anului. A publicat proză în Nautilus, EgoPhobia, Gazeta SF, Argos, SRSFF, SFera Online, Suspans. Este prezentă în antologiile Dansînd pe Marte și alte povestiri fantastice (Millennium, 2009), Steampunk. A doua revoluţie (Millennium, 2011), Venus (Eagle, 2011), Cele 1001 de scorneli ale Moşului SF (Millennium, 2012), Dincolo de orizont, vol.1 (Millennium, 2015). În martie 2013 a publicat volumul de povestiri Efectul de nautil (Millennium) şi două luni mai târziu, la aceeaşi editură, nuvela Instincte umane (reeditată în decembrie 2016), iar în primăvara anului 2016 o a doua culegere de povestiri, Secvenţă de zbor.

Din 2011 a început să scrie şi în limba engleză. Debutul a fost reprezentat de o povestire publicată pe site-ul Every Day Fiction. A urmat apoi o contribuţie la antologia Evolution 2 (Evolved Publishing, 2012). În format electronic i-au apărut nuvela Human Instincts (2012), volumul de proză scurtă Blue Moon Café: Where Shifters Meet for Drinks (2012), seria Impaler’s Legacy (trei romane şi trei nuvele) seria Stolen Wings (două romane), seria de romane The Devil You Know (două volume), seria Broken People (două romane şi o nuvelă) şi seria de nuvele Law and Crucible.

Horia Nicola Ursu: Ai avut un an bun, dacă e să judecăm după numărul de titluri publicate. Cum reuşeşti să scrii în acest ritm? Ce anume te inspiră? Care-ţi sînt ritualurile secrete?

Ioana Vişan: Da, presupun că patru titluri în jumătate de an nu e rău. Să nu uităm însă că jumătate din materiale n-au fost scrise anul acesta. În realitate, ritmul meu este mai lent decât al altora. Ceea ce mă avantajează este constanţa. La 1000 de cuvinte pe zi, cinci zile pe săptămână, chiar dacă mai încet, până la urmă tot se adună câteva zeci de mii de cuvinte, suficient pentru un volum. Dacă aş putea, probabil că aş scrie mult mai mult, pentru că idei sunt. Nu e vorba de niciun ritual, pur şi simplu sunt nişte poveşti care se vor spuse.

H.N.U.: Science fiction (cu Instincte umane si Efectul de nautil) şi horror/dark fantasy (cu trilogia Impaler’s Legacy, apărută în format electronic). Ai vreo preferinţă pentru vreunul dintre aceste genuri în raport cu celalalt? Dacă da, de ce?

I.V.: Stăteam şi mă gândeam dacă seria The Impaler Legacy este chiar atât de dark. Horror sigur nu e. Sau poate că definiţiile noastre diferă puţin… Pentru mine, fantasy-ul este mai mult o formă de escapism. Când scriu fantasy, mă simt în vacanţă. Mda, se pare că am cam tras chiulul anul acesta. Nici o grijă, mă întorc la muncă în curând.

Science fiction-ul a fost şi a rămas de departe favoritul meu. Simt o mai mare responsabilitate şi presiune de a crea lucruri şi situaţii credibile atunci când scriu SF. Şi, pentru mine, pare mai real. Întotdeauna m-a fascinat viitorul.

H.N.U.: Scrii cu egală uşurinţă în engleză şi în limba maternă? Sau scrii mai întâi în română şi traduci după aceea?

I.V.: Scriu la fel de uşor, nu şi la fel de bine, dar pentru asta sunt beta reader-ii şi editorii, nu? Instincte umane am scris-o mai întâi în română, după care am tradus-o. Restul textelor au fost scrise direct în engleză. Erau destinate publicului vorbitor de limba engleză şi în felul acesta am câştigat timp.

H.N.U.: De ce ai ales să publici în regie proprie pe Amazon.com şi nu te-ai adresat unei edituri? Este acesta viitorul? Sau editurile vor avea un rol şi in viitor?

I.V.: Bineînţeles că editurile vor continua să fie importante, dar nu în aceeaşi măsură pentru toată lumea. Nu m-am adresat unei edituri mari pentru că eu sunt de părere că ei au o groază de scriitori de-ai lor din care să aleagă ca să-şi mai bată capul şi cu noi, debutanţii. Iar limba va fi mereu un impediment. Oricât lucrezi textul, tot se simte, iar asta înseamnă costuri în plus pentru redactare din partea lor. Aşa, eu îmi asum costurile şi timpul investit. Alternativa ar fi fost să mă adresez unei edituri micuţe, din acelea care se bazează mai mult pe ebook-uri şi print-on-demand. Am văzut titluri care se vând bine, dar am auzit şi mulţi autori care se plâng că nu sunt mulţumiţi de serviciile oferite şi n-am vrut să risc. Înainte de toate, am ţinut să văd cum funcţionează şi ce implică o astfel de colaborare cu Amazonul.

H.N.U.: Ţi-am regăsit semnătura în două dintre antologiile tematice de la Millennium (Steampunk şi Zombii), dar şi în cea despre Timp de la SRSFF/Nemira. Cum se deosebesc aceste poveşti „scrise la comandă” de cele pe care le scrii din proprie iniţiativă?

I.V.: Multă lume le spune poveşti scrise la comandă, dar nu este chiar aşa. Nu m-a obligat nimeni să le scriu, n-am semnat un contract înainte, nu am primit un avans. Eu am vrut să le scriu şi am riscat. Textele puteau foarte bine să nu le placă editorilor şi să rămân cu ele în braţe. Singura diferenţă este că, în cazul antologiilor, există o temă impusă, o dimensiune dată şi un deadline. Dacă mi se pare interesantă tema scriu, dacă nu, îmi văd de treabă şi mă ocup de altceva.

H.N.U.: Ce mai urmeaza? La ce lucrezi?

I.V.: În decembrie este programată să apară a treia nuvelă din seria The Impaler Legacy. După aceea… nu ştiu sigur. În noiembrie aş vrea să lucrez la un text SF. Mi s-a făcut dor să scriu SF şi, cu excepţia nuvelei Instincte umane, n-am scris texte SF de întindere mai mare. Lumea în care se petrece acţiunea este destul de bogată, aşa că încă nu m-am hotărât dacă o să fie o nuvelă sau un roman scurt. O să vedem ce iese.

H.N.U.: Eşti câştigătoarea premiului de încurajare decernat anul acesta la Eurocon. Te-a ajutat în vreun fel acest premiu în ceea ce priveşte vânzările de pe Amazon?

I.V.: Sincer, nu-mi dau seama. Am observat o creştere a vânzărilor în vară, dar dacă aceasta s-a datorat premiului sau pur şi simplu îşi căutau cititorii lecturi pentru vacanţă este greu de spus. Sper să conteze în viitor.

interviu realizat în octombrie 2013 şi apărut în Argos nr.4 / 2013

 

Robert J. Sawyer: Science fiction, literatura combinaţiilor stranii

Sawyer2Cel mai cunoscut autor canadian de science fiction, Robert J. Sawyer s-a născut la 29 aprilie 1960. A urmat studii superioare în domeniul jurnalismului de televiziune şi, în 1990, a debutat în literatura science fiction cu romanul The Golden Fleece. Avea să fie doar primul dintr-o lungă serie de cărţi exclusiv science fiction, care i-au adus toate marile premii ale genului, de la Hugo, Nebula şi John W. Campbell Memorial la canadianul Aurora sau japonezul Seiun. Deşi sînt publicate de case de editură americane, romanele sale au protagonişti canadieni şi îşi plasează acţiunea, în bună măsură, în ţara sa natală. Temele sale de predilecţie sînt căutarea inteligenţelor extraterestre (în Golden Fleece, Starplex sau Calculating God), paleontologia şi paleoantropologia (în End of an Era, trilogia Quintaglio, trilogia Hominids) şi explorarea posibilităţilor conştiinţei (în Mindscan, The Terminal Experiment, Rollback sau trilogia WWW). Romanul său Flashforward a stat la baza unui serial de televiziune de succes. Cel mai recent roman al său, Red Planet Blues (2013), are o intrigă detectivistică şi îşi desfăşoară acţiunea pe Marte, planetă colonizată de către om într-un viitor apropiat.

Horia Nicola Ursu: Ce citea adolescentul Robert J. Sawyer? Cum ai început să scrii? Şi de ce tocmai science fiction?

Robert J. Sawyer: A fost o combinaţie de factori: la opt ani, în 1968, am văzut 2001: O odisee spaţială la cinematograf; tot cam pe-atunci, am urmărit o parte dintre episoadele seriei originale Star Trek la televizor, dar şi serialele produse de Gerry Anderson la Supermarionation, Fireball XL5 şi Thunderbirds; am crescut pe măsură ce programul Apollo era în plină desfăşurare; în sfîrşit, au mai fost şi primele cărţi science fiction care mi-au căzut în mînă: The Enormous Egg de Oliver P. Butterworth, The Runaway Robot, semnată de Lester del Rey, dar scrisă de fapt de Paul W. Fairman, Trouble on Titan de Alan E. Nourse, Space Skimmer de David Gerrold şi una dintre culegerile de povestiri ale lui Isaac Asimov, The Rest of the Robots.

Mi-au plăcut enorm toate aceste cărţi şi am vrut să încerc să creez eu însumi propriile-mi poveşti. În chip ironic, cea care m-a influenţat cel mai mult a fost, se pare, cea care e considerată a fi cea mai puţin SF dintre acestea, The Enormous Egg, cu situarea sa temporală contemporană, cu atenţia acordată paleontologiei şi cu tonul ei uşor satiric.

HNU: Multe dintre romanele tale explorează conştiinţa umană şi evoluţia acesteia. Ce anume te atrage la această temă?

RJS: Am afirmat adesea că science fiction-ul este literatura combinaţiilor stranii. Unde altundeva poţi întîlni oare o întrepătrundere între calculul cuantic şi paleoantropologie – aşa cum se întîmplă în romanul meu, Hominids? Ce alt gen literar ar permite oare ca teoria informaţiei, comunicarea cu primatele şi politica Chinei să fie elementele care pun intriga în mişcare – cum este cazul trilogiei alcătuite de romanele Wake, Watch şi Wonder?

Pentru o bună parte dintre cărţile mele, mi-am îndreptat atenţia asupra studierii conştiinţei, deoarece aceasta este aria cunoaşterii cu cel mai ridicat grad de interdisciplinaritate; neurologii, cercetătorii din domeniul inteligenţei artificiale, biologii preocupaţi de evoluţie, filosofii, teologii şi aşa mai departe, cu toţii îşi au locul lor la masa dezbaterii privind natura conştiinţei, iar ciocnirea dintre viziunile acestora a fost cea care a furnizat substanţa romanelor mele: The Terminal Experiment, Factoring Humanity, Hominids şi urmările sale, Mindscan, Wake şi urmările sale, Triggers şi, în sfîrşit, romanul la care lucrez acum, care poartă titlul provizoriu The Philosopher’s Zombie.

 

HNU: Am observat, de asemenea, că eşti fascinat de dinozauri şi, în general, de paleontologie. Trilogia Quintaglio, End of an Era, chiar şi Calculating God… De unde vine această fascinaţie?

RJS: Încă de la grădiniţă am fost fascinat de paleontologie şi mai ales de dinozauri; în asemenea măsură încît pînă la jumătatea ultimului an de liceu am avut de gînd să fac carieră în domeniul paleontologiei; am fost chiar acceptat pentru a studia paleontologia la Universitatea din Toronto.

Sînt atras de studierea formelor de viaţă străvechi din acelaşi motiv pentru care mi-e dragă noţiunea de viaţă extraterestră: e vorba de fiinţe străine nouă. E o noţiune interesantă în sine, dar e mai mult de-atît, sînt două domenii care permit speculaţii îndrăzneţe: în paleontologie încercăm să desluşim cum arătau dinozaurii şi, pe baza unui număr redus de indicii, extrapolăm care le erau strategiile de reproducere, cu ce se hrăneau, care le era structura socială. În astrobiologie mergem chiar mai departe: încercăm să ne imaginăm cum ar putea arăta fiinţele extraterestre inteligente, bazîndu-ne doar pe nişte principii, fără a avea măcar un specimen pentru a-l studia.

Apropo de interesul meu pentru aceste domenii: datorită lui, am ajuns să am o relaţie minunată cu Institutul SETI. Sînt singurul autor de science fiction care a fost invitat la cele două simpozioane cu public, SETICon, iar astronomul-şef de la Institut, Seth Shostak, m-a invitat în numeroase rînduri la emisiunea radio pe care o realizează Institutul, Big Picture Science; în schimb, eu am dat numele de Shostakia uneia dintre speciile de fosile marţiene din Red Planet Blues.

Cel mai proeminent paleontolog canadian e Philip Currie, specialist în dinozauri, de la Universitatea Alberta din Edmonton. Eu însumi am fost desemnat de către mass-media canadiană drept cel mai proeminent autor canadian de science fiction. Phil şi-a dorit dintotdeauna să devină scriitor de SF, iar eu mi-am dorit să devin specialist în dinozauri. Amîndoi ne simţim deosebit de entuziasmaţi de ideea că, într-un univers paralel, rolurile noastre ar putea fi inversate.

În ceea ce priveşte pasiunea mea pentru antropologie şi, mai ales, pentru paleoantropologie, aceasta oglindeşte, din nou, interesul meu pentru inteligenţa extraterestră. Un neandertalian sau un individ aparţinînd speciilor Homo Erectus sau Homo ergaster este fundamental diferit de noi; mai mult decît un vulcanian sau un bajoran din Star Trek. Prin urmare, încercarea de a ne închipui care erau procesele cognitive şi modul de viaţă al rudelor sau strămoşilor noştri îndepărtaţi e cel puţin la fel de pasionantă ca o poveste poliţistă.

HNU: Raţionalism vs. misticism, iată o altă temă majoră a scrierilor tale. Cum te situezi în această dispută? Te consideri ateu?

RJS: Sînt ateu, iar la vremea adolescenţei chiar îmi făcusem un titlu de mîndrie din asta. Crescînd, am avut prea puţine contacte cu persoane religioase şi, în sinea mea, eram convins că orice credincios e, cu siguranţă, un prost cu capul plin de iluzii, incapabil de o gîndire critică. La 23 de ani am ieşit de pe băncile facultăţii cu o diplomă în jurnalismul de televiziune şi am obţinut o slujbă la un grup care pregătea o aplicaţie pentru autoritatea canadiană de reglementare în vederea deschiderii unui canal de televiziune multi-confesional. Aveau nevoie de mine fiindcă eram la curent cu toate reglementările din domeniu. Ei bine, am presupus iniţial că voi avea de-a face cu o grămadă de indivizi limitaţi. Imaginează-ţi cît de surprins am fost să descopăr că aveam colegi extraordinar de inteligenţi şi de deschişi la minte, oameni de toate religiile: hinduşi, sikhşi, budişti, evrei şi creştini de toate confesiunile. Unul dintre cei mai străluciţi dintre aceştia era omul însărcinat cu producţia audio-vizuală pentru Armata Salvării canadiană. Oamenii aceştia credeau în lucruri în care eu nu credeam; lucruri pe care, bănuiesc, nu sînt capabil, din punct de vedere al organizării mele neuronale, să le cred; am învăţat însă să le respect credinţele. Îmi place să cred că, atunci cînd pun în discuţie religia în cărţile mele, argumentele mele nu sună a idei primite de-a gata.

interviu realizat în aprilie 2014 şi apărut în Ştiinţă & Tehnică nr.45 / aprilie 2015

Marian Truţă: Categoric, avem SF de export!

trutzMarian Truță s-a născut la 24 aprilie 1960, în București. A debutat în Almanahul Anticipația 1987. A publicat povestiri în CPSF Anticipația, Almanahul Anticipația, Galileo, antologiile Alte țărmuri (SRSFF, 2009), Steampunk: A doua revoluţie (Millennium, 2011), Călătorii în timp (Nemira, 2013). A fost redactor-şef al revistelor CPSF-Anticipaţia şi Nautilus. A publicat volumele de proză scurtă Vremea renunțării (Bastion, 2008) şi A doua venire (Nemira, 2013).

Premii: Premiul pentru schiță, Romcon 1986 (pentru „Noapte bună, Tereza“); Premiul Uniunii Scriitorilor din România la Romcon 1987 (pentru „Început de anotimp ploios la Ezary“); Premiul special al juriului la Concursul „Vladimir Colin“, organizat de Editura Nemira, în 1993 (pentru „Nu ne putem abţine să nu vă iubim“). Este membru fondator al Societății Române de Science Fiction și Fantasy (SRSFF).

Prezenţă online: http://www.mariantruta.ro

Horia Nicola Ursu: Ce citea tînărul Marian Truță? Cum ai ajuns la F&SF?

Marian Truţă: Tînărul Marian Truţă citea cam tot ce apuca. Am descoperit SF-ul într-o duminică dimineață pe la ora 9, cred că era prin primăvara lui ‘66 sau ’67, când am văzut la televizor un episod dintr-un serial numit Meteor XL5, (Fireball XL5, realizat de Sylvia și Gerry Anderson). Era un film cu păpuși cărora li se vedeau sârmele atunci când se mișcau, dar asta nu conta, important era că în filmul respectiv se întâmplau lucruri ieșite din comun: oamenii se plimbau nestingheriți prin spațiul cosmic, pilotau nave grozave, se luptau cu forțele răului și le învingeau de fiecare dată. Fabulos, nu-i așa? Mai ales că în filmul acela am văzut pentru prima oară un robot. Părea făcut din pahare de plastic transparente, lipite cap la cap și în care cineva aruncase un pumn de beculețe, dar pentru mine robotul Robert a fost, la vremea respectivă, o revelație.

Apoi, după Meteor XL5, în 1969, a urmat întâlnirea cu H.G. Wells. Am citit Primii oameni în Lună și Omul invizibil. Restul, Jules Verne, Beleaev, Colin, Mihu Dragomir, Radu Nor, Gerard Klein, Cecilia Dudu, Viorica Huber, Adrian Rogoz și mulți, foarte mulți alții, au venit cât se poate de firesc.

HNU: Faci parte dintr-o generaţie scriitoricească ce a avut parte de „vremuri  interesante”. Ai fost activ în fandom şi ai debutat înainte de 1989. Care crezi că sînt cele mai semnificative diferenţe între fandomul pre-1989 şi cel de acum?

MT: Coeziunea. Înainte de ’89 exista un soi de „frăție”, aveam sentimentul că fac parte mai degrabă dintr-o familie decât dintr-un grup. Sigur, ca în oricare familie mare existau ierarhii și cutume, oameni luminoși, dar și oameni întunecați. Erau întâlniri la cenacluri în care sângele țâșnea până-n tavan, textele citite erau făcute praf și pulbere cu minuție și aplicație, dar cât se poate de argumentat. Nu te puteai supăra atunci când CTP, sau Cristian Lăzărescu, sau Cristian Tamaș, sau oricine altcineva te încondeia, pentru că toți oamenii aceia recurgeau la argumente. Și aveau un fundament cultural de care nu aveai cum să nu ții seama. Acea minunată camaraderie și frăție se prelungea și în afara cenaclurilor, eram prieteni zi de zi și ceas de ceas.

Mi se pare că astăzi lucrurile stau altfel. Lipsește coeziunea. Sigur, condițiile sunt altele. Nu sunt nostalgic după acele vremuri, doar constat niște fapte. Spre exemplu, înainte de ’89 exista un liant care aduna la un loc, anual, câteva sute de fani SF din toată țara: banii UTC-ului. Astăzi, o mulțime de oameni vor să facă bani din SF, ceea ce, în opinia mea, este un lucru foarte greu, un pic ridicol și neinspirat, pentru că România tinde să devină o țară de analfabeți funcționali, în care consumul de carte apare majorității ca o ciudățenie de prost gust. Are vreun rost să comparăm tirajele din 2014 cu tirajele dinainte de 1989? Încercările, lăudabile și eroice, ale unora și altora de a aduna la un Romcon sau un Festival fani din toată țara reușesc doar să arate cât de mult a involuat fandomul față de ce era el înainte. Repet, nu-s nostalgic după acele vremuri, nu stau să înșir aici cauze și motive. Doar observ câteva lucruri.

HNU: Deşi ai publicat îndeajuns de multe poveşti înainte şi după 1989, debutul editorial propriu-zis s-a petrecut abia în anii din urmă (2007, la Bastion). De ce atît de tîrziu?

MT: Se putea și mai târziu. Sau chiar niciodată. Aproape că renunțasem la scris, mă rupsesem de câțiva ani de fandom. Meritul îi revine lui Cornel Secu, el mi-a spus prin 2007 să-i dau un volum. Venise la București special pentru asta. Nu doar pentru mine, venise pentru mai mulți autori din București, printre care Dănuț Ungureanu și Cristian M. Teodorescu. Fără prea multe parlamentări, mi-a pus în față un contract pe care l-am și semnat și, ce să vezi, m-am trezit că trebuie să scriu din nou. Să reformatez texte mai vechi, să imaginez altele noi. Și așa a apărut Vremea renunțării, în 2008.

HNU: Cel de-al doilea volum al tău a văzut lumina tiparului abia anul trecut, la Nemira, şi e o colecţie de povestiri cu tematică ucronică. E una dintre temele care te pasionează, dupa cum poate constata oricine te-a citit. Cum te documentezi pentru a scrie o istorie alternativă?

MT: Istoriile contrafactuale, ucroniile, universurile paralele sunt teme spectaculoase, care permit o desfășurare formidabilă de mijloace de expresie. Cred că aici se regăsesc cel mai bine zonele în care SF-ul difuzează în mainstream și se lasă îmbibat, la rându-i, de mainstream.

Documentarea unui astfel de text este relativ ușoară. Internetul se dovedește a fi o unealtă puternică. Mie, cel puțin, îmi oferă o rezoluție la care nici nu visam în urmă cu douăzeci de ani. Orice scriitor care explorează o istorie alternativă își poate stabili acum, după cum dorește, finețea granulației unui text, săpând atât cât consideră de cuviință în această rețea gigantică numită Internet.

HNU: Ai fost unul dintre „stîlpii” reînfinţării cenaclului Prospectart şi eşti vicepreşedintele SRSFF, o organizaţie care a trecut prin multe schimbări – spre bine, dacă e îngăduit să-mi exprim opinia – de-a lungul celor, iată, cinci ani de activitate. A fost această evoluţie una forţată de împrejurări sau plănuită? Care mai este relevanţa unei astfel de organizaţii – şi a fandomului în general – în epoca internetului?

MT: SRSFF a apărut în 2009. Evoluția organizației a fost marcată și de împrejurări, nu numai de planuri precise. Dar, trebuie să atrag atenția, împrejurările favorabile apar numai în calea celor pregătiți. Spre exemplu, antologiile SRSFF care apar acum la Nemira, după ce, la un moment dat, fusesem lăsați baltă de o altă editură care inițial își asumase ferm proiectul. Seriozitate dâmbovițeană, deh.

Despre relevanța unei organizații de acest tip se poate discuta mult și bine. Se poate spune orice, de la inutilitatea existenței până la necesitatea ființării ei. Dincolo de ceea ce se poate spune, argumentat sau dictat doar de simple umori, SRSFF și-a indeplinit toate obiectivele asumate. În ciuda tălpilor, în ciuda cârcotelilor, în ciuda ranchiunelor. Mi-aduc aminte de un domn care trâmbița prin diferite locuri că dacă SRSFF realizează măcar un sfert din ceea ce ne-am propus, atunci el vine și ne pupă mâna. E un exemplu din declarațiile caraghioase cu care am tot fost întâmpinați, în decursul timpului, de unii și de alții.

Așadar, este relevantă SRSFF? Sincer, habar n-am. Și nici nu-mi bat capul cu asta. Prefer să-mi văd de lucru. Slavă Domnului, avem prea destule de făcut ca să ne pierdem vremea cu fleacuri.

HNU: Esti redactor-şef la Nautilus şi ai preluat de curînd frîiele CPSF-Anticipaţia. Cum te descurci cu amîndouă? Sînt acestea complementare sau concurente? Cum anume decizi ce va merge spre una sau cealaltă dintre publicaţii?

MT: Sunt mai degrabă complementare decât concurente. Nici n-ar avea cum să fie altfel, n-am puterea să mă disociez în mai mulți, așa cum unii politicieni, spre exemplu, o au. În fine. Revista Nautilus este antecamera CPSF. Ceea ce înseamnă foarte mult pentru autorii care abia acum își fac simțită vocea. Selecția textelor este activitatea care consumă cel mai mult timp. După primul triaj, în care sunt eliminate textele care nu respectă nimic, care nu au diacritice sau au formatări aberante, rămân textele care merită studiate. Primul lucru pe care îl caut la un autor nou este sonoritatea și muzicalitatea frazei. Literaritatea textului primează în fața ideii sau a temei. Dacă există aceste calități chiar și în stadiu embrionar, textele trec în Nautilus. În CPSF este ceva mai complicat, acolo ne străduim să avem doar calitate și încă de un nivel cât mai ridicat.

HNU: Te ştiu adept al cărţii electronice şi ai publicat pe blogul tău unul dintre cele mai comprehensive „ghiduri” pentru cei dornici de afirmare pe această cale, via self-publishing. Cu toate acestea, n-ai urmat propriile sfaturi şi ai ales să publici pe căile tradiţionale. De ce? Şi care-i opţiunea cea mai potrivită pentru un tînăr autor talentat (nu vorbim acum de veleitari)?

MT: Am fost și rămân partizanul cărții digitale. După cum cred, în continuare, în potențialul conceptului de self-publishing. Să le luăm pe rând:

1. Cartea digitală a câștigat deja bătălia cu cartea tipărită. Oricât s-ar agita unii și alții, că iată cât de bine miroase o carte tipărită (un argument discutabil, în realitate o carte abia scoasă din tipar pute și are o anumită toxicitate), că foșnetul hârtiei… Oameni buni. Gata. Game over. Cartea pe print o să devină, mai devreme sau mai tîrziu, un obiect de lux, apreciat de cunoscători și de colecționari. Firește, acolo unde oamenii încă vor mai ști să citească. Nu pot să nu remarc și o anumită ipocrizie. În realitate, nouă din zece auto-martiri ai cărții tipărite, care declară că ar adulmeca-o de trei ori pe zi, nu știu cum să descarce mai iute de pe Internet versiunea piratată a cărții „ics” sau „pics”.

2. Despre self-publishing sau auto-publicare au vorbit oameni mai isteți decât mine. Nu pot decât să mă bucur pentru că există această variantă. Auto-publicarea nu înseamnă în mod necesar dispariția editurilor ci oferă acestora posibilitatea de a-și diversifica serviciile. Astfel, un autor care dorește să se auto-publice poate recurge la serviciile unei edituri pe partea de redactare după care, odată stabilizată opera, autorul devine propriul editor, distribuitor, PR ș.a.m.d. Auto-publicarea poate fi o foarte puternică unealtă de promovare a noilor scriitori. Se poate stabili, așadar, o relație simplă: lansare prin auto-publicare, consacrare prin editură. Vezi, spre exemplu, cazul lui Hugh Howey, care și-a publicat singur, pe Amazon, seria Wool. Rezultatul? Hugh Howey a ajuns pe val și a început să fie tradus. Primul roman din serie a apărut și în România, la editura Nemira, este vorba despre Silozul, și, din câte cunosc, urmează să apară cât de curând și celelalte romane. Sigur, e cât se poate de adevărat că auto-publicarea nu atrage după sine și celebritatea.

Cât despre mine, nu am decât două volume pe print, primul a apărut pe vremea când, în România, conceptul de self-publishing îmi era total necunoscut, iar al doilea a apărut la Nemira ca urmare a unei promisiuni mai vechi. Trag nădejde ca într-un viitor cât mai apropiat să ajung să folosesc și această resursă grozavă oferită de self-publishing.

HNU: Scriitorul Marian Truţă? Editorul Marian Truţă? Promotorul Marian Truţă? Cine-i „cel mai tare din parcare”?

MT: Nu mă consider promotor, nu am calitățile necesare pentru așa ceva. Nici editor nu sunt, doar dau o mână de ajutor la câteva proiecte literare. Așadar, mai rămâne doar scriitorul, dar, din nefericire, în ultima vreme a trebuit să facă pasul înapoi, alungat de împrejurări exterioare mai puțin prielnice scrisului. Îmi doresc să se întâmple cât mai repede revanșa scriitorului în fața lucrurilor care s-au pus împotriva sa.

HNU: Ştiu că lucrezi la un roman în colaborare cu Dănuţ Ungureanu. E mai uşor în tandem? Cum decurge această colaborare efectiv: v-aţi făcut un plan şi v-aţi împărţit sarcinile?

MT: Nu este nici mai ușor și nici mai greu să scrii în tandem, este doar o experiență diferită. Sunt lucruri noi, de care trebui să se țină seama pentru a obține, la sfarșit, un produs literar unitar, echilibrat și armonios. Maniera de lucru a fost simplă. Am inventat un sinopsis cât mai amănunțit, am imaginat scenele obligatorii din roman, am stabilit uneori detalii la nivel de frază. După care am început să scriem. Și, inevitabil pentru mine, am ieșit din sinopsis. Asta este partea cea mai frumoasă a scriiturii în doi, să-l surprinzi pe celălalt cu fragmente de text care n-au fost planificate. Firește, planul general a fost respectat, dar detaliile au tot fost modificate pe măsură ce scriam. Pentru mine, atunci când textul își revendică o anumită independență, este semnul că lucrurile sunt pe drumul cel bun. Romanul a fost deja predat la Nemira, ar urma să apară în această primăvară.

HNU: La ce anume mai scrii? Ce ne pregăteşti?

MT: Din lipsă de timp, deocamdată nu scriu nimic. Am câteva nuvele începute mai demult, poate voi reuși, totuși, peste vară, să închid măcar una dintre ele.

HNU: Care-ţi sînt autorii favoriţi din F&SF-ul românesc şi în ce măsură crezi că aceştia (sau alţii, care nu-ţi sînt neapărat pe plac, dar al căror potenţial îl recunoşti) ar putea fi citiţi cu aceeaşi plăcere (şi percepuţi la justa valoare) şi de un cititor din altă cultură? Avem F&SF bun de exportat?

MT: Încep cu ultima parte din întrebare: da, categoric, avem SF bun de export. Cu condiția să fim atenți unde anume exportăm. Aici este vorba de o anumită sonoritate, de o anumită structură a culturii noastre. Un text scris de un autor român poate fi perfect perceput în Bulgaria sau în Ungaria, să zicem. Dar când luăm proza respectivă și o aruncăm peste ocean, în America, constatăm că nu prinde și nu este înțeleasă. Nu este vorba de calitate, ci de alți factori. Nu avem o cultură inferioară altora, avem doar alte repere interioare pe care alții nu le pot percepe. Asta nu înseamnă că scriem mai prost sau mai bine ca alții, înseamnă că, uneori, nu avem universalitate. Unii autori de la noi pot fi universali, spre exemplu Cristian M. Teodorescu, autorul cu cel mai autentic SF de la noi. Alții n-au deloc fibra aceasta. Eu, spre exemplu, nu cred că am vreo proză care să poată fi apreciată mai departe de țările vecine. Ai vedea „Cu Gagarin pe Calea Victoriei” gustată de americani? Nu cred.

În afară de Cristian M. Teodorescu îl mai văd perfect exportabil pe Liviu Radu. Mai sunt o serie de autori care caută dimensiunea aceasta, a universalității, și uneori chiar reușesc s-o prindă: George Lazăr și Florin Pîtea, spre exemplu. Apoi mai sunt niște autori care, lucru foarte interesant, ar căpăta universalitate dacă ar renunța la SF: Dănuț Ungureanu și Michael Haulică sunt doi care îmi vin acum în minte.

Nu pot da sugestii sau sfaturi cum să scriem ca să fim exportați. În SF-ul nostru se înțelege prin „export literar” pătrunderea, mai ales, pe piața nord-americană. Nu cred că ar trebui să facem din asta un țel unic. Cred că lucrul cel mai important este să ne exprimăm în scris cu maximă onestitate și să nu căutăm cu tot dinadinsul să repetăm formule și rețete dintr-o anumită piață de SF. Există temerari care chiar renunță la limba română și scriu direct în engleză, sperând astfel să reușească să fie receptați și apreciați peste ocean. Mi se pare un efort complicat, dubios și lipsit de șansă. În fine, nu-s eu vreo instanță să emit judecăți în privința asta. Fiecare face cum dorește. Dar, atâta vreme cât ne păstrăm decența și onestitatea în demersurile noastre literare, nu vom avea decât de câștigat. Aici, la noi, sau în Bulgaria, sau în Polonia, sau în China.

interviu realizat în aprilie 2014 şi apărut iniţial în Argos nr.7