Oliviu Crâznic: Nu intenţionam să devin scriitor

IMG_20170401_130305Oliviu Crâznic s-a născut pe 1 noiembrie 1978, la Lupeni (jud. Hunedoara). Licenţiat în Drept, cu lucrarea de diplomă la disciplina Criminalistică (2001), este consilier juridic începînd cu anul 2002.

Bibliografie: …Şi la sfîrşit a mai rămas coşmarul (roman, Ed. Vremea, 2010); proză scurtă în antologii (Steampunk. A doua revoluţie, Millennium, 2011; Balaurul şi mioriţa, Eagle, 2011; Premiile Galileo 2011, Millennium, 2011; Alertă de grad zero în proza scurtă românească actuală, Herg Benet, 2011; Premiile Galileo 2012, Millennium, 2012) şi reviste, inclusiv în Galileo nr. 4 (Millennium, 2012). A editat antologia Dincolo de noapte. 12 feţe ale goticului (Millennium, 2012).

Premii: Premiul Galileo 2011 pentru cel mai bun volum; Eurocon 2012 Encouragement Award.

Horia Nicola Ursu: Circulă pe Facebook şi în mediul virtual o leapşă cu „cele zece cărţi formatoare”, cărţile care au definit personalitatea celui provocat. N-am să-ţi cer acum un top 10, dar am să te întreb ceva din aceeaşi categorie: ce citea tînărul Oliviu Crâznic?

Oliviu Crâznic: Cam tot ceea ce citesc şi acum: literatura extraordinarului, în toate formele acesteia, realiste sau fanteziste, evitând cu multă grijă literatura banalului, a cotidianului.

HNU: Eşti jurist de meserie. Cum se împacă meseria asta cu scrisul? Cînd scrii? Ai tabieturi „de scriitor”?

OC: Se împacă tot mai greu, pe zi ce trece – lipsă de timp, lipsă de energie. În ultima vreme nu prea am mai scris. Când scriu, scriu mai mult noaptea; asta n-are legătură însă cu meseria mea, aşa scriam şi în perioadele în care eram mai liber, în concedii etc. Tabieturi? Pizza şi Coca Cola, poate. Dar de Coca Cola încerc să mă las. Fără urmă de succes, desigur.

HNU: Ai apărut fulgerător pe scena F&SF-ului românesc, nesocotind traiectoria „clasică”, conform căreia un june autor frecventează cenacluri, publică povestiri şi abia într-un tîrziu, după ce „şi-a făcut un nume”, bate timid la poarta unei edituri. Mai cunosc un singur astfel de caz, cel al Onei Frantz. Ce ai de spus în apărarea ta, inculpat Crâznic? 🙂

OC: În primul rând, nu aveam habar că ar trebui urmat traseul menţionat de tine: dacă aş fi ştiut, probabil aş fi renunţat la ideea de a publica. Pe de altă parte, ca jurist, cunosc principiul nemo censetur ignorare legem, aşa că asta nu este o scuză… Cred că nu am urmat traseul „clasic” din mai multe motive: nu intenţionam să devin scriitor, ci doar să public ceea ce scrisesem; aveam încredere în romanul meu şi mă grăbeam să îl văd publicat; nu sunt o persoană sociabilă şi nici răbdătoare, de aceea tind să evit traseele care implică interacţiuni ori aşteptare sau să le aleg pe acelea care implică interacţiuni mai puţine; nu consider că povestirile îţi oferă suficient spaţiu pentru a dezvolta o poveste până la a acoperi integral potenţialul acesteia, putând constitui frumoase cadouri pentru cititori, dar neizbutind a suplini scrierea unei opere de dimensiuni ample.

HNU: Şi la sfîrşit a mai rămas coşmarul e cu totul altceva decît deja banelele poveşti urban fantasy. E un roman gotic în toată puterea cuvîntului, ca în vremurile de odinioară, ca la mama lui Frankenstein acasă. De ce gotic? Cum ţi-a venit ideea să resuscitezi o modalitate literară pe care mulţi ar considera-o desuetă?

OC: Goticul a venit firesc, ca urmare a interesului meu general pentru medievalism, dar şi ca răspuns tocmai la moda poveştilor „gotice” deloc gotice, în cadrul cărora, de pildă, apar vampiri lipsiţi de orice caracteristici vampirice (putând fi înlocuiţi oricând cu îngeri sau vârcolaci, fără a se altera povestea în nici un fel) şi, mai ales, deloc intense. De aici, dorinţa mea de a le aminti cititorilor ce înseamnă goticul de fapt şi, mai ales, ce înseamnă un roman în adevăratul înţeles al cuvântului. Dacă am reuşit sau nu în demersul meu, rămâne să decidă fiecare cititor în parte.

HNU: Romanul tău „inspirat din cronici medievale” e documentat foarte amănunţit (după cum o dovedeşte, de altfel, şi ampla sa postafţă, care ar putea ocupa un volum aparte). Cum s-a desfăşurat această documentare? Unde găseşte un autor român o asemenea bogăţie de surse?

OC: Nu a existat o documentare specială pentru roman, decât în sensul verificării unor amănunte în etapa „postscriere / corectare”; postfaţa menţionează, în fapt, fenomene şi întâmplări stranii din istoria omenirii pe care le-am aflat de-a lungul vieţii şi pe care le-am reţinut pentru că mi-au suscitat interesul (se poate spune, prin urmare, şi că m-am documentat toată viaţa pentru acest roman…) Acestea pot fi găsite în numeroase surse şi reprezintă common knowledge pentru pasionaţii de mistere, motiv pentru care nu am considerat necesar să ofer o bibliografie la sfârşitul cărţii (mi-ar fi foarte greu să precizez unde am citit pentru prima dată despre, să zicem, cazul Fiarei din Gevaudan, ori să îmi amintesc toate sursele care au contribuit la construirea viziunii mele asupra vieţii şi morţii contesei Bathory). Ar fi de precizat aici, de asemenea, că, deşi am încercat mereu să consult sursele originale, cronicile medievale, publicaţiile victoriene etc. pentru a surprinde percepţia contemporanilor în privinţa evenimentelor în cauză, şi nu interpretarea modernă a acestora, apetitul pentru misterele Universului mi-a fost fără îndoială deschis de lecturarea operelor unor autori dedicaţi cercetării neobişnuitului, precum Mihai Gheorghe Andrieş, Dan Apostol, Ion Hobana, Horia Matei, Alexandru Mironov, Paul Ştefănescu etc. De altfel, postfaţa nu s-a dorit nici o clipă a constitui un demers academic ori ştiinţific, ci doar o confesiune literară, cu principalul rol de a atrage cititorului atenţia că o poveste precum aceea din roman ar fi fost considerată reală sau cel puţin verosimilă în anumite condiţii istorice; ca dovadă, faptul că poveşti similare circulau în condiţiile respective, fiind privite de contemporani cu toată seriozitatea. Revenind la întrebarea „unde găseşte un autor român o asemenea bogăţie de surse”, răspunsul este simplu: peste tot, cu condiţia să vrea să caute. În biblioteca proprie, în bibliotecile cunoscuţilor, în bibliotecile publice, pe internet – acordând surselor importanţa cuvenită, în funcţie de tipul acestora (surse de mâna întâi – relatarea unui contemporan al evenimentelor vizate, raportul unor autorităţi etc., fie originale, fie reproduse în operele unor autori moderni; surse de mâna a doua – spre exemplu, o relatare modernă care interpretează relatarea unui contemporan al evenimentelor vizate sau care o redă trunchiat în scopul demonstrării unui punct de vedere etc.).

HNU: După apariţia romanului ai devenit omniprezent pe scena fantasticului românesc: cu povestiri publicate în antologii, în reviste, la manifestările fandomului… Cum ai fost primit de către public? Ce ştiai despre fandom la început şi cum îl vezi acum?

OC: Am fost bine primit de public şi de fandom (consider că sunt două noţiuni distincte, cel puţin în ceea ce mă priveşte) şi le mulţumesc tuturor pentru acest fapt. Nu ştiam nimic despre fandom la momentul respectiv, nici măcar faptul că există. Am văzut fandomul, iniţial, ca pe o oportunitate de a dezvolta literatura română, prin prietenii şi alianţe cu scriitori, editori, fani etc., destinate promovării literaturii fantastice şi, în general, a literaturii de calitate. Din nefericire, unele dezamăgiri m-au condus la concluzia că anumite „părţi” din fandom sunt superioare „întregului” şi că într-un grup ajunge o singură persoană cu caracter îndoielnic pentru a distruge orice iniţiativă a grupului în cauză, astfel încât, în prezent, încerc să menţin mai degrabă relaţii individuale decât relaţii cu caracter general.

HNU: Antologia Dincolo de noapte. Douăsprezece feţe ale goticului, apărută acum doi ani, a fost primită cu aplauze de cititori şi s-a epuizat îndeajuns de repede, o a doua ediţie fiind deja necesară. Cum ai lucrat în calitate de editor? Te-ai bazat exclusiv pe ceea ce ţi-a fost propus, sau ai solicitat anumitor autori poveşti scrise anume pentru această antologie?

OC: Toate poveştile au fost solicitate special pentru această antologie, unor autori în talentul cărora aveam încredere deplină şi care au avut mână liberă, cu condiţia de a respecta canoanele goticului (reamintite de mine, pe scurt, în invitaţie, şi discutate şi concret, pe text, în etapa destinată redactării antologiei). Am avut norocul şi cinstea să lucrez cu profesionişti, astfel încât scopul proiectului, consider eu (şi se pare că la fel consideră şi destui cititori) a fost atins: avem în literatura română o antologie care conţine douăsprezece poveşti nu doar gotice, ci şi memorabile.

HNU: O altă experienţă a ta în calitate de editor a fost (este?) revista Dublu Tăiş, publicată în format electronic. Vorbeşte-mi despre aceasta.

OC: Dublu tăiş este un proiect iniţiat şi demarat de mine (în calitate de consultant editorial şi autor) şi de Ciprian Mitoceanu (editor, autor), cu participarea Cătălinei Fometici (ilustrator, autor) şi a lui Lucian Mustaţă (redactor, tehnoredactor). Numerele apărute sunt disponibile pentru achiziţie pe elefant.ro şi pe amazon.com şi conţin povestiri şi nuvelete fantastice, recomandat a fi citite vineri noaptea (pentru atmosferă). În Casa corăbierului (Ciprian Mitoceanu) întâlnim un scriitor straniu, care trăieşte într-o casă în formă de corabie. În Spiriduşii albi (Oliviu Crâznic) trei adolescenţi (doi băieţi şi o fată) trăiesc o experienţă supranaturală şi cutremurătoare, în drumul lor spre maturitate. Lenore Arras (Oliviu Crâznic) spune povestea unui răzbunător rănit care străbate o trecătoare îngheţată şi a unei fete cu un trandafir galben în păr, adormită sub ninsoare. Chipul întunecat al visului (Cătălina Fometici) aduce în prim-plan o vânătoare medievală, o legendă cu lupi şi o atmosferă de basm negru, plină de senzualitate şi mister. În Pivniţele Palatului Charron (Oliviu Crâznic) reîntâlnim câteva personaje din …Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul, în vreme ce credinţa, onoarea şi prietenia înfruntă testul final în pivniţele unui adept al demonolatrului Conrad Lorenz. În pădure (Ciprian Mitoceanu) este povestea unei familii, a unei cabane, a unui adevăr îngrozitor şi a unui sacrificiu asemenea. Din punctul meu de vedere, rezultatele proiectului sunt satisfăcătoare, revista se vinde constant. Când – şi dacă – timpul ne-o va permite, vom pregăti şi numere noi.

HNU: Ai făcut pasul şi peste hotare, ai publicat proză şi articole în reviste din străinătate. E greu sau nu să îţi vezi scrierile traduse, în ziua de azi, cînd limba ta de baştină este româna? Va avea romanul tău o carieră internaţională? Ce ne poţi dezvălui în acest sens?

OC: Momentan am doar texte de analiză literară apărute peste hotare, dar mi-au fost acceptate pentru publicare în străinătate şi poezii, şi proză (de exemplu, varianta engleză a povestirii steampunk Ultima clepsidră a fost anunţată ca urmând să apară în Antologia SF-ului European 2014; le mulţumesc pe această cale celor doi coordonatori ai antologiei, Cristian Tamaş şi Roberto Mendes, sunt onorat), însă acestea nu au apărut încă. Ca şi în România, este dificil să publici în condiţii rezonabile şi e uşor să publici în condiţii neprofesioniste; e dificil să apari în publicaţii de prestigiu, mult mai uşor să apari în publicaţii oarecare etc. Cât despre carierea internaţională a Coşmarului, cred în aceasta: au existat semnale de interes din Italia şi, mai recent, din Franţa. Dar, pentru a reuşi, ar trebui să acord mai multă atenţie acestui aspect al carierei mele, îndată ce voi găsi timpul şi energia necesare.

HNU: Ai început să publici povestiri SF, space opera de fapt, iar universul ficţional care a început să se contureze e deosebit de promiţător. Ce va urma? Să aşteptăm o schimbare completă a macazului către SF?

OC: Nu, nici vorbă de schimbarea macazului. Space opera m-a fascinat mereu, iar una dintre primele mele povestiri, Mascarada învinşilor, deşi e o planetary romance, îşi are acţiunea plasată în universul amintit de tine (universul Ermengaarde Saga). Viitorul mă interesează la fel de mult cum mă interesează trecutul, de aceea am mai multe romane în lucru, de diverse facturi; inclusiv o continuare la Coşmar, intitulată Cărarea neagră.

HNU: Science fiction, fantastic, steampunk… Ai scris în toate aceste subgenuri, eşti familiarizat cu ceea ce se scrie la noi în această arie. Să presupunem că ai avea posibilitatea să hotărăşti tu ce anume am putea exporta. Care ar fi autorii pe care îi consideri „universali” din F&SF-ul românesc?

OC: Pentru un export reuşit, ar fi necesară o promovare adecvată. Cu o promovare adecvată poţi exporta orice, pentru că poţi vinde orice – după cum o dovedeşte succesul obţinut pe piaţa internaţională de numeroase cărţi cu adevărat slabe, ca să nu folosesc un cuvânt mai dur. Revenind la întrebarea ta, consider că mulţi dintre ai noştri scriu comparabil cu autorii străini contemporani (sau, în unele cazuri, mai bine decât aceştia şi comparabil cu clasicii): Roxana Brînceanu, Marian Coman, Sebastian A. Corn, Ştefana Cristina Czeller, Dan Doboş, Ioana Cătălina Dorojan, Cătălina Fometici, Ona Frantz, Costi Gurgu, Florentin Haidamac, Michael Haulică, George Lazăr, Şerban Andrei Mazilu, Ana-Veronica Mircea, Ciprian Mitoceanu, Mircea Opriţă, Florin Pîtea, Liviu Radu, Laura Sorin, Liviu Surugiu, Marian Truţă, Dănuţ Ungureanu, Ioana Vişan, Karina M. Vlad, Eugen Cadaru. Lista nu este exhaustivă.

HNU: La ce lucrezi acum? Ce anume ar trebui să caute cititorii în librării sub semnătura ta şi, mai ales, cînd?

OC: O întrebare dificilă – nu am reuşit, în ultimul timp, să îmi îndeplinesc planurile propuse. Când? Nu am nici cea mai vagă idee. Ce anume? Probabil nuvela/miniromanul „space opera” Imperiul minciunilor, povestirea SF Camlaan Unu şi studiul Fantasticul delimitat.

interviu realizat în septembrie 2014 şi apărut în Argos nr.9 / 2014

Anunțuri

Roxana Brînceanu: Scrisul a venit de la sine

rbNăscută la 18 iunie 1969 la Craiova, Roxana Brînceanu a absolvit Facultatea de Electromecanică în 1992 şi Facultatea de Ştiinţe Economice în 1997 (ambele la Craiova). În prezent lcrează ca economist în Bucureşti. A debutat în revista Lumi Virtuale (nr.42-43 / 2003) cu povestirea „Colecţionarul de îngeri”. Ulterior, povestirile i-au apărut în numeroase antologii şi periodice, iar una dintre acestea a fost tradusă în Japonia. A tradus romane de Orson Scott Card, Richard Morgan, Iain Banks, Philip K. Dick, Stephen Donaldson etc. Debutul editorial s-a produs în 2005, cu romanul Sharia (Tritonic; ediţia a II-a la Millennium, în 2015). În mai 2014 a publicat Nuanţe de întuneric, în seria Novella de la Millennium (ediţia a II-a, adăugită, a apărut în 2016).

Horia Nicola Ursu: Cînd ai început să citeşti science fiction şi cum anume ai ajuns să scrii acest gen de literatură?

Roxana Brînceanu: Cred că am început să citesc science fiction atunci cînd am început în general să citesc. Nu mi s-a impus niciodată ce trebuie să citesc şi ce nu, şi printre aventurile citite în copilărie multe se desfăşurau pe alte planete, în viitor sau în locuri fantastice. Scrisul a venit de la sine – nevoia de a-mi inventa propriile lumi, propriile aventuri. Dar pînă la a scrie ceva publicabil drumul a fost destul de lung… „Ieşirea în lume” o datorez internetului, un mediu care oferă multă libertate atît pentru citit cît şi pentru publicat.

HNU: Eşti îndeajuns de parcimonioasă în ceea ce priveşte textele pe care le publici. Scrii puţin sau doar publici puţin? Cum se desfăşoară procesul de scriere pentru tine? Ai tabieturi legate de scris?

RB: În ultima vreme din păcate scriu puţin. În perioada în care m-am ocupat de tradus nu am scris aproape deloc şi asta se simte. Poate restrîngînd activitatea de traducător să obţin timp şi minte liberă ca să scriu mai mult, pentru că ţin mai mult să scriu decît să traduc.

Nu am tabieturi speciale, scriu oarecum instinctiv, dacă am ceva în minte sau pe suflet pun pe hîrtie – de multe ori dintr-o bucată, dar nu e o regulă – iar corecturile şi modificările ulterioare sunt mai mult de formă şi estetică decît de fond. Probabil de asta nici nu reuşesc să scriu romane sau texte mai lungi.

HNU: După cîteva povestiri publicate în publicaţiile – puţine! – ale vremii, ai debutat în iarna lui 2005 cu un roman SF apreciat deopotrivă de cititori şi de critici, un roman care înfăţişează o lume foarte bine închegată, Sharia. Care a fost geneza acestui roman? Şi cum a ajuns el să fie publicat?

RB: Sharia reprezintă excepţia la textele mele scurte şi evident a început cu o poveste şi a ajuns să fie cu totul altceva. Aş putea spune că a pornit de la un trotuar spart de lăstarii unui copac tăiat. Sau de la „come as you are, as I want you to be”. A devenit o lume cu propriile reguli. Şi a ajuns să fie publicat aşa cum se întîmplă toate lucrurile bune din viaţă: cu simpla decizie „Hai s-o facem!”

HNU: Ai lăsat deschise porţi pentru posibile urmări, în Sharia. Vor exista acestea? A fost o decizie deliberată?

RB: Întrucît nimic nu se termină definitiv (pînă şi în scenariile de sfîrşit de lume există supravieţuitori care să continue povestea!), şi întîmplările din Sharia pot avea urmări. Nu m-am gîndit în mod special la asta, dar, cum spuneai, lumea e închegată şi în ea se pot petrece multe alte aventuri, cu sau fără legătură cu cele din primul roman. Probabil vor exista şi alte poveşti în aceeaşi lume, dar deocamdată nu ştiu cînd şi în ce formă.

ShariaGraphicRB

HNU: Ai publicat de curînd un nou volum, o nuvelă mai exact: Nuanţe de întuneric. Acţiunea acesteia se desfăşoară în lumea Restauratorilor (în care ai mai situat şi povestea din antologia Scornelile Moşului SF), iar recuzita ţine de space opera. Mai ai planuri pentru personajele acestei nuvele? Vom citi vreodată un roman situat în acest univers?

RB: În final orice iubitor de SF se simte bine printre nave spaţiale şi extratereştri, prin urmare era inevitabil să revin la space opera! Prima poveste cu Restauratori a fost destul de bine primită, am mai scris o nuvelă despre ei şi prietenii lor, apoi această nuvelă a devenit un volum independent, ceea ce mă bucură mult pentru că e o poveste care mi-e foarte dragă. Lumea respectivă am conceput-o oarecum complexă, cu posibile unghiuri de vedere diferite şi conflicte, cu personaje aduse împreună mai mult de întîmplare decît de vreun destin, deci probabil ceea ce va urma nu va fi un roman ci o serie de povestiri mai scurte care să abordeze puncte de vedere diverse.

HNU: Scrii în principal science fiction, dar ai făcut cîte-un pas şi înspre fantastic (exemplul care-mi vine în minte e povestea din antologia lui Mircea Pricăjan, Zombii. Cartea morţilor-vii). Cum abordezi fiecare dintre aceste genuri?

RB: Nu am o problemă cu alte genuri, poate să-mi reuşească ceva sau nu în funcţie de inspiraţia de moment.

Cartea morţilor-vii a însemnat şi pentru mine un experiment, nu mai scrisesem niciodată horror şi nici nu eram prea familiarizată cu zombii. Dar mă bucur că am făcut-o, deşi mi s-ar putea reproşa că am scris o poveste despre zombi fără zombi! M-a inspirat amintirea unei poveşti de groază citite în copilărie, care chiar m-a îngrozit, şi în care nu se petrecea nimic oribil, dar ţi se zbîrlea părul doar imaginîndu-ţi ce avea să urmeze.

HNU: Una dintre povestirile tale a fost publicată într-o antologie din Japonia. Ai planuri pentru cucerirea cititorilor din străinătate?

RB: Nu neapărat, dar sigur nu voi refuza nici o ofertă în sensul ăsta! Nu fac parte dintre cei care consideră „străinătatea” o paradă de cîini cu covrigi în coadă. Un cititor este un cititor, indiferent de ţara în care locuieşte. Dacă pot cuceri cititorii români e bine. Dacă cititorilor japonezi le-a plăcut povestea mea, e tot bine. Atîta timp cît există cititori care să se lase cuceriţi de ceea ce scriu eu, e foarte bine!

HNU: Rămînînd la acest subiect: dintre autorii români de gen, presupunînd că ai avea de alcătuit o antologie „pentru export”, pe cine ai alege?

RB: Nu ştiu dacă aş alege după numele autorului, ci mai degrabă după text. Un „one hit wonder” merită promovat la fel ca o povestire a unui autor recunoscut.

HNU: Eşti de profesie economist, dar cea de-a doua „meserie” a ta e aceea de traducător. Printre scrierile celor pe care i-ai transpus în româneşte se numără Nicola Griffith, Richard Morgan, Orson Scott Card, Iain M. Banks. Care a fost cea mai dificilă traducere? Şi de care te leagă cele mai plăcute amintiri?

RB: Există „dificil” din punct de vedere al traducerii în sine (limbaj, cuvinte care pun dificultăţi, argou) şi „dificil” din punct de vedere al relaţiei cu textul. Deşi uşor de tradus, Umbrele lui Orson Scott Card m-au obosit pentru că sunt patru romane pline de politică, iar eu nu am nici un fel de afinitate cu manipulările politice. Mi-a plăcut în schimb imaginaţia bogată a lui Banks (Consider Phlebas), respectul pentru matematică din Ultima teoremă (Arthur C. Clarke & Frederik Pohl) şi viziunea lui Richard Morgan asupra sufletului uman.

HNU: La ce lucrezi acum (în calitate de autor, dar şi de traducător)?

RB: Momentan nu am un „proiect în derulare” (mi se pare că sună cam a limbaj de lemn, dar cred că putem folosi termenul). Intenţionez să scriu cîteva povestiri, poate să transform un text mai vechi în roman sau nuvelă, probabil anul viitor voi reveni la tradus Richard Morgan dacă editura îl mai vrea. Şi mai ales intenţionez să trăiesc, ceea ce este destul de solicitant!

interviu realizat în iunie 2014 şi apărut în Argos nr.8 / 2014

Călăraşi, mon amour: file de jurnal (3)

laurentiu_turcu

Laurenţiu Turcu, 1998.

Iată şi ultimul fragment de jurnal de la Călăraşi. Recitindu-l, am avut în faţă tot timpul figura lui Laurenţiu Turcu. Val Antim, aşa-l ştiau sefiştii. Atunci, în Gara de Nord, a fost ultima oară cînd ne-am văzut. Ne-am mai auzit la telefon, ne-am scris, dar de văzut, atunci a fost ultima oară.

Mi-l amintesc în noaptea aia de sîmbătă spre duminică de la Călăraşi, cu fesul pe cap şi perna în braţe, bîntuind prin internat în căutarea unei camere în care să fie destul de linişte ca să poată dormi, după ce Ona îl găsise dormind în picioare pe hol, rezemat de perete, fiindcă Andi Valachi ocupase camera pe care-o împărţeau, dedîndu-se unor activităţi interzise copiilor sub optsprezece ani împreună cu o jună sefistă… Mi-l amintesc, zîmbind obosit, în cafeneaua italiană, în vreme ce-mi explica pasionat care-i diferenţa dintre o cafea bună şi una proastă. Îmi amintesc cum m-a strîns de braţ atunci cînd Jean-Paul II ne-a zîmbit şi ne-a făcut cu mîna. Mi-l amintesc mîngîind coperta unei cărţi în franceză, în biroul lui Ion Hobana… Şi iar mi se face dor de el. Între timp s-a dus şi maestrul Hobana. A murit şi Niky Drăghici. Şi Ghido. Şi Liviu Radu.

Duminică, 9 mai 1999

Dimineaţă ne trezim şi mai greu decît în ziua precedentă. Sîntem ultimii la masă şi fetele (Ana Maria Negrilă, Ona şi Anca Amuzescu) n-au nici un chef să se întoarcă în centru, în sala de festivităţi. O pornim în galop, împreună cu Gheo, nerăbdători să aflăm cine au fost premianţii. Ajungem la timp; ceilalţi sînt deja plictisiţi de atîta aşteptare. Se pare că tartorul nostru, domnul Drăghici, întîrzie cu diplomele. Vizavi, pe treptele unei clădiri cu alură oficială, are loc un spectacol al tinerelor talente în muzica populară. Spectatori puţini (grosul era ascuns după un gard viu, aveam să constat ceva mai tîrziu). Mă amuz împreună cu Radu Aldulescu, detectînd un iz de Cîntarea României. Discutăm despre Spinrad, un autor care i-a deschis lui Aldulescu apetitul pentru science fiction. Sesizasem, de altfel, o afinitate între stilurile celor doi, atît de asemănători în scriitură şi, totuşi, în chip paradoxal, atît de diferiţi tematic. Ar fi interesant un studiu comparativ al scrierilor lor, îmi spun, exact cînd Niky Drăghici îşi face apariţia, salutat cu aplauze de cei ce-l aşteptam.

Premiile sînt anunţate de Dan-Silviu Boerescu. Ierarhia reflectă fidel gusturile criticului de la Art Panorama: la secţiunea eseu, Ovidiu Petcu, premiul trei, premiul doi nu se acordă, iar premiul întîi e adjudecat de Jean-Lorin Sterian, pentru un text bizar, intitulat „O povestire de Kafka scrisă de Jean-Lorin Sterian”. La proză: cîteva menţiuni (între care una îi revine tot lui Sterian, pentru un text trimis sub pseudonim), un premiu special acordat de Editura Dacia lui Laurenţiu Turcu (Val Antim) pentru proza „Egonautul”, ce urmează a fi cuprinsă în volumul Lumile lui Unu, pe care-l pregăteşte la aceeaşi editură, iar premiul trei e adjudecat de Gheo, pentru povestirea „Darul de Crăciun”. De aici începe cascada: tinerii ambiţioşi de aseară (care încă nu s-au hotărît cum se va numi grupul lor) rad tot ce se poate. Ana-Maria Negrilă şi Bogdan Tudor Bucheru, premiul doi, ex-aequo, Florin Pîtea, premiul întîi, iar marele premiu, Costi Gurgu. Ca niciodată, acum premiile au fost cu adevărat consistente: premiul trei, cinci sute de mii de lei, premiul doi, şapte sute cincizeci de mii, premiul întîi, un milion, iar marele premiu, două milioane. Organizatorul, Nicolae Drăghici, nu scapă nici el nepremiat. Boerescu îi conferă o diplomă superbă, însoţită de veşnica recunoştinţă a scriitorilor împătimiţi de pescuit. Haz general.

Mironov, rămas peste noapte în mijlocul nostru, al plebei, se arată entuziasmat de calitatea participării şi organizării, şi-i propune lui Drăghici să organizeze un RomCon. Drăghici plusează, sugerînd chiar un Eurocon, anul viitor. N-ar fi rău! Îmi trece prin minte o denumire „sefistică” pentru întîlnirea asta: Boerescon. Să fiu al naibii dacă nu sună bine!

Cu regrete, ne despărţim de Călăraşi, promiţînd să revenim, dac-om mai fi vreodată chemaţi. Pe drumul de întoarcere, în autobuz, aţipesc. Ne despărţim în pripă de restul trupei şi coborîm în Obor, împreună cu Laurenţiu, Ona, Florin Pîtea, Gheo, Merişca şi Liviu Radu. Gheo şi Merişca se reped către gară: au biletele luate şi doar o jumătate de oră pînă la plecarea trenului. Florin, Liviu şi Ona se duc şi ei la casele lor.

Eu şi Laurenţiu, care mai avem cîteva ore bune pînă la plecare, rămînem împreună, să flanăm niţel pe bulevardele capitalei, invadată de credincioşii veniţi să-l întîlnească pe Suveranul Pontif. Ne cumpărăm biletele şi ne întremăm cu cîte două porţii de cafea excelentă, la un local italienesc ştiut de Laurenţiu. Deşi ne e o lene soră cu somnul, pornim totuşi către centru, hotărîţi să-i facem o vizită de curtoazie lui Ion Hobana. Bulevardul Magheru e înţesat de poliţişti şi curioşi. Intrăm la Dalles şi ne pierdem printre cărţi, pînă cînd sîntem alungaţi politicos: ora închiderii! Ieşim tocmai la timp pentru ca, traversînd o stradă largă şi pustie, păzită de un poliţist, să fim surprinşi de trecerea papamobilului. Sîntem doar noi doi şi poliţistul în dreptul vehiculului cu geamuri blindate, cînd Sfîntul Părinte, cu oboseala unui mileniu întipărită pe chip, se întoarce spre noi, ne zîmbeşte şi ne face cu mîna. Îi răspundem, uimiţi şi entuziasmaţi. S-a dus!

Urcăm la Ion Hobana – gazdă perfectă, ca de obicei: dulceaţă şi apă rece – surescitaţi de neaşteptata întîlnire. Povestim despre cărţi, facem planuri de viitor şi, furaţi de farmecul amfitrionului, uităm c-a trecut timpul. Ne cerem scuze şi pornim în goană. Metrourile sînt ticsite de credincioşi, la gară e o înghesuială de nedescris, dar apuc totuşi să urc în tren, după un slalom nebunesc printre călătorii de pe peron. Laurenţiu pleacă, porneşte şi trenul. Adorm repede şi dorm buştean, pentru întîia oară după patru zile extrem de pline,

articol apărut iniţial în Avertisment din Nord-Vest, iunie 1999

Călăraşi, mon amour: file de jurnal (2)

Relatarea post-factum de la „Boerescon”-ul de Călăraşi continuă. Recitind rîndurile astea, îmi dau seama cît de importantă a fost pentru mine manifestarea de la Călăraşi: a fost pentru prima oară cînd am stat de vorbă, faţă în faţă, cu mulţi dintre cei cu care, deşi îmi erau deja prieteni virtuali, nu apucasem să mă întîlnesc vreodată. Cu Dodo Niţă, de pildă. Şi cu Michael Haulică şi Ona Frantz, oamenii fără de care n-aş putea să îmi concep existenţa la ora actuală.

Sîmbătă, 8 mai 1999

Primul lucru, dis-de-dimineaţă: un mic-dejun prelungit, în compania lui Radu Aldulescu, Jean-Lorin Sterian, Bogdan Bucheru şi Radu Pavel Gheo. Lumea are ochii mici, ca după o noapte scurtă. Cu greu, ne lăsăm duşi din sala de mese a pensiunii şi ne tîrîm picioarele către sala de şedinţe (superbă!) a Consiliului Judeţean, unde se vor desfăşura discuţiile şi în continuare.

În programul dimineţii, lansări de carte şi prezentări ale editurilor. Sala, spre surprinderea mea, e plină ochi de pasionaţi locali şi intelectuali curioşi. Deschid seria prezentărilor, la rugămintea lui Dan Silviu Boerescu, lansînd în lume, pentru întîia oară, cărţile colecţiei Imago de la Editura Dacia: Trip-tic de Liviu Radu, Sfîşierea de Ona Frantz, Animalul de beton de Roberto R. Grant. Citesc interes pe faţa celor prezenţi, ceea ce mi se pare încurajator.

 

Mă urmează o domnişoară drăguţă de la Nemira, care înfăţişează cititorilor ultimele titluri apărute la ei: Ucigaşii de timp de Gerard Klein, Arena de Robert Sheckley, reeditarea Dune în ediţie de pseudo-lux şi un space-opera minor intitulat Pilotul galactic. Autori români, mai mulţi ca oricînd, mai valoroşi decît în orice altă reuniune de acest fel, stau gata să-şi lanseze cărţile: Andrei Valachi, dur şi pur, ca întotdeauna, spune lucrurilor pe nume. Şi-a publicat cartea în propria regie, fără să se sinchisească de reguli şi canoane. Sheila, cartea lui, e tare de tot, atît ca aspect, cît şi ca sumar, iar fanii prezenţi îl asaltează (îndeosebi doamnele şi domnişoarele). Radu Pavel Gheo îl elogiază fără sfială, pe bună dreptate. Ovidiu Petcu lansează un „abecedar SF” intitulat Chipul Pămîntului. Oameni în spaţiu. După şaptesprezece ani, debutează în sfîrşit, reparînd, chiar dacă tardiv, o mare nedreptate. Lucian Merişca a fost cel mai norocos dintre autorii prezenţi: două volume are în faţă, apărute în ultimele şase luni. Ambele strîng între coperte povestirile publicate de-a lungul celor aproximativ douăzeci de ani, de cînd scrie: Aventuri în Exterrior la Editura Dealer şi Deratizare, la Institutul European. Tot la Institutul European a publicat şi Michael Haulică un volum de povestiri extraordinar, Madia Mangalena.

Mike îşi face o intrare triumfală în sală, exact cînd Dan-Silviu Boerescu îi menţiona numele. E primit cu urale. Dodo Niţă, sosit de la Craiova tot azi-dimineaţă, prezintă ultimele realizări ale grupării oltenilor: fanzinul Bedefic ce conţine o proză în amalgam cu o bandă desenată, semnată de Viorel Pîrligras. Un experiment interesant. De asemenea, primul număr al Constelaţiei Orion, o publicaţie ce se încăpăţînează să supravieţuiască, cu proze şi benzi desenate (domeniul forte al craiovenilor) semnate de Valentin Iordache, Victor Martin, regretatul Radu Honga, Dodo însuşi şi, nelipsit, Viorel Pîrligras. Alexandru Mironov nu scapă ocazia să împungă mainstream-ul şi să-şi facă propagandă pentru emisiunea Lumea de mîine pe care o realizează la TVR 1. Se lasă cu autografe, schimburi de cărţi între autori şi, în gînd, îmi înjur proasta inspiraţie de a nu fi adus mai multe cărţi cu mine.

Lucian Băbeanu şi Mironov ne smulg de la bufetul suedez – somptuos! – pregătit de gazde în sala mare a Inspectoratului pentru Cultură, ducîndu-ne pe malul apei, vizavi de sculptura vaginoidă – mi-am amintit, se numeşte Maşina de tocat vise – pentru a ne intervieva. George Cuşnarencu, Niky Drăghici şi Dan Silviu sînt degajaţi şi fireşti. Ona e timidă şi total necomercială, fiind emoţionată la culme, Liviu sobru şi hîtru totodată, iar eu niţel cam nervos. Turui rapid o poezie întoarsă în minte pe toate feţele, şi răsuflu uşurat atunci cînd Mironov îl ia la întrebări pe Ovidiu Petcu. Ne relaxăm cu toţii la o bere, pe o terasă umbroasă, şi am ocazia să stau mai pe îndelete de poveşti cu Mironov, ajungînd la concluzia că, în ciuda păcatelor sale, omul e un domn. Mironov şi echipa lui pleacă să filmeze un grup de copii, iar noi, ceilalţi, ne mai petrecem o oră pe terasă, în aşteptarea începerii programului de după-amiază.

După-amiaza e marcată de căldura moleşitoare de afară. Lumea e mai apatică decît de obicei, dar comunicarea lui Florin Pîtea, referitoare la intertextul postmodern al romanului lui Thomas Pynchon, V, e întreruptă cînd şi cînd, de şoaptele unora dintre participanţi. Florin le retează scurt, săgetîndu-i cu privirea pe turbulenţi (inclusiv pe Dan-Silviu Boerescu şi George Cuşnarencu!). Se simte experienţa de la catedră. Să fiu sincer, nu cred că mi-ar face plăcere să fiu unul dintre studenţii lui Florin Pîtea! De liniştea instituită de el profită Radu Pavel Gheo, care îşi expune, concis şi limpede, crezul exprimat în numeroase rînduri şi în scris: SF-ul nu există ca atare, ci doar ca o parte indivizibilă a literaturii pur şi simplu; iar dacă există, atunci e cu totul lipsit de valoare. De aici se naşte o polemică virulentă, dar absolut cordială, cu Liviu Radu. Ca autor, Liviu se înscrie întru totul în ceea ce Gheo defineşte drept o componentă a mainstream-ului. Afirmaţiile sale teoretice sînt însă exact opuse. Un paradox, unul dintre numeroasele paradoxuri ale acestui mic univers al literaturii SF…

Practic, s-a discutat enorm pe marginea unui subiect mult prea intens dezbătut anterior, fără a se ajunge la o concluzie limpede. Spre deosebire însă de alte manifestări similare, de astă dată polemica a beneficiat de un arbitraj profesionist, venit dinspre curentul principal al literaturii.

Îl conduc la gară pe Dodo Niţă, a cărui vizită-fulger se încheie la fel de intempestiv precum a început. Înainte de plecarea trenului, apucăm să ne punem de acord asupra unor schimburi de cărţi (pasiunea mea) contra benzi desenate (pasiunea lui). De-ar fi fost doar întîlnirea asta, şi drumul pînă la Călăraşi n-ar fi fost zadarnic.

Seara, o masă bogată, prelungită, pe bisericuţe, în interminabile discuţii. Paul Dugneanu, Liviu Radu, Dan-Silviu Boerescu şi Mihail Grămescu s-au retras pentru a delibera asupra povestirilor şi eseurilor prezentate la concurs. Un grup de tineri autori bucureşteni mă încolţesc, pentru a-mi propune, în calitatea mea de editor, un experiment literar interesant. Proiectul lor mă entuziasmează şi mă arăt gata să-l sprijin, dacă rezultatul va fi pe măsura intenţiilor. Din nou, ne culcăm la ivirea zorilor, după un pachet şi jumătate de ţigări fumate pe sec şi interminabile pălăvrăgeli cu Gheo şi cu Ona Frantz, care l-au determinat pe Laurenţiu Turcu să se refugieze cotropit de somn, într-o altă cameră.

articol apărut iniţial în Avertisment din Nord-Vest, mai 1999

Călăraşi, mon amour: file de jurnal (1)

În mai 1999, în plină „secetă” de evenimente şi publicaţii dedicate iubitorilor de F&SF, Dan-Silviu Boerescu (care conducea la vremea respectivă revista ArtPanorama, dar şi Playboy-ul românesc) a organizat la Călăraşi, în colaborare cu Inspectoratul pentru Cultură local, un colocviu intitulat „Dincolo şi dincoace de mainstream”, la care au fost invitaţi toţi cei care aveau, la vremea respectivă, un cuvînt de spus în ceea ce priveşte F&SF-ul: scriitori, editori, realizatori de emisiuni radio şi TV, autori de benzi desenate, dar şi o serie de autori şi critici literari din afara fenomenului. A fost, după (şi pentru) multă vreme, cea mai apropiată întîmplare de anvergura unei convenţii naţionale. Însemnările din aceste file de jurnal sînt o cronică (categoric subiectivă) a acelor zile petrecute la malul Dunării. Ele au fost publicate în serial în săptămînalul Avertisment din Nord-Vest, unde susţineam pe atunci o rubrică despre genurile F&SF.

Miercuri, 5 mai 1999

Pornesc spre Bucureşti cu mintea vîjîindu-mi de gînduri. Imaginarul românesc are multe de aşteptat de la această manifestare organizată sub patronajul unui Inspectorat Judeţean pentru Cultură. E pentru întîia oară, poate, cînd structurile reprezentative ale culturii oficiale iau în atenţie un gen literar novator, dar pînă de curînd ignorat sau chiar dispreţuit de establishmentul marii literaturi. Dan Silviu Boerescu şi Nicolae-Ştefan Drăghici îşi asumă riscul ridicolului, luînd în serios ceea ce neofitul consideră drept „acele povestiri cu roboţi cu voce hîrîită, farfurii zburătoare, savanţi nebuni, morţi-vii şi vampiri însetaţi de sînge, bune pentru copii sau pentru nevropaţi”. Mă aşteaptă o zi cumplită în Bucureşti, cu hoinăreli pe la edituri şi o mulţime de întîlniri de rezolvat. Adorm, legănat de zgîlţîitul monoton al roţilor de tren.

Joi, 6 mai 1999

O zi de alergătură prin Bucureşti, de la o editură la alta. La Nemira, Vlad T. Popescu, director la Nemira Media şi prozator debutat în 1998 cu volumul Vrăjitoarele grase nu sînt arse pe rug, mă pune la curent cu cîteva amănunte referitoare la colocviul de pe malul Dunării. La RAO, aflu că se pregăteşte pentru Tîrgul de carte din iunie o surpriză de proporţii: Lord of the Rings de J.R.R. Tolkien, asezonat cu un nou roman din seria X-Files: Ascensiunea şi un prim volum al Cronicilor din Blackstone de John Saul, autorul-vedetă al editurii RAO. Bogdan Ficeac îmi dă discheta conţinînd prozele viitorului său volum de la Dacia, Noaptea fantasmelor. În sfîrşit, îl zăresc în treacăt pe Adi Bănuţă, cu care nu mă văzusem de cel puţin doi ani.

Liviu Radu nu vrea nici în ruptul capului să mă lase să dorm în alte părţi şi mă întîmpină cu un ospăţ sardanapalic, conţinînd o mulţime de delicatese: icre de Manciuria, heringi afumaţi, calmari, o serie de salate trăznitor de bune şi un grătar cît un capac de WC, prăjit la fix. Başca, vreo patru feluri de prăjituri, şi un vin de Panciu clasa întîi, numai bun pentru digestie. Stăm de vorbă pînă pe la vreo trei noaptea, iar eu mă gîndesc, cu groază şi încîntare, că asta-mi va fi soarta şi în următoarele trei zile: să dorm pe apucate şi să discut cu o mulţime de prieteni.

Vineri, 7 mai 1999

Teama noastră nu se confirmă: deşi mai sînt doar cîteva ore pînă la începerea vizitei papale, circulaţia e normală, fără ambuteiaje cauzate de devierile anunţate. În faţa muzeului s-au strîns deja o mulţime dintre participanţi. Îi regăsesc cu bucurie pe Val Antim, Lucian Merişca, Andrei Valachi, Florin Pîtea, Costi Gurgu – revenit de curînd de la Londra –, Gyuri Győrfy, Dan Pavelescu şi Radu Pavel Gheo, mă bucur să-i întîlnesc, pentru întîia oară, pe Ona Frantz, Marian Coman, Dan Popescu. Roberto R. Grant, alter-ego-ul lui Voicu Bugariu, ne-a făcut figura: n-a venit. A venit, în schimb, Ana-Maria Negrilă. Dan Silviu Boerescu e flancat de George Cuşnarencu, redactorul-şef de la Magazin, şi de criticul Paul Dugneanu. Îl zăresc, la urcarea în autocar, pe Radu Aldulescu. Se anunţă îmbarcarea. Voicu tot n-a venit. Păcat! Drumul cu autocarul e un preludiu al discuţiilor de după-amiază.

Călăraşiul e un oraş mic şi cochet, cu case vechi şi, în centru, un imens edificiu pe jumătate terminat, moştenire a Epocii de Aur. Gazda noastră, Niky Drăghici, e un bărbos jovial şi simpatic, cu care mă împrietenesc din prima clipă. Inspectoratul Judeţean pentru Cultură, instituţia pe care o conduce, o duce mult mai bine decît perechea sa din Sătmar; pe-aici, sponsorii sînt mai darnici: numai anul trecut, Drăghici a reuşit să le stoarcă vreo două miliarde de lei.

Înaintea dezbaterilor programate pentru după-amiază, dăm o raită prin oraş. Apuc să mă împac cu Ştefan Ghidoveanu, lămurindu-ne, o dată pentru totdeauna, că diferendele noastre au pornit dintr-o neînţelegere, la care eu am adăugat nişte aprehensiuni nejustificate, iar el o doză serioasă de temperament năvalnic. Răsuflu uşurat.

92328_articol

Dan-Silviu Boerescu în 1999

Mihail Grămescu citeşte o comunicare lungă cît o zi de post, în care înşiră de-a valma nume din domeniul literaturii de toate felurile. Mihai Dan Pavelescu – niţel abţiguit? – se plictiseşte şi face scandal. E un prim semn al revenirii în matricea balcanică. Urmează Liviu Radu, cu o comunicare interesantă, a cărei receptare e grevată însă de forfota participanţilor, dornici de-o pauză după polologhia lui Mihail. În sfîrşit, se încing discuţiile, aprinse deîndată ce George Cuşnarencu declară, senin, că nu ştiuse pînă acum că el scrie proză mainstream, ci pur şi simplu proză. Sefiştii se cantonează cu încăpăţînare în ghettou, ţin cu dinţii de el. Cuşnarencu face o alăturare nefericită într-o enumerare, punînd alături telenovela şi sefeul, Pavelescu se înfurie şi mai tare şi iese din sală. Paul Dugneanu, deşi privitor din afară al fenomenului imaginarului, enunţă o serie de observaţii pertinente. Dan Silviu Boerescu e vizibil încîntat de conflictele pe care le-a provocat dezbaterea. Se amuză machiavelic şi, într-un tîrziu, propune să lăsăm şi pe-a doua zi nişte sămînţă de scandal.

Ne plimbăm pe malul Dunării – mă rog, al braţului Borcea. Apa e mare, ne spune DSB-ul, ce-a trecut destul de des în ultima vreme pe aici, căci e mare pescar. Niky Drăghici ne prezintă sculpturile moderne realizate din metale recuperate de la Combinat: un imens reactor cu aparenţă intravaginală, un falus înalt de vreo zece metri, botezat pompos „Aspiraţie către înalt” sau cam aşa ceva, pe care Valachi se repede să se caţere, teribilist ca întotdeauna. Mă duce gîndul la sculptura abstractă a lui Radu Ciobanu, din faţa sediului RomTelecom din Sătmar, dispărută acum vreo trei săptămîni.

După cină, discuţiile amicale se prelungesc pînă pe la vreo trei şi jumătate. Între convivi, părintele protopop, un interlocutor sclipitor, deschis la minte, mare amator de literatură. Pe la trei şi un sfert cedez şi, după un duş rece, mă culc înfrigurat.

articol apărut iniţial în Avertisment din Nord-Vest, mai-iunie 1999

Ioana Vişan: Întotdeauna m-a fascinat viitorul

38-mf_image2Astăzi, Ioana Vişan ar fi împlinit 39 de ani, dacă n-am fi pierdut-o atît de tragic în septembrie anul trecut. În amintirea unei autoare extraordinar de talentate şi a unei prietene dragi, am decis să reiau azi acest interviu realizat în urmă cu aproape patru ani, pentru Argos.

Ioana Vişan (1978-2016) a absolvit Facultatea de Informatică din cadrul Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi (2002). A debutat în revista Nautilus (nr.18/iulie 2008), cu povestirea „Îngheţul“, care i-a adus Premiul CititorSF pentru cea mai bună povestire românească a anului. A publicat proză în Nautilus, EgoPhobia, Gazeta SF, Argos, SRSFF, SFera Online, Suspans. Este prezentă în antologiile Dansînd pe Marte și alte povestiri fantastice (Millennium, 2009), Steampunk. A doua revoluţie (Millennium, 2011), Venus (Eagle, 2011), Cele 1001 de scorneli ale Moşului SF (Millennium, 2012), Dincolo de orizont, vol.1 (Millennium, 2015). În martie 2013 a publicat volumul de povestiri Efectul de nautil (Millennium) şi două luni mai târziu, la aceeaşi editură, nuvela Instincte umane (reeditată în decembrie 2016), iar în primăvara anului 2016 o a doua culegere de povestiri, Secvenţă de zbor.

Din 2011 a început să scrie şi în limba engleză. Debutul a fost reprezentat de o povestire publicată pe site-ul Every Day Fiction. A urmat apoi o contribuţie la antologia Evolution 2 (Evolved Publishing, 2012). În format electronic i-au apărut nuvela Human Instincts (2012), volumul de proză scurtă Blue Moon Café: Where Shifters Meet for Drinks (2012), seria Impaler’s Legacy (trei romane şi trei nuvele) seria Stolen Wings (două romane), seria de romane The Devil You Know (două volume), seria Broken People (două romane şi o nuvelă) şi seria de nuvele Law and Crucible.

Horia Nicola Ursu: Ai avut un an bun, dacă e să judecăm după numărul de titluri publicate. Cum reuşeşti să scrii în acest ritm? Ce anume te inspiră? Care-ţi sînt ritualurile secrete?

Ioana Vişan: Da, presupun că patru titluri în jumătate de an nu e rău. Să nu uităm însă că jumătate din materiale n-au fost scrise anul acesta. În realitate, ritmul meu este mai lent decât al altora. Ceea ce mă avantajează este constanţa. La 1000 de cuvinte pe zi, cinci zile pe săptămână, chiar dacă mai încet, până la urmă tot se adună câteva zeci de mii de cuvinte, suficient pentru un volum. Dacă aş putea, probabil că aş scrie mult mai mult, pentru că idei sunt. Nu e vorba de niciun ritual, pur şi simplu sunt nişte poveşti care se vor spuse.

H.N.U.: Science fiction (cu Instincte umane si Efectul de nautil) şi horror/dark fantasy (cu trilogia Impaler’s Legacy, apărută în format electronic). Ai vreo preferinţă pentru vreunul dintre aceste genuri în raport cu celalalt? Dacă da, de ce?

I.V.: Stăteam şi mă gândeam dacă seria The Impaler Legacy este chiar atât de dark. Horror sigur nu e. Sau poate că definiţiile noastre diferă puţin… Pentru mine, fantasy-ul este mai mult o formă de escapism. Când scriu fantasy, mă simt în vacanţă. Mda, se pare că am cam tras chiulul anul acesta. Nici o grijă, mă întorc la muncă în curând.

Science fiction-ul a fost şi a rămas de departe favoritul meu. Simt o mai mare responsabilitate şi presiune de a crea lucruri şi situaţii credibile atunci când scriu SF. Şi, pentru mine, pare mai real. Întotdeauna m-a fascinat viitorul.

H.N.U.: Scrii cu egală uşurinţă în engleză şi în limba maternă? Sau scrii mai întâi în română şi traduci după aceea?

I.V.: Scriu la fel de uşor, nu şi la fel de bine, dar pentru asta sunt beta reader-ii şi editorii, nu? Instincte umane am scris-o mai întâi în română, după care am tradus-o. Restul textelor au fost scrise direct în engleză. Erau destinate publicului vorbitor de limba engleză şi în felul acesta am câştigat timp.

H.N.U.: De ce ai ales să publici în regie proprie pe Amazon.com şi nu te-ai adresat unei edituri? Este acesta viitorul? Sau editurile vor avea un rol şi in viitor?

I.V.: Bineînţeles că editurile vor continua să fie importante, dar nu în aceeaşi măsură pentru toată lumea. Nu m-am adresat unei edituri mari pentru că eu sunt de părere că ei au o groază de scriitori de-ai lor din care să aleagă ca să-şi mai bată capul şi cu noi, debutanţii. Iar limba va fi mereu un impediment. Oricât lucrezi textul, tot se simte, iar asta înseamnă costuri în plus pentru redactare din partea lor. Aşa, eu îmi asum costurile şi timpul investit. Alternativa ar fi fost să mă adresez unei edituri micuţe, din acelea care se bazează mai mult pe ebook-uri şi print-on-demand. Am văzut titluri care se vând bine, dar am auzit şi mulţi autori care se plâng că nu sunt mulţumiţi de serviciile oferite şi n-am vrut să risc. Înainte de toate, am ţinut să văd cum funcţionează şi ce implică o astfel de colaborare cu Amazonul.

H.N.U.: Ţi-am regăsit semnătura în două dintre antologiile tematice de la Millennium (Steampunk şi Zombii), dar şi în cea despre Timp de la SRSFF/Nemira. Cum se deosebesc aceste poveşti „scrise la comandă” de cele pe care le scrii din proprie iniţiativă?

I.V.: Multă lume le spune poveşti scrise la comandă, dar nu este chiar aşa. Nu m-a obligat nimeni să le scriu, n-am semnat un contract înainte, nu am primit un avans. Eu am vrut să le scriu şi am riscat. Textele puteau foarte bine să nu le placă editorilor şi să rămân cu ele în braţe. Singura diferenţă este că, în cazul antologiilor, există o temă impusă, o dimensiune dată şi un deadline. Dacă mi se pare interesantă tema scriu, dacă nu, îmi văd de treabă şi mă ocup de altceva.

H.N.U.: Ce mai urmeaza? La ce lucrezi?

I.V.: În decembrie este programată să apară a treia nuvelă din seria The Impaler Legacy. După aceea… nu ştiu sigur. În noiembrie aş vrea să lucrez la un text SF. Mi s-a făcut dor să scriu SF şi, cu excepţia nuvelei Instincte umane, n-am scris texte SF de întindere mai mare. Lumea în care se petrece acţiunea este destul de bogată, aşa că încă nu m-am hotărât dacă o să fie o nuvelă sau un roman scurt. O să vedem ce iese.

H.N.U.: Eşti câştigătoarea premiului de încurajare decernat anul acesta la Eurocon. Te-a ajutat în vreun fel acest premiu în ceea ce priveşte vânzările de pe Amazon?

I.V.: Sincer, nu-mi dau seama. Am observat o creştere a vânzărilor în vară, dar dacă aceasta s-a datorat premiului sau pur şi simplu îşi căutau cititorii lecturi pentru vacanţă este greu de spus. Sper să conteze în viitor.

interviu realizat în octombrie 2013 şi apărut în Argos nr.4 / 2013

 

Robert J. Sawyer: Science fiction, literatura combinaţiilor stranii

Sawyer2Cel mai cunoscut autor canadian de science fiction, Robert J. Sawyer s-a născut la 29 aprilie 1960. A urmat studii superioare în domeniul jurnalismului de televiziune şi, în 1990, a debutat în literatura science fiction cu romanul The Golden Fleece. Avea să fie doar primul dintr-o lungă serie de cărţi exclusiv science fiction, care i-au adus toate marile premii ale genului, de la Hugo, Nebula şi John W. Campbell Memorial la canadianul Aurora sau japonezul Seiun. Deşi sînt publicate de case de editură americane, romanele sale au protagonişti canadieni şi îşi plasează acţiunea, în bună măsură, în ţara sa natală. Temele sale de predilecţie sînt căutarea inteligenţelor extraterestre (în Golden Fleece, Starplex sau Calculating God), paleontologia şi paleoantropologia (în End of an Era, trilogia Quintaglio, trilogia Hominids) şi explorarea posibilităţilor conştiinţei (în Mindscan, The Terminal Experiment, Rollback sau trilogia WWW). Romanul său Flashforward a stat la baza unui serial de televiziune de succes. Cel mai recent roman al său, Red Planet Blues (2013), are o intrigă detectivistică şi îşi desfăşoară acţiunea pe Marte, planetă colonizată de către om într-un viitor apropiat.

Horia Nicola Ursu: Ce citea adolescentul Robert J. Sawyer? Cum ai început să scrii? Şi de ce tocmai science fiction?

Robert J. Sawyer: A fost o combinaţie de factori: la opt ani, în 1968, am văzut 2001: O odisee spaţială la cinematograf; tot cam pe-atunci, am urmărit o parte dintre episoadele seriei originale Star Trek la televizor, dar şi serialele produse de Gerry Anderson la Supermarionation, Fireball XL5 şi Thunderbirds; am crescut pe măsură ce programul Apollo era în plină desfăşurare; în sfîrşit, au mai fost şi primele cărţi science fiction care mi-au căzut în mînă: The Enormous Egg de Oliver P. Butterworth, The Runaway Robot, semnată de Lester del Rey, dar scrisă de fapt de Paul W. Fairman, Trouble on Titan de Alan E. Nourse, Space Skimmer de David Gerrold şi una dintre culegerile de povestiri ale lui Isaac Asimov, The Rest of the Robots.

Mi-au plăcut enorm toate aceste cărţi şi am vrut să încerc să creez eu însumi propriile-mi poveşti. În chip ironic, cea care m-a influenţat cel mai mult a fost, se pare, cea care e considerată a fi cea mai puţin SF dintre acestea, The Enormous Egg, cu situarea sa temporală contemporană, cu atenţia acordată paleontologiei şi cu tonul ei uşor satiric.

HNU: Multe dintre romanele tale explorează conştiinţa umană şi evoluţia acesteia. Ce anume te atrage la această temă?

RJS: Am afirmat adesea că science fiction-ul este literatura combinaţiilor stranii. Unde altundeva poţi întîlni oare o întrepătrundere între calculul cuantic şi paleoantropologie – aşa cum se întîmplă în romanul meu, Hominids? Ce alt gen literar ar permite oare ca teoria informaţiei, comunicarea cu primatele şi politica Chinei să fie elementele care pun intriga în mişcare – cum este cazul trilogiei alcătuite de romanele Wake, Watch şi Wonder?

Pentru o bună parte dintre cărţile mele, mi-am îndreptat atenţia asupra studierii conştiinţei, deoarece aceasta este aria cunoaşterii cu cel mai ridicat grad de interdisciplinaritate; neurologii, cercetătorii din domeniul inteligenţei artificiale, biologii preocupaţi de evoluţie, filosofii, teologii şi aşa mai departe, cu toţii îşi au locul lor la masa dezbaterii privind natura conştiinţei, iar ciocnirea dintre viziunile acestora a fost cea care a furnizat substanţa romanelor mele: The Terminal Experiment, Factoring Humanity, Hominids şi urmările sale, Mindscan, Wake şi urmările sale, Triggers şi, în sfîrşit, romanul la care lucrez acum, care poartă titlul provizoriu The Philosopher’s Zombie.

 

HNU: Am observat, de asemenea, că eşti fascinat de dinozauri şi, în general, de paleontologie. Trilogia Quintaglio, End of an Era, chiar şi Calculating God… De unde vine această fascinaţie?

RJS: Încă de la grădiniţă am fost fascinat de paleontologie şi mai ales de dinozauri; în asemenea măsură încît pînă la jumătatea ultimului an de liceu am avut de gînd să fac carieră în domeniul paleontologiei; am fost chiar acceptat pentru a studia paleontologia la Universitatea din Toronto.

Sînt atras de studierea formelor de viaţă străvechi din acelaşi motiv pentru care mi-e dragă noţiunea de viaţă extraterestră: e vorba de fiinţe străine nouă. E o noţiune interesantă în sine, dar e mai mult de-atît, sînt două domenii care permit speculaţii îndrăzneţe: în paleontologie încercăm să desluşim cum arătau dinozaurii şi, pe baza unui număr redus de indicii, extrapolăm care le erau strategiile de reproducere, cu ce se hrăneau, care le era structura socială. În astrobiologie mergem chiar mai departe: încercăm să ne imaginăm cum ar putea arăta fiinţele extraterestre inteligente, bazîndu-ne doar pe nişte principii, fără a avea măcar un specimen pentru a-l studia.

Apropo de interesul meu pentru aceste domenii: datorită lui, am ajuns să am o relaţie minunată cu Institutul SETI. Sînt singurul autor de science fiction care a fost invitat la cele două simpozioane cu public, SETICon, iar astronomul-şef de la Institut, Seth Shostak, m-a invitat în numeroase rînduri la emisiunea radio pe care o realizează Institutul, Big Picture Science; în schimb, eu am dat numele de Shostakia uneia dintre speciile de fosile marţiene din Red Planet Blues.

Cel mai proeminent paleontolog canadian e Philip Currie, specialist în dinozauri, de la Universitatea Alberta din Edmonton. Eu însumi am fost desemnat de către mass-media canadiană drept cel mai proeminent autor canadian de science fiction. Phil şi-a dorit dintotdeauna să devină scriitor de SF, iar eu mi-am dorit să devin specialist în dinozauri. Amîndoi ne simţim deosebit de entuziasmaţi de ideea că, într-un univers paralel, rolurile noastre ar putea fi inversate.

În ceea ce priveşte pasiunea mea pentru antropologie şi, mai ales, pentru paleoantropologie, aceasta oglindeşte, din nou, interesul meu pentru inteligenţa extraterestră. Un neandertalian sau un individ aparţinînd speciilor Homo Erectus sau Homo ergaster este fundamental diferit de noi; mai mult decît un vulcanian sau un bajoran din Star Trek. Prin urmare, încercarea de a ne închipui care erau procesele cognitive şi modul de viaţă al rudelor sau strămoşilor noştri îndepărtaţi e cel puţin la fel de pasionantă ca o poveste poliţistă.

HNU: Raţionalism vs. misticism, iată o altă temă majoră a scrierilor tale. Cum te situezi în această dispută? Te consideri ateu?

RJS: Sînt ateu, iar la vremea adolescenţei chiar îmi făcusem un titlu de mîndrie din asta. Crescînd, am avut prea puţine contacte cu persoane religioase şi, în sinea mea, eram convins că orice credincios e, cu siguranţă, un prost cu capul plin de iluzii, incapabil de o gîndire critică. La 23 de ani am ieşit de pe băncile facultăţii cu o diplomă în jurnalismul de televiziune şi am obţinut o slujbă la un grup care pregătea o aplicaţie pentru autoritatea canadiană de reglementare în vederea deschiderii unui canal de televiziune multi-confesional. Aveau nevoie de mine fiindcă eram la curent cu toate reglementările din domeniu. Ei bine, am presupus iniţial că voi avea de-a face cu o grămadă de indivizi limitaţi. Imaginează-ţi cît de surprins am fost să descopăr că aveam colegi extraordinar de inteligenţi şi de deschişi la minte, oameni de toate religiile: hinduşi, sikhşi, budişti, evrei şi creştini de toate confesiunile. Unul dintre cei mai străluciţi dintre aceştia era omul însărcinat cu producţia audio-vizuală pentru Armata Salvării canadiană. Oamenii aceştia credeau în lucruri în care eu nu credeam; lucruri pe care, bănuiesc, nu sînt capabil, din punct de vedere al organizării mele neuronale, să le cred; am învăţat însă să le respect credinţele. Îmi place să cred că, atunci cînd pun în discuţie religia în cărţile mele, argumentele mele nu sună a idei primite de-a gata.

interviu realizat în aprilie 2014 şi apărut în Ştiinţă & Tehnică nr.45 / aprilie 2015