Adio, Anticipaţia!

Almanah Anticipaţia 1999-2000 • trade paperback, 288 pagini, Ştiinţă & Tehnică, 2000

Aşteptat îndelung pe parcursul anului eclipsei (ultimele materiale au fost predate în iunie 1999), Almanahul Anticipaţia 1999-2000 a apărut de-abia în ianuarie anul acesta. Motiv de numerotare dublă (1999-2000) şi, se pare, motiv pentru existenţa a două editoriale, contrar obiceiurilor instituite în redacţie.

Semnatarul celui dintîi este Dan Mihu, un nume care nu îmi spune nimic. Nu i-am citit nici un volum, nici o povestire, nici un eseu, nici măcar vreo recenzie de carte sau de film. Şi totuşi, omul se pare că a publicat destul, dacă e să mă iau după tonul cu care îi mustră părinteşte pe cei care au publicat „cărţi şi reviste frumoase, deştepte, originale”, dar pe care „Cine le-a văzut? Cine le-a pipăit? Cine le-a citit? Cu excepţia autorilor lor”… Mă îneacă regretul şi ruşinea, ştiindu-mă atît de ignorant în ceea ce îi priveşte bibliografia cu siguranţă bogată.

Folosind cu îndreptăţită mîndrie naţională normele noii grafii consiliate de Academie din 1991 încoace, Dan Mihu îşi avertizează „colegii” ce se vor „înfierbânta” trimiţîndu-i „banale şi complet inutile drepturi la replică” în privinţa faptului că, deşi „suntem într-o competiţie acerbă pe o piaţă saturată de apariţii editoriale, cele mai multe imunde, altele doar tembele”, noi, editorii, „nu ne concurăm reciproc”. Cum s-ar spune, ne concurăm, dar nu unii cu alţii, ci cu ceilalţi… Care „ceilalţi”? N-am reuşit să înţeleg ce anume vrea să demonstreze editorialistul: că e greu să publici SF de calitate în România? că autorii români nu ştiu să scrie? că numai în Anticipaţia se ascund adevăratele valori?

Domnia sa n-a mai trecut cam de multişor prin librării. Anul care a trecut, în ciuda dispariţiei din chioşcuri a revistei Anticipaţia, a adus multor autori români ocazia debutului sau a confirmării acestuia. Lucian Merişca, Bogdan Ficeac, Roberto R. Grant şi-au reafirmat valoarea. Au debutat Ovidiu Petcu, Andrei Valachi, Liviu Radu, Michael Haulică, Ona Frantz. Cînd, în ultimul deceniu, am mai avut oare parte de o asemenea ploaie de cărţi cu adevărat valoroase, scrise de autorii autohtoni? Că domnul Mihu nu a văzut aceste cărţi, e vina domniei sale şi, în egală măsură, a distribuţiei defectuoase a acestor volume. Dar cărţile există, cei care au vrut să le citească – şi nu sînt puţini! – le-au găsit, orientîndu-se după recenziile apărute nu în „minunatele fanzine” pe care se pare că le dispreţuieşte domnul Mihu, ci în publicaţii literare de înaltă ţinută. În final, editorialistul aruncă potenţialilor cititori mănuşa promisă în titlu, anunţîndu-i că „noua formulă a revistei Anticipaţia” are nevoie de semnătura lor. Cu regret, îi voi aminti că „noua formulă” implică inexistenţa respectivei reviste, aşa încît ar fi destul de greu să semnezi în ceva care… lipseşte.

Cel de-al doilea editorial e semnat de cel care a încercat să facă din Anticipaţia o publicaţie literară şi, din titlu, ne dăm seama că a renunţat la această aspiraţie. „La sfîrşit (de mileniu)”, Mihai-Dan Pavelescu se desparte „de ceva care nu va mai exista de acum înainte decît graţie acelui teribil har cu care a fost înzestrat omul: memoria”. Mihai-Dan Pavelescu, spre deosebire de preopinentul său, a colindat librăriile şi şi-a făcut conştiincios temele, citind ceea ce a apărut nou, pentru a ajunge la o concluzie alarmantă: „SF-ul românesc bate pasul pe loc, închistat în ghetto-ul coşmarurilor prezentului, nici măcar ale viitorului”. Concluzia sa, la despărţirea prezumată de Almanahul şi de revista pe care a încercat zadarnic să le aducă la nivelul literaturii, este tristă: „Nu ştiu cîte almanahuri Anticipaţia vor mai apărea după 2000 şi în acest singur editorial pe care l-am scris vreodată mi s-a părut important să vă amintesc faptul că science-fiction înseamnă a privi dincolo de gunoaiele pe care călcăm zilnic”. Deşi împărtăşesc, în mare măsură, ideile expuse de Mihai-Dan Pavelescu în acest editorial care merită a fi citit în întregime, îl voi contrazice în această ultimă afirmaţie: SF-ul şi literatura imaginarului înseamnă a încerca să ne descotorosim de gunoaie, iar nu să privim dincolo de ele, scăldaţi în mirosul lor, după principiul pur românesc: „Pute, pute, da-i călduţ!”

Dar Almanahul Anticipaţia înseamnă mai mult decît două editoriale perfect contradictorii. El este şi o culegere de povestiri, care însumează, în această ediţie, două secţiuni perfect distincte: cea rezervată autorilor români, dublată de o interesantă antologie fantasy, probabil cîntecul de lebădă al lui Mihai Dan Pavelescu în calitate de redactor literar al publicaţiei.

Autorii români sînt aproape aceiaşi ca în fiecare an: buni, mediocri şi cu totul netalentaţi. Există în tradiţia almanahurilor Anticipaţia un obicei straniu, de a alătura proze excelente, cum sînt în acest număr „Ciuma de sticlă” a lui Costi Gurgu, „Stella” lui Liviu Radu sau „An/Organic” de Florin Pîtea, unor rebuturi precum „Ikiru este” semnată de necunoscutul MADI, „Dispariţia” lui Victor Martin sau „Scena cu salonul” pe care o oferă cititorilor un Mihail Grămescu aflat într-o tot mai acută criză de inspiraţie. Aurel Cărăşel, acest Harry T. Francis al SF-ului românesc, recidivează întru mediocritate cu „Marile migraţii”, alăturîndu-se astfel unui frate de dincolo de Prut pe nume Garştea Natan, care descrie nevizitat de muză „Lumea lui David”. Nu lipseşte proletcultistul băiat de cartier, Ovidiu Vitan, comiţînd acum un pamflet sec la adresa telefoniei mobile în „Omul care a salvat mîndria rănită a lumii”. Jean-Lorin Sterian şi Don Simon sînt egali cu ei înşişi, adică foarte buni, dar deloc SF, în două proze cu iz sud-american, Ana-Maria Negrilă mai publică un fragment din „Trickster”, iar Ladislau Daradici ne invită într-o pauză de lirism, sub „Luna unei nopţi de luna mai”. Val Antim, Bogdan-Tudor Bucheru şi Mircea Cărbunaru au dat în acest an texte onorabile, dar nu ieşite din comun. Un amalgam căruia îi lipseşte coerenţa, dar şi o corectură şi o redactare la sînge. Se vede limpede că Mihai-Dan Pavelescu nu a fost implicat în fazele finale ale închegării almanahului.

„Galaxia SF”, rubrica de critică şi eseu, e aridă şi lipsită de vlaga polemică a ultimilor ani. Se face simţită lipsa erudiţiei uşor sofistice a lui Cornel Robu. Radu Pavel Gheo, Roberto R. Grant şi Györfy György generalizează fără o finalitate precisă, Dan Popescu oferă omniprezentul listing de apariţii ale anului precedent (1998), cu mici erori, iar Mihai Dan Pavelescu înşiră premiile internaţionale ale anului 1999. Cea mai scandaloasă risipă de spaţiu tipografic se face prin publicarea unei lungi aşa-zise istorii a filmului SF, semnată de Mihnea Columbeanu. Vajnicul traducător „cu kilu’” sacrifică un copac pentru a-şi întinde pe 23 de pagini însemnările agramat-miştocăreşti despre filmele vizionate sau de care măcar a auzit, amestecînd panseuri inepte cu epitete ce se vor hazlii. Rezultatul, ca în cazul mai tuturor întreprinderilor sus-numitului, e jalnic şi simptomatic pentru o anumită mentalitate a „fanului profund”.

Antologia fantasy compilată de Mihai Dan Pavelescu în încheierea acestui almanah se deschide cu o prezentare generalistă a unor autori de literatură fantastică, light fantasy şi horror, căreia i se alătură un interesant eseu al lui David G. Hartwell, „Dolari şi Dragoni: Adevărul asupra fantasy-ului”, în care sînt surprinse limpede dihotomiile dintre comercial şi literar, dintre adevărata literatură şi maculatura scrisă de dragul cîştigurilor, fiindu-ne dezvăluite utile anecdote din lumea editorială americană. Autorii traduşi sînt Lord Dunsany, Jack Vance, Gene Wolfe, Jane Yolen,  Michael J. Flynn, Joyce Carol Oates (cînd se va găsi oare un editor pentru romanele acestei autoare?). Calitatea traducerilor e onorabilă, dar se simte şi aici lipsa mîinii forte a unui redactor. În sfîrşit, Cornel Robu comentează o proză mult-premiată a lui Poul Anderson; traducerea prozei în cauză, impecabilă, este semnată de Ioana Robu. Acest dublet proză-comentariu a mai apărut în exact aceeaşi formulă şi în revista Tribuna, în 1999, cu aproximativ şase luni înaintea ieşirii pe piaţă a almanahului.

Mă voi opri acum asupra unui aspect blamabil, în opinia mea. I-am predat în iunie 1999 lui Dan Pavelescu traducerea prozei „Fragment din Cartea Mării” de Roland Wagner. Povestirea în cauză era însoţită de o prezentare a autorului şi de cîteva precizări referitoare la Premiul Tour Eiffel, care încununase acest text în primăvara aceluiaşi an. Grupajul respectiv era gîndit ca un tot unitar, textul în sine fiind completat de informaţii pe care le socoteam interesante pentru cititori. Dacă, în cazul dubletului propus de Cornel Robu, gruparea a fost respectată, în cazul textului lui Wagner precizările şi prezentarea au fost eliminate fără ca eu să fi fost consultat, o practică deloc onorabilă. Un singur lucru mă consolează: de această dată, traducerea mi-a fost atribuită mie, iar nu lui Laurenţiu Turcu, aşa cum s-a întîmplat în urmă cu un an, în ediţia precedentă, în cazul povestirii Joëllei Wintrebert, „Transfuzie”. Mă aşteptam măcar la o precizare în acest sens, la o erată. Din păcate, etica nu intră în programul „noii formule” a echipei de la Anticipaţia.

Cîteva cuvinte despre prezentarea grafică a ultimei ediţii a Almanahului: o copertă şi un tipar de bună calitate, dar ilustraţiile, atît cele interioare, nesemnate şi stereotipe, cît şi cea a copertelor I-IV, aparţinîndu-i lui Walter Riess, stridentă şi de prost gust, ne fac să ne gîndim cu nostalgie la ediţiile pre-1989 ale publicaţiei pe care o aşteptam, pe-atunci, cu sufletul la gură.

E ultima oară cînd scriu despre Almanahul Anticipaţia. Chiar dacă el va continua să apară, aura de mit care l-a înconjurat s-a risipit. Trivializate de alăturări nedemne şi de inepţiile unor corectori, chiar şi textele de bună calitate îşi pierd farmecul. O întreprindere care ar fi putut avea succes, căzută în mîinile unor diletanţi – da, domnule Mihu, ai intuit corect epitetul care te caracterizează – nu va avea niciodată impactul glorioaselor avînturi din vremurile demult apuse. Anticipaţia, dacă va reînvia vreodată, va fi împînzită din nou cu editorialele fostului ministru al sporturilor şi cu texte semnate de tinere condeie care n-au pus în viaţa lor mîna pe o carte de gramatică. Un mit căzut, Almanahul Anticipaţia pare a dovedi că, pentru SF-ul românesc, trecerea într-un nou mileniu va fi fost egală cu Apocalipsa. Şi totuşi, lumea nu se sfîrşeşte aici. Concurenţa ce-l scîrbeşte pe redactorul-şef recent înscăunat în redacţia din Casa Scînteii va elimina de pe piaţă dinozaurii morţi şi mumificaţi, înlocuindu-i cu literatură. Iar dacă nu, va însemna că, în urmă cu zece ani, Cristian Tudor Popescu avea dreptate atunci cînd afirma, scandalizînd, că răposatul din decembrie a luat cu sine în cimitir SF-ul românesc… Odihneşte-te în pace, mitul nostru iubit!

Această recenzie a apărut iniţial în Ficţiuni nr.4/2001

Reclame

Mitul n-a murit

Almanah Anticipaţia 1998 • trade paperback, 320 pagini, Ştiinţă & Tehnică, 1998

Scriam în primul număr al Ficţiuni-lor despre apariţia Almanahului Anticipaţia 1997, ca despre „un almanah pentru liniştea noastră”, un cîntec de lebădă răguşită, ca despre sfîrşitul unui mit. Ei bine, mitul n-a murit, ci se încăpăţînează să apară, cu o regularitate ce o depăşeşte pe cea a revistei titulare. Încăpăţînarea entuziastului Mihai Dan Pavelescu e lăudabilă, ea confirmă încă o dată abilitatea sa de editor. După teribila lovitură a căderii de la putere a clicii lui Mironov, Almanahul Anticipaţia şi revista omonimă au fost la un pas de a sucomba, lipsite de experienţă, în ghearele ascuţite ale economiei de piaţă. Persistenţa lor, în ciuda bocetului cu iz de zeamă de crocodil al lui Ioan Albescu, demonstrează, între altele, că forţa motrice a acestor publicaţii n-a stat în suportul financiar oferit de ex-ministrul sportului, ci în discernămîntul redactorului lor literar.

Ca de obicei, veriga cea mai slabă a acestei publicaţii este editorialul. El e semnat de unul dintre sefiştii generaţiei de mijloc, Mihnea Columbeanu, care îşi anunţă, încă din titlu, descumpănirea: „SF-ul a murit, trăiască… cine?” Sînt enumeraţi apoi o parte dintre autorii congeneri, cu preocupările lor actuale, concluzionîndu-se că s-au lăsat cu toţii de scris SF, ceea ce ar fi, afirmă M.C., un adevărat dezastru. Însuşi editorialistul mărturiseşte că „traduce cu kilu’, iar cînd îi pică şi cîte un SF, zice bogdaproste”. (Despre felul în care sînt  făcute aceste traduceri „cu kilu’” şi despre eforturile pe care trebuie să le facă redactorii respectivelor traduceri pentru ca ele să sune, cît de cît, româneşte, editorialistul tace mîlc. Şi bine face!) Urmează o lungă demonstraţie abracadabrantă a ciclicităţii istoriei, din care ar rezulta o ciclicitate asemănătoare a literaturii SF. Concluzia este de-a dreptul simptomatică în ceea ce priveşte mentalitatea sefistului român: SF-ul n-a murit, el doarme, în aşteptarea unor vremuri eroice, cînd „îşi va trezi androizii şi mutanţii, roboţii şi extratereştrii, Heinleinii, Spinrazii, Rogozii şi Grămeştii, şi-i va trimite să se nască într-o cetate neliniştită”. Lăsînd deoparte alăturarea de prost gust dintre un reacţionar de talia lui Heinlein şi un progresist tentat de anarhie cum e Spinrad, afirmaţia concluzivă a lui M.C. infirmă întreaga demonstraţie de pînă atunci; contrar celor enumerate mai sus de însuşi editorialistul, care năzuia să demonstreze că SF-ul viitorului va fi altceva decît este sau a fost pînă acum, se pare că şi în viitor, literatura noastră preferată va fi marcată de aceleaşi poncife care, pe drept cuvînt, determină azi catalogarea ei drept paraliteratură.

Descoperim în continuare o serie de proze semnate de autorii autohtoni, selecţia fiind însă mai exigentă decît în anii trecuţi; ca dovadă, nu i-au trecut pragul nulităţile debutante, ci doar consacraţi, precum Val Antim, Radu Pavel Gheo, Silviu Genescu, Mihail Grămescu, Florin Pîtea, Don Simon, Ana-Veronica Mircea, Liviu Radu, Marian Truţă, Ladislau Daradici, Roberto R. Grant, Dănuţ Ungureanu. Calitatea textelor alese, net superioare celor de anul trecut, arată implicarea lui Mihai Dan Pavelescu în alcătuirea sumarului.

Un text sumar şi foarte vag al lui Pierre Jean Brouillaud despre SF-ul francez contemporan deschide antologia francofonă compilată de Laurenţiu Turcu, care a optat pentru aripa tînără sau aproape tînără a francofoniei, cu autori precum Roland Wagner, Jérémi Sauvage, Francis Valéry, Alain Dartevelle, Alain Le Bussy, Claude Dumont, Jean Pierre Planque, Joëlle Wintrebert, Jean-Claude Dunyach, Patrick Raveau, în traducerile competente semnate de el însuşi, de Alina Radu, Victor Toroş şi Florin Leodor Dănilă.

Mihai Dan Pavelescu îşi face din nou simţită prezenţa în secţiunea rezervată scriitorilor anglofoni, atît în calitatea traducerilor, cît şi în selecţie: Harlan Ellison, Terry Bisson, Jack Vance şi Bruce Sterling sînt completaţi cu un text din categoria retro-SF semnat de H.G. Wells.

Deja clasica antologie critică grupată sub genericul „Galaxia SF” reuneşte aceleaşi nume ca în fiecare an. Voicu Bugariu semnează o cronică documentată a biografiei lui P.K. Dick realizată de Emmanuel Carrere şi apărută la Nemira anul trecut. Mihai Bădescu şi Mihai Dan Pavelescu scriu despre filmele SF ale anului trecut şi ale celui în curs, iar Cristian Lăzărescu îşi continuă, cu ochi de cineast, explorarea universului BD, analizînd de astă dată, comparativ, două mituri: Batman şi Superman. Liviu Radu trece în revistă, succint şi lacunar, activitatea editorială a anului 1997. Cornel Robu publică un prim fragment dintr-o lucrare mai amplă intitulată „Chei pentru science-fiction”, în care se încăpăţînează să-şi susţină propria teorie privind superioritatea mijloacelor hard-SF în scrierea unei literaturi pentru care sublimul ar constitui un element sine qua non. Desigur, universitarul clujean nu uită să polemizeze cu Voicu Bugariu, unul dintre criticii care îi resping cu argumente solide conceptele teoretice. În fine, last but not least, menţionăm şi articolul lui Radu Pavel Gheo privind „Judecata canonică”, ce pare a fi şi el un fragment dintr-o construcţie teoretică abordată cu uneltele comparatismului literar.

V-am prezentat pînă acum structura acestui almanah care, în mod categoric, este mai bun decît cel din anul trecut. Ne vom opri, în cele ce urmează, la o eroare de tehnoredactare. Concret: traducerea povestirii „Transfuzie” de Joëlle Wintrebert, ca şi prezentarea aceluiaşi text, nu aparţin lui Laurenţiu Turcu, ci subsemnatului. Se impun, aşadar, precizări de rigoare din partea redacţiei.  În rest, numai de bine.

Această recenzie a apărut iniţial în Ficţiuni nr.2/1998

Un almanah pentru liniştea noastră

Almanah Anticipaţia 1997 • trade paperback, 320 pagini, Ştiinţă & Tehnică, 1997

După ce, vreme de cîţiva ani buni, după evenimentele din 1989, revista CPSF-Anticipaţia şi Almanahul Anticipaţia au făcut figură de tribună a puterii, prin prezenţa obsedant-constantă în paginile celei dintîi a ministeriabilului – iar mai tîrziu, chiar ministrului – Alexandru Mironov şi prin subvenţiile venite de la MTS care umpleau paginile ambelor publicaţii de tinere „talente”, iată că „revoluţia de catifea” din noiembrie 1996 a făcut ca roata să se întoarcă. Fără sprijinul ministerial, CPSF-Anticipaţia a sucombat, societatea editoare, Ştiinţă&Tehnică S.A., nemaifiind în stare să suporte tirajele excesive şi retururile aşijderea. Tonul meu ar putea părea sarcastic, dar nu e. Este doar trist, deoarece mi-aş fi dorit ca Anticipaţia să-şi continue apariţia, preschimbîndu-se în ceea ce ar fi trebuit să fie dintru început: o revistă literară. Poate că, în acest caz, Anticipaţia ar fi avut de traversat şase ani de criză, cu tiraje mici şi vîndute pe sub mînă, dar în acest moment, s-ar fi bucurat de acelaşi tratament ca şi revistele de prestigiu ale marii literaturi, adică de niscaiva subvenţii de la Ministerul Culturii şi de o difuzare cît de cît ritmică. Discuţiile prelungite în jurul acestui subiect nu-şi au, însă, rostul. Ce-a fost, a fost şi nu se mai poate schimba.

Îmi voi îndrepta aşadar atenţia spre Almanahul Anticipaţia 1997. Editorialul acestui Almanah este semnat de Ioan Albescu, directorul acestei publicaţii. Domnul Albescu, de obicei orientat corect din punct de vedere politic, dă cu bîta-n baltă şi se apucă să-l vorbească de rău pe actualul ministru al Culturii, Ion Caramitru, care ar fi refuzat să subvenţioneze CPSF- Anticipaţia, deoarece aceasta nu este o revistă literară. Spre probabilul regret al domnului Albescu, mă văd nevoit să-i dau, parţial, dreptate lui Ion Caramitru. Un exemplu grăitor în acest sens sînt şi mare parte din cele 320 de pagini ale acestui Almanah.

Consecvent cu sine, în cel mai rău sens al cuvîntului, Almanahul e un amestec fără noimă de proze româneşti şi străine, alese fără discernămîntul necesar al unei atari alăturări; sintagma „la braţ cu monştri sacri” tinde să facă pui, după ce Alexandru Mironov a consacrat-o prin nenumăratele-i antologii tematice cu intenţii propagandistice. Acest lucru e sesizat exact, în micul „fragment critic” semnat de Voicu Bugariu şi intitulat „Anticipaţia vs. Anticipaţia”. Voicu Bugariu remarcă nocivitatea amestecului de amatorism şi talent promovat constant de Anticipaţia, care, spune criticul, „se combate pe sine însăşi, ba apropiindu-se, ba îndepărtîndu-se de literatură”. Voicu Bugariu e indulgent, atunci cînd afirmă despre Alexandru Mironov că ar „crede din suflet că literatura, un fel de literatură, are un scop exact. Anume cel de a oferi primele noţiuni de educaţie tehnico-ştiinţifică adolescenţilor şi tinerilor”. Realizatorii Anticipaţiei şi directorul ei onorific par a ignora însă supremul adevăr exprimat de J.F.Kennedy: „Nu trebuie să uităm niciodată că arta nu e o formă de propagandă, ci o formă de adevăr”.

„Monştrii sacri” din Almanahul 1997, deşi cam ofiliţi, sînt, paradoxal, românii, la braţ cu nişte bieţi avortoni de dincolo de mări şi ţări, dar şi cu nemuritorul Asimov, prezent aici cu povestirea ce-i era cea mai dragă, „The last question”, sau cu rigurosul Larry Niven, cu un text interesant, dar nu dintre cele mai bune ale sale. Un juvenile străinez ce aminteşte de Ţestoasele Ninja, pînă şi prin atmosferă („Leader Cobra”, de Dennis Marlock) face pereche cu un text pueril de-a dreptul, precum realist-socialistul „Cimitir al nemuritorilor” semnat de Ovidiu Vitan. Autori de valoare ai aşa-numitei „generaţii ’90” (Aurelius Belei, Ladislau Daradici, Don Simon, Costi Gurgu, Florin Pîtea şi valANTIm) au furnizat, alături de „optzeciştii” Cristian Teodorescu şi Dănuţ Ungureanu, texte onorabile, dar care nu ating pragul superior valoric pe care aceşti autori obişnuiesc să îl atingă.

Partea cea mai valoroasă a Almanahului, deşi la fel de eterogenă, e reprezentată de corpusul critic grupat sub clasicul generic „Galaxia SF”. Găsim aici un lung eseu de Cornel Robu, academic prin ton şi prezentare, documentat şi uşor sofistic precum mai toate producţiile distinsului universitar clujean, aspect remarcat şi de Voicu Bugariu în textul deja citat. Cristian Lăzărescu semnează „O provocare numită BD”, documentată trecere în revistă a istoriei celei de-a opta arte. Dan Popescu consemnează apariţiile „Anului editorial 1996”, un listing util care ne prilejuieşte descoperiri stranii, determinîndu-ne să oftăm şi să înjurăm defectuoasa difuzare a cărţilor. Ionuţ Bănuţă reia o poantă de mult fumată, cea a „organigramei”, ocupîndu-se de romanele catastrofice. Am preferat însă schiţei sale, de departe, desenele-i ce ilustrează acest almanah. În fine, last but not least, Radu Pavel Gheo îşi continuă demersul, din ce în ce mai coerent, menit să demonstreze modificarea radicală a paradigmei imaginarului în literatura prezentului. Cine lipseşte? Lipsesc Luca Piţu, Sorin Antohi, Dan Petrescu, Lucian Boia şi mulţi dintre cei care, semnînd în paginile acestui almanah, în vremuri de restrişte, făceau ca apariţia lui să nu fie aşteptată doar de fanii unui gen socotit, pe drept sau nu, minor.

…Şi, dac-am uitat deoparte ceva, ne vei ierta, prea-iubite cititor, căci n-am făcut-o cu rea-intenţie. Acest „almanah pentru liniştea noastră” e cîntecul de lebădă răguşită al Anticipaţiei. Păcat de capitalul publicistic enorm ce-a fost irosit într-o întreprindere falimentară. Păcat de şansa pe care, cu nechibzuinţă, Albescu şi ai săi au ratat-o. Păcat…

Această recenzie a apărut în Ficţiuni nr.1/1998