Strategii editoriale (4): Ce „merge” şi ce „nu merge”

Cu aproape 15 ani în urmă, o conjunctură fericită şi o invitaţie la colaborare din partea unei edituri de top mi-au deschis calea în branşa editorilor. Mai întîi în calitate de traducător, apoi de redactor şi, cu trecerea timpului, în postura de-acum, cea de editor. Am parcurs toate etapele necesare pentru a avea o perspectivă cît de cît completă asupra unui sistem care, în acest interval, a crescut şi s-a dezvoltat enorm. Am aşadar şansa de-a fi oarecum familiarizat cu felul în care se mişcă rotiţele sistemului. În aceste condiţii – luînd în considerare şi lipsa de modestie implicată în declaraţia de mai sus – editura pe care o conduc ar trebui să fie undeva pe primele locuri în topurile de vînzări. Nu-i aşa?

Da şi nu. Da, fiindcă sper să ajungem acolo la un moment dat şi, în pofida crizei, trendul e deocamdată ascendent. Nu, fiindcă nici eu şi nimeni altcineva din branşă nu poate afirma cu certitudine, în momentul achiziţionării drepturilor de publicare a unui titlu, dacă respectivul titlu va „merge” sau nu. Există, desigur, o mulţime de idei primite de-a gata – vehiculate prin departamentele de marketing ale editurilor şi susurate insistent în urechea decidenţilor – pe care publicul din România a reuşit, an după an, să le facă bucăţele, una după alta, cu frenezie.

Literatura fantasy nu se vinde, se afirma la un moment dat, pe la sfîrşitul anilor ‘90. Chiar aşa? A venit ecranizarea lui Jackson după Lord of the Rings, iar trilogia tolkieniană, publicată la RAO într-o ediţie ce s-a bucurat de un succes moderat, a devenit brusc un bestseller. Apoi au urmat cărţile cu Harry Potter, iar fantasy a devenit brusc cuvînt de ordine pentru toată lumea. Dacă se poate, să fie şi cu adolescenţi, sau măcar pentru ei, şi-atunci să vedeţi ce-o să se mai vîndă…

Românii nu cumpără decît SF clasic. Asimov, Clarke, Herbert, eventual Orson Scott Card… ăia pe care-i ştie toată lumea din copilărie, eventual chiar din biblioteca părinţilor. Ei, nu zău? Dar Peter F. Hamilton cum se face că trezeşte dorinţe şi chiar furii printre cititori, atunci cînd întîrzie la întîlnire? Dar Richard Morgan? Dar Vernor Vinge? Sau Alastair Reynolds? Sau atîţia alţii care-au vîndut tiraje frumuşele şi i-au făcut fericiţi pe toţi fanii care aşteptau, în sfîrşit, altceva decît veşnicele Van Vogt-uri prost traduse? I rest my case.

Autorii români sînt bani aruncaţi în vînt. Dadadada… Ştim noi. Nu-şi scot nici măcar cheltuielile de tipar. Au orgolii exacerbate. Vor lansări. Vor să fie băgaţi în seamă şi invitaţi la televiziuni. Curat coşmar pentru orice PR care se respectă. Aşa să fie? Oare? De Dan Doboş şi a lui trilogie a Abaţiei aţi auzit? A fost primul autor de la noi care a înţeles că în online se află viitorul şi care a vîndut, practic de unul singur, aproape fără ajutorul editurii, trei tiraje mari şi late şi a stîrnit invidii printre editori. De Andrei Ruse n-am să vă vorbesc acum, a fost subiectul unui articol mai vechi de-al meu din această publicaţie. Am să vi-l amintesc doar pe Marian Coman, care s-a insinuat discret direct în vîrful piramidei valorii literare. Ba nu, am să vă mai spun şi despre Sebastian Corn. Şi de Michael Haulică. Autori români cu toţii. Autori care au reuşit, datorită valorii lor, să se impună în conştiinţa unui public ştiut a fi mofturos şi din cale-afară de exigent.

Proza scurtă în general şi antologiile mai ales n-au şanse să-şi scoată banii. Nuuu, sigur că nu. Da’ cum rămîne cu antologiile lui Dozois? Dar cu seria de antologii de la Millennium, unde fiecare titlu a fost un succes dacă nu de piaţă, măcar de critică? Dar cu poveştile lui Kelly Link? Ale lui Lucius Shepard? Sau ale autorilor români, cele publicate chiar aici, în Nautilus? Sau în aparent defunctul SciFi Magazin? A, că mai e de lucru la faza cu difuzarea? Dar dacă tocmai obtuzitatea celor care au scornit această idee fixă e cea care împiedică culegerile de povestiri să ajungă la cei care, de fapt, le aşteaptă?

„Sefiştii” cumpără orice poartă eticheta lor favorită. Aha, da. Asta o fi fost poate valabil pînă prin 1996-1997. Din momentul respectiv, marile recuperări s-au cam produs, iar „orice şi oricum, numai SF să fie” a încetat a mai fi o axiomă. O carte SF trebuie să fie mai întîi literatură şi abia apoi SF. Şi, în primul şi în primul rînd, trebuie să fie editată cu respectul care i se cuvine. Dacă nu credeţi, căutaţi pe piaţă vreo carte nouă aparută la Pygmalion. Sau la Amaltea. Sau întrebaţi-i pe cei de la Tritonic dacă le-a făcut plăcere să retragă de pe piaţă cartea lui Charlie Stross.

Copertele sobre nu vînd cartea şi, ca un corolar, copertă albă egal faliment curat. Mda, e musai să fie negru fondul copertei, e musai să aibă dame ţîţoase pe copertă şi războinici cu săbii laser… De antologia NEW WEIRD aţi auzit? Ştiţi că şi-a epuizat mai tot tirajul, la şase luni de la apariţie? Dar de Isabel Allende aţi auzit? Cărţile ei de la Humanitas au coperte albe şi un mic element ilustrativ. Atît. Şi se află, mai toate, la a doua ediţie.

N-are rost să investeşti decît în serii, cît mai lungi dacă se poate. Formezi un public şi vinzi, comod, fără să-ţi faci problerme, cale de ani buni… Uite, seria Amber. Sau Dune. Foarte adevărat, dar… Înseamnă asta că vom începe să vindem de-abia după ce vom fi publicat două sau trei cărţi dintr-o serie? Dacă ar fi aşa, mai toţi ar produce pe stoc. Seriile îşi au meritele lor. La fel şi seriile de autori. Dar adevărul dictonului latin multum in parvo n-a fost încă infirmat.

Românul nu e receptiv la nou. Curente literare inovatoare? Autori vedetă care afară au rupt gura tîrgului încă de la prima carte? Nuuuu… Nu? Dar China Miéville? Dar Jeff VanderMeer? Dar Neil Gaiman? Prin urmare, se poate. Chiar dacă nu-i un clasic canonizat, un autor poate să vîndă şi să creeze de la sine un trend. Cu condiţia ca editorul să fie dispus să rişte puţini, satisfacţiile vor fi pe măsura riscului asumat.

Acestea au fost cîteva clişee pe care mi-a fost dat să le aud de-a lungul anilor, fie la RAO, la Tritonic, la Dacia sau la alte edituri cu care am colaborat. Nu pretind că am reţeta succesului editorial. Habar n-am ce va decreta publicul că „merge” şi ce nu va merge, în ciuda valorii. Pot doar să încerc să anticipez nişte trenduri, pot să risc şi, mai ales, pot să construiesc, carte cu carte, pagină după pagină, un public pe potriva cărţilor pe care le-aş vrea apreciate. În rest, e  doar gargară dictată de autosuficienţă.

Acest articol a apărut iniţial în Nautilus, martie 2009

Anunțuri

Un gând despre &8222;Strategii editoriale (4): Ce „merge” şi ce „nu merge”&8221;

  1. Pingback: Metatexte: o recapitulare « Ugly Bad Bear's

Comentariul tău

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s