Etica scrisului (1)

De cîtva timp încoace, mediul virtual cu aplecare spre fantasy şi SF a fost teatrul unor polemici cu accente adesea violente (din punct de vedere verbal, desigur). Discuţiile au avut ca punct de pornire reacţiile critice la adresa unor antologii cu proze ale scriitorilor români de gen apărute recent: antologia Alte ţărmuri editată de SRSFF şi cea de-a doua antologie AtelierKult, Dansînd pe Marte şi alte povestiri, editată de Michael Haulică şi apărută la Millennium Press. Recenziile şi impresiile de lectură publicate pe blogul CititorSF sau pe site-ul SRSFF i-au nemulţumit pe unii dintre autori, care s-au simţit vexaţi de aprecierile cititorilor la adresa textelor publicate de ei, ba chiar au interpretat anumite aserţiuni critice drept atacuri la persoană. Pentru a completa tabloul gîlcevii, SRSFF a retras de pe site una dintre recenziile cu cîntec, la cererea unuia dintre membrii săi (se cuvine să menţionăm că recenzia nu aparţinea unui membru SRSFF). O rezumare pertinentă a situaţiei poate fi găsită în articolul lui Michael Haulică din Observator Cultural Nr.508 din 14 ianuarie 2010 (textul poate fi citit integral aici).

E oare normal să se întîmple aşa? Să nu existe oare o etică a scrisului, o serie de reguli de conduită pentru a accede la publicare şi pentru a îţi păstra şansa de a plasa şi alte texte ulterior, care să fie de urmat de către cel care aspiră la gloria literară? Categoric, deşi acestea nu sînt scrise şi nici nu pot fi impuse cu forţa, există. Majoritatea lor ţin de bunul-simţ şi diplomaţia celui care scrie în vederea publicării.

Învăţăturile unui editor către pupilul său, aspirant la gloria literară

Aşadar, aţi scris un text literar. E genial, e fabulos, e mai bun decît orice s-a publicat vreodată la noi şi ardeţi de nerăbdare să-l vedeţi tipărit, să ridicaţi nivelul cultural al maselor largi de cititori care habar nu au cîtă nevoie au să citească acest text. Totuşi, nici un editor nu v-a solicitat să scrieţi acest text, aşadar trebuie să faceţi primul pas către publicare. Care va fi acesta?

În primul rînd, recitiţi cu atenţie textul şi încercaţi să vă puneţi în pielea unui potenţial editor. Ce anume îi prisoseşte textului? Ce anume îi lipseşte? Orice text este perfectibil. Depinde doar de cititor să-i găsească punctele slabe şi, credeţi-mă, e de preferat ca voi, autorii, să fiţi cei care le veţi găsi cei dintîi. Fiţi nemiloşi, tăiaţi fără pic de milă tot ceea ce pare în plus la prima, a doua sau a treia relectură a propriului text. Less is more, întotdeauna, cînd vine vorba de un text literar.

Să presupunem că aţi citit, răscitit, editat şi tăiat sau adăugat tot ceea ce era de prisos sau lipsă. Cum trebuie să pregătiţi manuscrisul pentru a-l oferi spre lectură unui potenţial editor? În primul rînd, corectaţi-l cu acribia unui profesor dat naibii. Ortografia şi sintaxa, alături de stăpînirea perfectă a limbii în care scrieţi, sînt condiţii sine qua non ale unei receptări adecvate a ceea ce aţi vrut să spuneţi lumii. Nu vă bazaţi pe faptul că înainte de-a pleca la tipar textul va fi corectat în editură. Majoritatea covîrşitoare a editorilor vor respinge fără să clipească un text cu greşeli gramaticale, oricît ar fi de genial din punct de vedere ideatic, oricît de frumoase ar fi imaginile pe care le conjură.

Cum alegeţi editorul căruia vreţi să vă adresaţi? În primul rînd, trebuie să aveţi o cît de vagă idee despre viitorii cititori. Sînt tineri, sînt bătrîni, sînt femei sau bărbaţi, sînt gay sau straight etc. Ce gen de cărţi citesc cei pe care îi consideraţi drept public ţintă? Care sînt editurile (sau publicaţiile) care se adresează acelui public? Scrieţi F&SF? Nu vă adresaţi unei reviste sau unei edituri care publică reţete de bucătărie. Scrieţi literatură pentru copii? Nu aveţi ce căuta cu manuscrisul în redacţia unei reviste pentru adulţi. Dimpotrivă, folosiţi un limbaj frust şi buruienos? Nu aveţi motive să vă trimiteţi textul unei edituri care publică în mod deosebit cărţi pentru publicul young adult. You get the picture.

OK… Aţi identificat editura / revista ideală. De fapt, ar fi de preferat să nu alegeţi doar o singură editură (sau revistă), ci să vă alcătuiţi o listă de preferinţe. Se prea poate ca prima voastră opţiune să nu aibă loc în sumar sau în planul editorial. Se prea poate să nu fiţi pe placul celui căruia v-aţi adresat prima oară. Nu disperaţi! Frank Herbert a primit treizeci de refuzuri din partea celor cărora le propusese Dune, pînă să îşi găsească editorul.

Dacă aţi scris un roman, nu trimiteţi ditamai cărămida. Nici un editor nu va sta să o citească pînă la capăt pentru a se lămuri dacă mai vrea sau nu să aibă de-a face cu voi. Trimiteţi un sinopsis de cel mult 3000 semne, o prezentare a activităţii dumneavoastră literare şi datele de contact şi cel mult 3 capitole (maxim 30 pagini standard). E de-ajuns pentru ca lectorul să fie sau nu de-acord cu pretenţia voastră de genialitate. În caz afirmativ, fiţi liniştiţi, o să vă sune deîndată ce va lăsa din mînă fragmentul de manuscris.

Editurile au în general anumite pretenţii despre modul în care preferă să primească manuscrisele nesolicitate. Dacă acestea nu sînt făcute publice, încercaţi să aflaţi care sînt acestea. Sau, dacă vă sfiiţi să inoportunaţi editorul cu asemenea chestiuni triviale, trimiteţi manuscrisul în forma cea mai simplă cu putinţă, printat la două rînduri, cu caractere îndeajuns de mari pentru a fi citibile, fără înflorituri inutile.

Nu trimiteţi sub nici un pretext, în nici o situaţie, acelaşi text spre publicare la mai multe edituri / publicaţii, simultan. Aşteptaţi să fiţi mai întîi refuzat de către un editor înainte de a-l supune atenţiei altuia, următorul din lista de preferinţe. Ştiu, aşteptarea e grea, dar e absurd să vă închipuiţi că un text nesolicitat va sări din imprimanta voastră direct în tipografie. Unele edituri/reviste specifică timpul de aşteptare pînă la răspunsul pe care-l aşteptaţi. Altele – cele mai multe de la noi – nu. În cazul celor din urmă, luaţi în considerare producţia editorială a editurii, estimaţi numărul de manuscrise nesolicitate cu care ar trebui să se confrunte editorul în cauză şi aproximaţi un interval de bun-simţ – minimum o lună – după care vă puteţi considera îndreptăţit să vă adresaţi altcuiva.

Se vorbeşte tot mai des în cercurile pasionaţilor de F&SF de la noi despre oportunitatea unor cursuri de creative writing. Sînt păreri pro şi contra, s-au spus lucruri pertinente, dar s-a şi aberat îndeajuns de mult. Dincolo de utilitatea unor astfel de cursuri, ele vor trebui însă să conţină, ca o coda imperios necesară, o componentă referitoare la etica actului de-a publica. Cursanţii vor trebui să înveţe ce anume „se face” şi ce „nu se face” din momentul în care îţi asumi răspunderea supunerii unui text spre publicare. Rîndurile de mai sus s-au vrut un mic ghid pregătitor – deloc exhaustiv, atenţie! – pentru cei care sînt hotărîţi să îşi asume această responsabilitate. Cu un alt prilej am să vă spun şi ceea ce cred eu că trebuie să ştiţi pentru a face faţă cu succes provocărilor ce vă vor sta înainte din momentul în care textul vostru va vedea lumina tiparului.

•

Acest articol a apărut iniţial în Nautilus, februarie 2010